- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 iulie 2008
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Villanacci împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CAUZA VILLANACCI c. ITALIA Cerere nr. 5488/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 iulie 2008 DEFINITIVF 22/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Villanacci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și de Sally Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iulie 2008, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 5488/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Damiano Villanacci ( La 27 februarie 1999, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale).
Reclamantul este reprezentat de domnul S. de Nigris de Maria, avocat la Benevent. Guvernul italian (atîl) a fost reprezentat succesiv de agenii săi, dnii I.M. Braguglia și R. Adam, și de coagenii săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 8 iunie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA LA SPECE Reclamantul s-a născut în 1928 și își are reședința în Benevent. A. Procedura principală la 16 aprilie 1992, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent (RG n 1796/92), acionând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său atât la o pensie ordinară de invaliditate, cât și la o alocaie de ajutor la domiciliu.
La 30 aprilie 1992, judecătorul a fixat prima ședință la 7 martie 1994. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și a stabilit ca în mod deliberat să se delibereze cauza la 26 noiembrie 1996. Din cele douăsprezece audieri stabilite între 26 noiembrie 1996 și 20 februarie 2001, două au fost retrimise la cererea părților sau din cauza absenței lor, trei din oficiu și două, deoarece expertul nu depunese la gref raportul său de competență. Prin hotărârea din 13 martie 2001, al cărei text a fost depus la grefa din 26 martie 2001, judecătorul a respins cererea reclamantului. B. Procedura În scopul de a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, el a solicitat instanței să ajungă la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite, în special 40 000 de lire [de exemplu 20 658,28 EUR] ca daune morale.
Printr-o decizie din 25 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 23 aprilie 2002, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. Aceasta a acordat 2 600 EUR ca compensație pentru prejudiciul moral și 541,55 EUR pentru cheltuieli de judecată. Această decizie nu a fost notificată și a câștigat autoritatea de lucru judecat la 8 iunie 2003. Printr-o scrisoare din 26 iulie 2002, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a rugat-o să reia examinarea cererii sale. Prin scrisoarea din 23 ianuarie 2003, reclamantul a informat, de asemenea, Curtea că nu avea dreptul de a se contesta pe motiv că acest remediu putea fi introdus numai pentru probleme de drept.
Sumele acordate pentru punerea în aplicare a Deciziei Pinto au fost plătite în august 2005. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dreptul și practica internă relevantă sunt prevăzute în Hotărârea Cocșiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDO 2006-...).
ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 11. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Cu privire la admisibilitate 13. După examinarea faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că încuviințarea în sine este insuficientă și că plata sumei (Pinto mai târziu) este dovedită (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 și Cocchiarella c. Italia Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv.
Pe fond 15. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se extinde de la 16 aprilie 1992, data depunerii cererii reclamantului în fața instanței judecătorești din Benevent, până la 26 martie 2001, ziua depunerii hotărârii. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de opt ani și unsprezece luni pentru un grad de jurisdicție. 16. Curtea constată, de asemenea, că suma acordată de instanța judecătorească din Pinto În august 2005, la aproximativ 39 de luni de la depunerea la grefa deciziei instanței judecătorești de apel: această plată a depășit cu mult cele șase luni din momentul în care hotărârea de despăgubire a devenit executorie. Faptul că procedura Pinto a fost pronunțată în ansamblul său, în special în etapa de executare, nu l-a făcut pe reclamant să-și piardă calitatea de executor.
Victima mai mare constituie o circumstanță agravantă în contextul încălcării articolului 6 alineatul (1) pentru depășirea termenului rezonabil. Astfel, Curtea va fi nevoită să revină asupra acestei chestiuni sub aspectul articolului 41 (a se vedea Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 12017). După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 18. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 900 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Guvernul contestă aceste pretenții. 21. Curtea consideră că aceasta ar fi putut acorda reclamantului, în lipsa unor căi de atac interne și ținând cont de natura litigiului, suma de 12 000 EUR.
Faptul că instanța de apel din Roma a acordat reclamantului aproximativ 22 Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto, și faptul că aceasta a ajuns totuși la o constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în echitate, alocată reclamantului 2 800 EUR în acest sens, precum și 3 300 EUR pentru frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata a 2 600 EUR, efectuată numai în august 2005, adică la mai mult de 39 de luni de la depunerea la grefă a deciziei Tribunalului de apel.
Costuri și cheltuieli de judecată 22. Justificative pe suport, reclamantul solicită, de asemenea, 6 371 În conformitate cu jurisprudența Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielile de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alte c. Turcia), 29189/02, din 24 ianuarie 2008, § 22. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor Pinto În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața acesteia, Curtea consideră că, în cadrul pregătirii prezentei cereri, au trebuit să fie suportate anumite cheltuieli. Prin urmare, Curtea, hotărând în mod echitabil, consideră că suma de 1 000 EUR este rezonabilă în acest sens.
Interese moratoriu 25. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 100 EUR (șase mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru pagubă morală (ii). 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE VILLANACCI c. ITALIE ( Requête n o 5488/03) ARRÊT STRASBOURG 22 juillet 2008 DÉFINITIF 22/10/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Villanacci c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1 er juillet 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 5488/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Damiano Villanacci (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 février 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté par M e S. de Nigris de Maria, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. I.M. Braguglia et R. Adam, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
Le 8 juin 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. Le requérant est né en 1928 et réside à Bénévent. A. La procédure principale
Le 16 avril 1992, le requérant déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent (RG n o 1796/92), agissant à titre de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit tant à une pension ordinaire d’invalidité qu’à une allocation d’aide à domicile. Le 30 avril 1992, le juge d’instance fixa la première audience au 7 mars 1994. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l’affaire au 26 novembre 1996. Des douze audiences fixées entre le 26 novembre 1996 et le 20 février 2001, deux furent renvoyées à la demande des parties ou en raison de leur absence, trois d’office et deux car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise.
Par un jugement du 13 mars 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 26 mars 2001, le juge rejeta la demande du requérant. B. La procédure « Pinto »
Le 27 juillet 2001, le requérant saisit la cour d’appel de Rome conformément à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de conclure à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis. Il demanda notamment 40 000 000 lires [soit 20 658,28 euros (EUR)] à titre de dommage moral.
Par une décision du 25 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 23 avril 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda 2 600 EUR comme réparation du dommage moral et 541,55 EUR pour frais et dépens. Cette décision ne fut pas notifiée et acquit l’autorité de la chose jugée le 8 juin 2003. Par une lettre du 26 juillet 2002, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l’examen de sa requête. Par la lettre du 23 janvier 2003, le requérant informa aussi la Cour qu’il n’avait pas l’intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit.
Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées en août 2005. II.
LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS
10. Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...). EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité
Après avoir examiné les faits de la cause et les arguments des parties, la Cour estime que le redressement s’est révélé insuffisant et que le paiement de la somme « Pinto » s’est avéré tardif (voir, entre autres, Delle Cave et Corrado c. Italie , n o 14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 et Cocchiarella c. Italie , précité). Partant, le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention.
La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer s’étend du 16 avril 1992, date de l’introduction de la demande du requérant devant le juge d’instance de Bénévent, jusqu’au 26 mars 2001, jour du dépôt de la décision. Elle a donc duré plus de huit ans et onze mois pour un degré de juridiction.
La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction « Pinto » n’a été versée qu’en août 2005, soit environ trente-neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel : ce paiement a donc largement dépassé les six mois à compter du moment où la décision d’indemnisation devint exécutoire. Le fait que la procédure « Pinto » examinée dans son ensemble, et notamment dans sa phase d’exécution, n’a pas fait perdre au requérant sa qualité de « victime » constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l’article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l’angle de l’article 41 (voir Cocchiarella c. Italie, précité, § 120).
Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 12 900 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
La Cour estime qu’elle aurait pu accorder au requérant, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu de l’enjeu du litige, la somme de 12 000 EUR. Le fait que la cour d’appel de Rome ait octroyé au requérant environ 22 % de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait qu’elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie (précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 2 800 EUR à ce titre, ainsi que 3 300 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 2 600 EUR, intervenu seulement en août 2005, soit plus de trente-neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel. B. Frais et dépens
Justificatifs à l’appui, le requérant demande également 6 371 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et à Strasbourg.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
Selon la jurisprudence de la Cour, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Can et autres c. Turquie , n o 29189/02, du 24 janvier 2008, § 22). Quant aux frais et dépens encourus devant les juridictions « Pinto », estimant raisonnable la somme allouée par l’instance interne, la Cour rejette cette demande. Quant aux frais et dépens encourus devant elle, elle estime que dans le cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, la Cour juge raisonnable d’octroyer 1 000 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 6 100 EUR (six mille cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente