ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1147/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în data de 7 iulie 2015, reclamanta A. Societate în Comandită - Sucursala București a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015, precum și suspendarea executării deciziei nr. 27476/16.06.2015 referitoare la obligațiile de plată accesorii, ambele emise de către pârâtă.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, cu motivarea că aceasta este o direcție fără personalitate juridică, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 2407 din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Pe fond, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. Societate în Comandită Sucursala București în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a suspendat executarea Deciziei nr. 27476 din 16 iulie 2015 privind obligațiile de plată accesorii, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anularea acestei decizii.

Totodată, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta A. - Societate în comandită - Sucursala București și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1 Prin recursul declarat și întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. - Societate în comandită - Sucursala București solicită admiterea recursului și casarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării Deciziilor de impunere nr. x din 29 mai 2015, prin care a fost stabilită suma de 25.000.000 RON și nr. 27476/16.06.2015, referitoare la obligațiile de plată accesorii, până la soluționarea cererii de anulare a acestor acte administrativ - fiscale.

În motivarea recursului se arată că, în fapt, A. a încheiat Contractul nr. x din data de 4 februarie 2008 cu Societatea Complexul Energetic Turceni SA, în vederea executării de lucrări la Termocentrala Turceni, sens în care a fost înființată A. Societate în comandită - Sucursala București.

Referitor la sentința recurată, consideră că aceasta a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește existența cazului bine justificat, raportat la dispozițiile art. 129 alin. (2) din C. fisc. și ale pct. 7 alin. (2) din normele metodologice.

Recurenta-reclamantă consideră că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul că împrejurările de fapt și de drept ale cauzei creează o îndoială serioasă în privința legalității deciziilor de impunere contestate, în condițiile în care prima instanță a făcut o analiză a fondului cauzei, iar nu a aparenței de legalitate, și nu a făcut referire la argumentele ridicate prin cererea de suspendare, ci și-a însușit argumentele organului fiscal prezentate în Raportul de inspecție fiscală.

Critică cele reținute de către prima instanță în sensul că operațiunile facturate de A. către A. Societate în Comandită - Sucursala București nu ar fi justificate întrucât nu s-ar fi prestat niciun serviciu în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, deoarece A. a fost înființată doar în data de 23 februarie 2011.

Față de această împrejurare arată că, în realitate, operațiunile facturate de A. - sediu permanent reprezintă prestări de servicii pe baza structurii de comisionar reglementate de art. 129 alin. (2) din C. fisc. și ale pct. 7 alin. (2) din Normele Metodologice, astfel că recurenta-reclamantă a dedus în mod corect TVA aferent facturilor în discuție, A. fiind asimilat prestatorului de servicii din punct de vedere al TVA.

Se susține că din punct de vedere al legislației fiscale, Sucursala A. a acționat în calitate de comisionar și a emis facturi către CET pentru serviciile prestate în nume propriu, dar în contul A., iar pentru aceste servicii prestate de A. în contul său în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, A. a emis facturi la un moment ulterior, prin A. - sediu permanent, potrivit art. 129 alin. (2) din C. fisc. și pct. 6 alin. (3) din Normele Metodologice.

Prin urmare, consideră că persoana impozabilă care acționează în calitate de comisionar, primind facturi pe numele său de la comitentul prestator sau de la furnizor și emițând facturi pe numele său către comitentul beneficiar ori către client, se consideră că acționează în nume propriu, dar în contul comitentului. Astfel, comisionarul este considerat din punctul de vedere al taxei prestator al serviciilor, indiferent dacă acționează în contul prestatorului sau al beneficiarului, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a pct. 7 alin. (2) cu trimitere la pct. 6 alin. (3) și (4) din Normele Metodologice.

Recurenta-reclamantă susține că prestarea serviciilor de Sucursală către CET în contul A. - sediu permanent, în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, îndeplinește condițiile pentru a fi calificată drept o structură de comisionariat și, ca atare, A. Sucursala avea dreptul de deducere a TVA.

Mai arată că în fața primei instanțe nu a susținut că A. ar fi prestat servicii în perioada de referință, ci că, din punct de vedere al taxei, este asimilat comitentului prestator, serviciile fiind prestate de A. Sucursală în contul comitentului A..

Pe de altă parte, susține că sentința recurată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 și din perspectiva jurisprudenței CJUE în materie, respectiv Cauza C-438/09 Boguslaw Julius.

Față de acest aspect se susține că facturile au fost înregistrate cu titlul de transfer încasări A. Sucursală, conform Convenției de reorganizare, iar nu pentru pretinse servicii prestate și că A. a existat înainte de înregistrarea fiscală în România din data de 23 februarie 2011, contrar celor reținute de prima instanță.

Invocă faptul că, potrivit jurisprudenței CJUE, emisă în interpretarea Directivei 2006/112/CE, o persoană impozabilă beneficiază de dreptul de deducere în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată achitată pentru prestările de servicii furnizate de o altă persoană impozabilă care nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (Cauza C-438/09 Boguslaw Julius). De asemenea, s-a statuat că "art. 17 alin. (6) din a șasea Directivă 77/388, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/18, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite de o persoană impozabilă unei alte persoane impozabile, prestatoare de servicii, atunci când aceasta din urmă nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

Astfel, consideră că simplul fapt că o societate nu este înregistrată ca și persoană impozabilă în România, nu poate constitui în sine un temei pentru nerecunoașterea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite acesteia.

O altă critică adusă hotărârii recurate vizează faptul că aceasta nu analizează existența pagubei iminente invocate de către recurența-reclamantă, în condițiile în care obligația fiscală principală stabilită prin decizia de impunere, reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată reprezintă de 25 de ori cifra de afaceri a societății, iar executarea silită a societății va bloca iremediabil activitatea acesteia, ceea ce va conduce inclusiv la imposibilitatea executării obligațiilor asumate prin contractele aflate în derulare.

3.2 Prin recursul declarat și întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicită admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la suspendarea deciziei cu privire la obligațiile de plată accesorii nr. x din 16 octombrie 2015 cu consecința respingerii cererii de suspendare și menținerii capătului de cerere prin care s-a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015.

În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește suspendarea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii, nr. 27476 din 16 octombrie 2015.

Apreciază că în speță nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actelor administrative, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ,

În ceea ce privește cazul temeinic justificat, recurenta-pârâtă susține că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare o solicită, ci a invocat o serie de motive care țin de nelegalitatea actelor administrative atacate și de fondul dreptului dedus judecății prin acțiunea în anulare, iar analizarea acestor aspecte în cadrul cererii de suspendare ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

Subliniază faptul că îndoiala serioasă asupra legalității actelor administrative trebuia să poată fi constatată cu ușurință, în urma unei cercetări sumare, având în vedere faptul că suspendarea actelor administrative este o măsura provizorie. În speță, consideră că reclamanta nu a probat, ci numai a susținut nelegalitatea vădită a actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, fără a răsturna prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că, întrucât în legătura cu legalitatea actului administrativ nu s-a pronunțat nici o instanță, acesta este legal, iar obligațiile fiscale stabilite prin acest act sunt certe, lichide și exigibile, apte a fi executate.

De asemenea, consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșita a legii și în ceea ce privește condiția referitoare la iminența producerii unei pagube, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar putea suferi, de vreme ce executarea sumei înscrise în actele administrative atacate nu conduce de facto la constatarea existenței unei pagube iminente, care trebuie dovedită de persoana ce o afirmă.

Recurenta-reclamantă A. Societate în comandită - Sucursala București a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția lipsei de interes a recursului formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și solicită respingerea recursului pârâtei ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă învederează instanței faptul că, în speță, contestația administrativă formulată împotriva actelor administrativ - fiscale care formează obiectul cererii de suspendare a fost soluționată prin Decizia nr. 1115 din data de 4 noiembrie 2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin care s-a dispus desființarea parțială a Deciziei de impunere nr. 1948 din 3 iunie 2015 pentru suma de 1.768.254 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA și desființarea parțială a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 16 iunie 2015 pentru suma de 84.027 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente TVA.

Decizia de soluționare a fost pusă în aplicare de către DGAMC, care a emis Decizia referitoare la obligații de plată accesorii nr. x din 27 ianuarie 2016, prin care a recalculat obligațiile accesorii, decizie de impunere ce face obiectul unei contestații.

Referitor la excepția lipsei de interes a recursului pârâtei, arată că Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 16 iunie 2015 a fost desființată ulterior prin Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 1115 din 4 noiembrie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, sens în care s-a emis Decizia de impunere nr. x din 27 ianuarie 2016, prin care s-au recalculat obligațiile accesorii. Menționează că instituția pârâtă nu a contestat Decizia de soluționare nr. 1115 din 4 noiembrie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați sau Decizia de impunere nr. x din 27 ianuarie 2016.

În aceste condiții, consideră că nu subzistă interesul pârâtei în promovarea recursului de față, acesta nefiind actual, motiv pentru care solicită respingerea recursului pârâtei ca fiind lipsit de interes.

În subsidiar, arată că recursul promovat de către pârâtă este neîntemeiat, în speță fiind îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea actului administrativ în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Mai arată că potrivit art. 120 alin. (1) - (3) din Ordonanța nr. 92/2003:

"penalitățile de întârziere reprezintă sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Dispozițiile art. 120 alin. (2) - (6) sunt aplicabile în mod corespunzător. Nivelul penalității de întârziere este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere". Conform dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 50/2013, aceste dispoziții sunt aplicabile începând cu data de 1 iulie 2013, pentru obligații de plată scadente după această dată, iar pentru obligațiile de plată cu scadența până la data de 1 iulie 2013, care se sting după această dată, se aplică nivelul de penalitate de întârziere potrivit legislației în vigoare până la data de 1 iulie 2013.

Astfel, arată că pentru determinarea cuantumului penalității aferente obligațiilor de plată scadente după data de 1 iulie 2013 și a celor stabilite pentru perioada 19 mai 2015 - 16 iunie 2015 a fost considerată bază de calcul o sumă care include valoarea obligațiilor de plată scadente anterior datei de 1 iulie 2013, cu încălcarea dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 50/2013, ceea ce este nelegal, întrucât are ca efect cumularea penalității aferente obligației de plată calculate potrivit normei anterioare datei de 1 iulie 2013 (15% din obligațiile fiscale rămase nestinse) cu penalitatea aferentă obligației de plată a aceleiași sume, calculate conform dispozițiilor aplicabile ulterior datei de 1 iulie 2013 (0,02% pe fiecare zi de întârziere), ceea ce a determinat, finalmente, majorarea bazei de calcul a dobânzilor și penalităților de întârziere, prin includerea sumei reprezentând valoarea cumulată a TVA nedeductibilă.

Consideră că aceste aspecte creează o îndoială puternică cu privire la legalitatea și temeinicia actelor administrativ - fiscale a cărui suspendare o solicită prin prezentul demers judiciar.

Referitor la paguba iminentă, arată că în mod corect a reținut prima instanță că suma de 210.068 RON, reținută cu titlul de obligații accesorii, este semnificativă, putând afecta activitatea societății reclamante și că art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 nu impune condiția ca paguba să aibă o anumită amploare și nici să fie imposibil sau extrem de dificil de reparat, ci doar ca ea să fie previzibilă.

Recurenta-reclamantă susține că suma stabilită prin Decizia nr. 27476 din 16 iunie 2015, în cuantum de 210.068 creează o sarcină fiscală imposibil de suportat de către Sucursală, reprezentând 1/5 din cifra de afaceri a societății, astfel că executarea acestor obligații fiscale determină riscul generării unor prejudicii iminente în patrimoniul său și chiar al încetării activității.

II. Procedura de soluționare a recursurilor

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile formulate de A. - Societate în comandită - Sucursala București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate prin ambele recursuri formulate, Înalta Curte constată și reține următoarele aspecte:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamanta A. Societate în Comandită - Sucursala București, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015, precum și suspendarea executării Deciziei nr. 27476 din 16 iunie 2015 referitoare la obligațiile de plată accesorii, ambele emise de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, către pârâtă.

Ca urmare a admiterii în parte de către instanța de fond a acțiunii, atât reclamanta A. Societate în Comandită - Sucursala București, cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat recursuri, ambele fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în speță, obiectul acțiunii reclamantei îl constituie suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 9 mai 2015 și a Deciziei nr. 27476 din 16 iunie 2015 referitoare la obligațiile de plată accesorii, constând în TVA suplimentar în cuantum de 15.017.708 RON, dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 6.137.541 RON și penalități de întârziere în cuantum de 3.855.533 RON.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. - Societate în comandită - Sucursala București, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Rezultă, din prevederile legale mai sus citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 4231 din data de 29 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind anularea Deciziei de impunere x din 29 mai 2015, a Raportului de inspecție fiscală x din 29 mai 2015 și Deciziei nr. 27476 din 16 iunie 2015 și a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile.

De asemenea, prin aceeași hotărâre s-a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A. Societate în Comandită Sucursala București, ca neîntemeiată.

De altfel, la ultimul termen de judecată în dosarul de recurs, reprezentantul recurentei-reclamantei a arătat că are cunoștință de soluția dată în primă instanță acțiunii în anularea actelor administrative mai sus menționate.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes, care reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

În cauza de față, cererea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia suspendarea executării poate fi dispusă până la pronunțarea instanței de fond.

Cum instanța de fond s-a pronunțat la data de 29 decembrie 2016 asupra acțiunii în anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar, respingând-o în parte ca inadmisibilă și în parte ca neîntemeiată, interesul pentru exercitarea recursului împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu mai este actual, întrucât a fost depășit termenul până la care respectiva hotărâre putea, conform legii, să își producă efectele, căci soluția dată cererii de suspendare întemeiată pe textul de lege de mai sus ființa doar până la pronunțarea pe fondul cererii în anularea acelorași acte administrative.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că prin această cale de atac pârâta a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, doar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la suspendarea Deciziei cu privire la obligațiile de plată accesorii nr. x din 16 octombrie 2015.

Înalta Curte observă că Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 16 iunie 2015 a fost desființată prin Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 1115 din 4 noiembrie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, iar ulterior a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 27 ianuarie 2016, prin care s-au recalculat obligațiile accesorii ale societății reclamante.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei-pârâte privesc un act administrativ, și anume Decizia nr. 27476 din 16 iunie 2015, care a fost desființat de către organul fiscal prin Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 1115 din 4 noiembrie 2015, astfel că recurenta-pârâtă nu poate afirma că ar justifica vreun interes în casarea soluției de suspendare, deoarece nu se poate pune problema suspendării executării unui act administrativ desființat, căci suspendarea privește exclusiv actele apte să producă efecte juridice.

Pe de altă parte, întrucât suspendarea actului administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu putea opera decât până la pronunțarea pe fondul acțiunii în anulare, orice discuție asupra acestei suspendări după acest moment, nu mai este de actualitate, căci o asemenea măsură nu poate dăinui dincolo de analiza în primă instanță a cererii în anularea respectivului act administrativ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de A. - Societate în comandită - Sucursala București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 2407 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. - Societate în comandită - Sucursala București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 2407 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2018.

Procesat de GGC - LM