ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3430/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.06.2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea acestuia de lucrător al Securității.

Prin Sentința civilă nr. 3902 din 24 noiembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat existența calității de lucrător al Securității în privința pârâtului.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentința recurată cuprinde motive contradictorii și neconforme cu probatoriul administrat la dosarul cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].

Astfel, recurentul consideră că instanța a reținut în mod greșit că: "în fapt, în cauză nu s-a contestat calitatea pârâtului de lucrător al fostei Securități, având gradul (...)", deși în Nota de Constatare a reclamantei CNSAS se reține corect că pârâtul a fost "angajat", cu grad militar de ofițer, al fostei Securități din Direcția a IV-a de contrainformații militare, repartizat la o unitate militară a MAN din Mangalia. Recurentul consideră că i-a fost atribuit netemeinic și nelegal calitatea de lucrător al Securității.

Invocând prevederile O.U.G. nr. 24/2008, instanța fondului a reținut parțial că este un act normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate și a colaboratorilor acesteia", or, textul de lege spune - chiar din Preambul - că: în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, B. a exercitat, în special prin intermediul Securității, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale. Aceasta îndreptățește accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență (...)"

De asemenea, invocând prevederile art. 2, lit. (a) din O.U.G. nr. 24/2008, deși instanța a reținut elementele cerute de lege cu privire la "noțiunea de lucrător al Securității" ca fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ (să fi fost ofițer sau subofițer în Securitate, între anii 1945 - 1989 și să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale), pe parcurs a pierdut din vedere cel de-al doilea element și a dat interpretare greșită probatoriului, cu consecințe asupra soluției finale în cauză.

Recurentul precizează că din toate înscrisurile concepute, ori semnate rezultă cu claritate că activitățile desfășurate, cu privire la titularul Dosarului X invocat de intimat, s-au referit exclusiv la atitudini, manifestări, conduite exterioare, relații de comunicare interpersonală și activități profesionale, în regimul de unitate și viață militară specifice celor încorporate pentru efectuarea stagiului militar, ale obiectivului vizat, desfășurate în acest stagiu, în legătură directă cu drepturile și obligațiile lor de militar în termen, aflat sub un jurământ militar și a unor regulamente militare de disciplină și ordine interioară și nicidecum cu viața sa personală intimă și privată.

Se mai susține că la vremea monitorizării persoanei invocate de intimat, nici Constituția RSR și nici un document al activităților de securitate nu autoriza urmărirea vreunei persoane pentru concepții politice, fie ele și anticomuniste. CNSAS (ca unic depozitar al acestora) nu a depus asemenea probe, iar instanța nu le-a cerut. Instanța de fond a ignorant și nu a motivat sub nici o formă reperele morale de o mare valoare patriotică ce o constituie armata și membrii săi, în orice formă de organizare statală și națională.

Militarul trebuie să fie în primul rând un leader, să tindă pentru a deveni și mai bun. El este și trebuie să fie un simbol și un ideal. El este un exemplu de referință al societății sau comunității din care face parte. Dacă un militar activ cu atribuții de comandă are calitățile menționate, atunci structura pe care o conduce este percepută ca atare. Dacă nu, atunci există o problemă a sistemului cu privire la selecție și promovare care trebuie reformat potrivit cerințelor organizației militare și nu potrivit așteptărilor individului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul susține că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că ar fi încălcat prevederile art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, de intruziune în viața personală a celui monitorizat, deși niciun înscris conceput ori semnat nu reprezintă un act de violare a vieții private, a vieții intime, a dreptului la liberă exprimare sau a secretului corespondenței sau a convorbirilor telefonice ale celui urmărit.

Deci nu rezultă cert și indubitabil că pârâtul ar fi comis o ingerință nepermisă și nejustificată disproporționată cu scopul legitim și moral de a preveni orice eveniment sau acte de indiscipline insubordonare sau mai grav de dezertare, toate sancționate de C. pen. în vigoare la acel moment. O altă măsura nu a fost dispusă împotriva celui semnalat în considerentul faptului că ar fi avut o poziție politică ostilă, dușmănoasă sau refractară, denigratoare împotriva politicii de partid, sau a regimului comunist totalitar.

Interpretarea juridică preluată de instanță, potrivit căreia faptele ar constitui încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 17 din Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice, sunt greșite, deoarece nu s-a dovedit caracterul "arbitrar" și "ilegal" al pretinselor imixtiuni în viața particulară, privată, intimă sau familiară a persoanei în cauză.

Pe de altă parte, nu s-a ținut seama de faptul că verificările CNSAS desfășurate constituie o încălcare indirectă a prevederilor art. 25 lit. (b) și art. 26 din același.

De altfel, sentința nu ține seama de deciziile Curții Constituționale a României și nici de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la analizarea riguroasă a dovezilor, selectate pro causa, din cauzele deduse judecății instanțelor competente, din care rezultă fără dubii fapte abuzive de îngrădire ori suprimare efectivă a drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate de activități ale unor cadre de securitate, ori agenți ai acestora, în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Instanța fondului trebuia să stabilească și să motiveze necesitatea echilibrului rezonabil între interesul general prevăzut de O.U.G. nr. 24/2008 și drepturile subiective sau interesele legitime private, prin menționarea în motivație a faptelor concrete, consumate, comisive sau omisive, certe și indubitabile, comise împotriva unor persoane ce au fost monitorizate.

Instanța de fond, "ab initio" avea obligația de a stabili în examenul de temeinicie al soluției pronunțate, regimul juridic al drepturilor omului presupus încălcate în raport de starea de fapt și de conținutul lor.

În opinia recurentului instanța trebuia să analizeze numai existența condițiilor exceptate și anume:

- limitările să fie prevăzute de legea națională/în constituție, menționate în legile organice,

- să aibă un scop legitim, moral, de interes pentru binele și folosul general al societății, și

- să fie necesare într-o societate normală și democratică la acel moment analizat.

Intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul a avut gradul de căpitan de contrainformații militare la Biroul de Contrainformații la X. (1965), aspect rezultat din înscrisurile existente la dosar, constând în documente aprobate și semnate de către acesta, din care rezultă că a avut gradul și funcția menționate.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 prin lucrător al Securității se înțelege orice persoană care având calitatea de ofițer sau subofițer al Securității, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Definiția legală enunțată determină conținutul noțiunii de lucrător al Securității, în sensul că nu orice persoană care a funcționat în cadrul acestei instituții are calitatea de lucrător, ci esențial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere și scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmărește deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activități de poliție politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală și juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, în condițiile lipsei de vinovăție și a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ca urmare a acestor exigențe deduse din textul legal sancționator, la analiza calității de lucrător, trebuie să se aibă în vedere și raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale și cele particulare.

În speță, trebuie examinat dacă recurentul, prin activitatea sa, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamente, ceea ce înseamnă că prin activitățile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că prima condiție este îndeplinită, respectiv aceea ca persoana să aibă calitatea de ofițer, inclusiv acoperit, sau subofițer al Securității în perioada 1945 - 1989.

O a doua condiție este aceea ca în calitatea menționată la pct. 1, persoana să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Și această condiție a fost considerată îndeplinită de către instanța de fond, reținându-se că toate măsurile întreprinse sau încuviințate de către recurent au încălcat flagrant drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare și la acea dată.

Înscrisurile din Dosarul nr. x (deschis de Securitate pe numele domnului C.), atestă că domnul A., având gradul de căpitan în cadrul X. (1965) a contribuit în mod direct la instrumentarea acțiunii de urmărire informativă desfășurată de organele de Securitate împotriva domnului C., militar în termen.

Înalta Curte constată că persoana urmărită nu a făcut decât să-și exprime liber opiniile sale cu privire la produsele de proveniență străină, pe care le aprecia, la condițiile de trai din unitate, compararea traiului din armată cu pușcăria, delicte de opinie. Acest fapt a condus la audierea martorilor față de care s-au făcut afirmațiile respective, la supravegherea persoanei urmărite de către agenți, precum și la controale asupra corespondenței și percheziții, măsuri care au fost propuse de recurent.

Față de activitățile desfășurate, ofițerii Securității adoptau o poziție activă în raport cu informatorii, care erau instruiți de ofițeri cu privire la persoana despre care ar fi trebuit să furnizeze informații, cu privire la categoriile de informații care interesau Securitatea, precum și cu privire la modalitatea de obținere a informațiilor.

De asemenea, ofițerii - cum este cazul recurentului - luau hotărâri cu privire la folosirea informațiilor primite în procesul de urmărire informativă, generând noi ingerințe ale Securității în viața privată a celui urmărit.

Încălcarea dreptului la viață privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul recurentului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, obținând informații privitoare la opiniile, intențiile, preocupările și viața sa de zi cu zi, iar acestea ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.

În momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate de Securitate și deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată.

Nu prezintă relevanță dacă informațiile au fost obținute prin presiuni sau prin mijloace mai puțin violente.

Simpla obținere și, mai ales, folosirea unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o violare a dreptului la viață privată.

Din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, importantă este imixtiunea arbitrară a autorităților în viață personală a celui urmărit. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viață privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este neîntemeiat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinței civile nr. 3146 din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV