ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4050/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4050/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra plângerii de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2018, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil, a formulat plângere împotriva hotărârii nr. x/h/MG din 11 septembrie 2018, emisă de pârât în dosarul nr. x/2015, solicitând și acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României, pe perioada soluționării cererii.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că a solicitat acordarea statutului de refugiat, deoarece este apatrid de origine palestiniană și nu se poate întoarce în Liban, viața fiindu-i pusă în pericol.
Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 7 noiembrie 2018, reclamantul a detaliat motivele cererii de chemare în judecată, arătând, în esență, că în țara de origine au survenit transformări de ordin politic, social, militar și legislativ, de natură a-i pune viața în pericol. Aceste împrejurări l-au determinat pe reclamant să formuleze o cerere de acces la o nouă procedură de azil, în temeiul art. 88 alin. (1) și (2) din Legea nr. 122/2006, solicitând pârâtului să procedeze la analizarea cererii din perspectiva situațiilor noi, ce nu au putut fi prezentate în procedura de azil susținută anterior.
Reclamantul a mai susținut că respingerea cererii de acces la o nouă procedură de azil, motivat de faptul că împrejurările prezentate de reclamant au fost analizate în procedura anterioară, este nelegală, în condițiile în care împrejurările sesizate au apărut după definitivarea procedurii anterioare de acordare a azilului.
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 noiembrie 2018, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.
Procedura derulată în fața Înaltei Curți
Prin Rezoluția din data de 24 septembrie 2018, Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 7 noiembrie 2018, punând în vedere părților să formuleze, în scris, puncte de vedere cu privire la competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal de a soluționa prezenta cauză.
Prin încheierea de ședință din data de 7 noiembrie 2018, constatând că reclamantul a depus, anterior începerii ședinței de judecată, o cerere prin care a detaliat motivele pe care se întemeiază acțiunea, Înalta Curte a acordat un nou termen de judecată, dispunând comunicarea acestei cereri către pârât. Totodată, s-a dispus citarea pârâtului cu mențiunea de a formula un punct de vedere cu privire la instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză.
II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând cu prioritate excepția necompetenței materiale a instanței, potrivit art. 130 - 132 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente:
În cauză, reclamantul a înțeles să învestească instanța de contencios administrativ cu o plângere îndreptată împotriva pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil, contestând legalitatea hotărârii nr. x/h/MG din 11 septembrie 2018, emisă de pârât în dosarul nr. x/2015, potrivit Legii nr. 122/2006, prin care s-a respins cererea formulată de reclamant, privind acordarea accesului la o nouă procedură de azil.
Totodată, reclamantul a solicitat și acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluționării cererii, invocând dispozițiile art. 93 alin. (4) din Legea nr. 122/2006.
Potrivit art. 93 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România:
"(1) Împotriva hotărârii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de azil se poate face plângere în termen de 10 zile de la comunicare.
(2) Soluționarea plângerii este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea. Dispozițiile art. 56 se aplică în mod corespunzător.
(3) Exercitarea căii de atac împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați nu atrage și acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României.
(4) În cazul depunerii plângerii, străinul poate cere să i se acorde permisiunea de a rămâne pe teritoriul României. Cererea de acordare a permisiunii de a rămâne pe teritoriul statului român se soluționează în regim de urgență de către instanța de judecată competentă, care se va pronunța în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o încheiere definitivă.
(5) Străinul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României până la pronunțarea instanței asupra cererii prevăzute la alin. (4).
(6) Permisiunea de a rămâne pe teritoriul României se acordă până la momentul pronunțării instanței asupra plângerii.
(7) Dispozițiile alin. (4)-(6) nu sunt aplicabile în cazul plângerii formulate împotriva hotărârii emise potrivit art. 91 alin. (6)."
Înalta Curte constată că dispozițiile art. 93 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 reglementează o competență specială în favoarea judecătoriei, derogatorie de la normele de competență generală stabilite de Legea nr. 554/2004, în privința cererilor având ca obiect plângerea formulată împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de azil.
Aceste norme derogatorii de competență își produc efectele și asupra cererii de acordare a permisiunii de a rămâne pe teritoriul României, formulată potrivit art. 93 alin. (4) din Legea nr. 122/2006, soluționarea acesteia revenind în competența instanței învestită cu soluționarea plângerii.
Prin urmare, în raport de sediul pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil, situat în raza teritorială a sectorului 4 al municipiului București, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 4 București.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 93 din Legea nr. 122/2006, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Declină competența de soluționare a plângerii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil, împotriva Hotărârii nr. x/h/MG din 11 septembrie 2018, emisă de pârât, în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - MM