ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3941/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09 noiembrie 2015, reclamanta A. - Sucursala Făget a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice, (1) să se constate caracterul temeinic și fondat al cererii prin care se solicită transferul și preluarea dosarului fiscal de către Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală ca autoritate competentă a administra reclamanta, în calitate de contribuabil, în urma fuziunii prin absorbție a societății A. A. de către A. A., în prezent A.; (2) să se dispună, în scopul reparării prejudiciului suferit de reclamantă, în sensul obligării la preluarea dosarului fiscal de către Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală ca autoritate competentă a o administra, în calitate de contribuabil, în urma fuziunii prin absorbție a societății A. A. de către A. A., în prezent A.; (3) cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 1078 din 31 martie 2016, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de DGAMC, și excepția lipsei plângerii prealabile, invocată de AFPS2, și a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă susține, printr-un prim motiv de recurs, faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că, deși a existat un act de fuziune între două sucursale, prin decizia directorului general al A. din data de 24 septembrie 2014, a intervenit doar un transfer de contracte.

Motivarea instanței de fond este contrară propriului raționament făcut anterior, prin care aceasta a apreciat că a avut loc un transfer de active și pasive, inclusiv dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societății absorbite, de la persoana a cărei existență a încetat, către cealaltă persoană juridică.

Mai susține recurenta-reclamantă faptul că decizia directorului general nu are efect constitutiv de drepturi și obligații, iar transferul contractelor s-a datorat fuziunii.

Decizia directorului general este relevantă sub aspectul aprobării radierii sucursalei din România, precum și din evidențele autorității fiscale competente din România.

Cea de-a doua critică susține nelegalitatea recalificării raporturilor fiscale existente între intimată și recurentă, față de prevederile C. fisc.

În cuprinsul acestei critici, se arată că, neadmițându-se transferul operat în temeiul fuziunii, instanța recalifică relația fiscală a recurentei-reclamante, ca și cum aceasta nu ar desfășura activitatea printr-un sediu permanent, sucursala Sibiu.

O asemenea interpretare a instanței de fond este contrară Titlului V C. fisc. , care la art. 115 alin. (2) lit. a) prevede că veniturile unui nerezident, care sunt atribuibile unui sediu permanent/sediu permanent desemnat în România, cad sub incidența prevederilor Titlului II, prin care se reglementează impozitul pe profit.

În raport de acestea, recurenta-reclamantă consideră că se impune transferul dosarului fiscal al sucursalei radiate către autoritatea fiscală (DGAMC) care gestionează A. - Sucursala Sibiu, în prezent Făget.

Recurenta-reclamantă consideră că în lipsa acestui transfer de dosar fiscal se află în imposibilitatea de a accesa mecanisme fiscale accesibile oricărui contribuabil, cum ar fi: amortizarea fiscală, deductibilitatea cheltuielilor, transferul rezervelor/provizioanelor societății absorbite, pierderea fiscală și recuperarea acestei pierderi aferente înregistrărilor fiscale ale societății radiate, depunerea decontului de TVA în raport de activitatea economică prestată de sucursala absorbită și radiată, deducerea TVA.

Refuzul de a se dispune în sensul transferului dosarului fiscal este contrar prevederilor art. 29

1

alin. (3) C. fisc. și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauzele C-286/83 ROMPELMAN; C-37/1995 GHENT COAL TERMINAL; C-408/98 ABBEY NATIONAL.

O altă critică adusă hotărârii instanței de fond vizează reinterpretarea noțiunii de transfer de activitate prin transfer de contracte, realizată prin faptul că nu s-a ținut seama de voința acționarilor care au aprobat fuziunea.

Transferul de activitate nu vizează transferul contractelor atâta timp cât recurenta-reclamantă este titulara tuturor contractelor încheiate și existente atât anterior actului de fuziune, cât și ulterior acestui moment.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că soluționarea petitului principal, prin respingerea cererii de chemare în judecată, nu determină respingerea automată a petitului secund prin care se solicită soluționarea cererii de transfer a dosarului fiscal.

Soluționarea petitului secund implică o analiză în raport de neîndeplinirea obligației legale de a soluționa în temeiul legal - 34 zile, cererea de transfer a dosarului fiscal, iar respingerea petitului principal nu determină o respingere automată a petitului secund, deoarece fundamentarea în drept a celor două petite este diferită.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că prin precizarea acțiunii depusă la dosarul de fond pentru termenul de judecată din data de 10 martie 2016, reclamanta susține că intenția sa a fost de a solicita, în principal, obligarea pârâtelor să transfere dosarul fiscal al Sucursalei de la București (radiată) către Sucursala Sibiu, în prezent Făget și, în condițiile în care acest capăt de cerere va fi considerat nefondat, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtelor la soluționarea cererii de transfer a dosarului fiscal, la care nu s-a răspuns nici până în prezent.

Instanța de fond a constatat în mod corect că prin obiectul cererii de chemare în judecată partea reclamantă deduce instanței spre analiză pretinse conduite administrative deficitare ale părților pârâte, constând, în principal, printr-un pretins refuz nejustificat de a soluționa cererea, iar, în subsidiar, într-o pretinsă nesoluționare în termenul legal a unei cereri.

Constatând că refuzul pârâtelor de a proceda la transferul dosarului fiscal al Sucursalei București este întemeiat, în mod corect, judecătorul fondului a arătat că odată confirmată temeinicia poziției administrative și procesuale a acestora, nu se mai impune obligarea la soluționarea formală a cererii înregistrate sub nr. x din 26 martie 2015 la DGFPMB și sub nr. x din 26 martie 2015 la DGAMC.

Soluția este corectă și din perspectiva faptului că recurenta-reclamantă s-a plâns de refuzul nejustificat al părților în raport de răspunsul dat de ANAF - DGAMC prin adresa nr. x din 9 iulie 2015, la cererile formulate de reclamantă prin adresele nr. x din 6 aprilie 2015; nr. x din 4 iunie 2015, nr. x din 4 iunie 2015.

Odată stabilită temeinicia refuzului autorităților pârâte, obligarea acestora să răspundă unor cereri anterioare ce privesc aceleași aspecte este inutilă și nu conduce la o altă rezolvare a dosarului, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Cu privire la efectele fuziunii asupra sucursalelor recurentei-reclamante și a consecințelor fuziunii implementate pe teritoriul României, trebuie reamintit că potrivit susținerilor părții și celor reținute de prima instanță, societățile cu sediul în Italia, A. și A., dețineau sedii permanente în România, sub forma sucursalelor.

Prima societate (A.) deținea o sucursală la București, iar cea de-a doua societate (A.) deține o sucursală la Sibiu.

În data de 26 noiembrie 2013, cele două societăți au fuzionat, societatea A. fiind încorporată, cum rezultă din contractul de fuziune, de societatea A.

Prin urmare, societatea A. a fost dizolvată prin lichidare, iar noua societate și-a schimbat denumirea în societatea A., adică recurenta-reclamantă.

Din actele dosarului reiese faptul că între cele două societăți a avut loc o fuziune prin absorbție, conform terminologiei române, prin care s-a realizat transferul drepturilor și obligațiilor de la A. către A.

Această fuziune a privit toate drepturile și obligațiile societății A., dar aceasta nu înseamnă că Sucursala din București a societății A. a fost incorporată de Sucursala din Sibiu (Făget) a societății A.

Instanța de fond a arătat că, în lipsa dovedirii de către reclamantă a conținutului legii străine, s-a raportat la clauzele actului de fuziune, ce nu conține dispoziții în sensul pretins de parte.

Recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică cu privire la cele reținute de prima instanță, astfel încât sunt corecte și consecvente susținerile judecătorului cu privire la rolul deciziei directorului general al A., și anume acela a transferului contractelor de la Sucursala din București către Sucursala din Sibiu, în vederea radierii primei sucursale.

În susținerea punctului său de vedere, recurenta-reclamantă pornește de la un raționament greșit, combătut de judecătorul fondului, prin faptul că prin nicio dispoziție a actului de fuziune nu s-a prevăzut incorporarea/absorbția Sucursalei din București de către Sucursala din Sibiu.

Înalta Curte susține că o asemenea abordare este greșită, deoarece Sucursala din București a fost înființată potrivit legii române și urmează regulile de desfășurare, fuziune, radiere, potrivit legii române.

Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, decizia scrisă a directorului general al A. are valoare juridică și nu contrazice actul de fuziune, decizia nu a fost anulată și își produce efectele.

Față de acestea, se constată că, în mod corect, în raport de conținutul deciziei, prima instanță a apreciat corect că între cele două sucursale a avut loc numai transferarea tuturor contractelor către Sucursala Sibiu (Făget) și nu un transfer de drepturi și obligații, inclusiv în materie fiscală.

Sucursala Sibiu (Făget) nu preia situația fiscală a sucursalei din București, ci aceasta este preluată de societatea mamă, recurenta-reclamantă, deoarece nu există nicio reglementare națională (de altfel, nici recurenta nu a invocat vreo dispoziție legală în acest sens) care să permită fuziunea între dezmembrăminte.

În ceea ce privește critica prin care recurenta-reclamantă susține că sentința atacată a realizat o recalificare a raporturilor fiscale existente între autoritățile fiscale și aceasta în raport de prevederile C. fisc. , Înalta Curte o va respinge ca nefondată.

Din actele dosarului rezultă că cele două sucursale au continuat să funcționeze în mod independent și după intervenirea fuziunii, acestea au/au avut coduri de înregistrare fiscală în scop de TVA propriu, înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului, și li se aplică legea națională.

Recurenta-reclamantă nu a putut să indice nicio dispoziție legală încălcată cu referire la eventuala obligație de a se transfera dosarul fiscal al unei sucursale radiate, care nu are patrimoniu propriu.

De asemenea, recurenta-reclamantă a indicat faptul că este în imposibilitate de a accesa mecanisme fiscale accesibile oricărui contribuabil, afirmația însă nu a fost susținută de argumente și probe în acest sens.

Mai mult, la interpelarea Înaltei Curți, în sensul de a se indica prevederile C. fisc. care au fost încălcate de prima instanță, recurenta-reclamantă a menționat Titlurile II și V din C. fisc. , referitoare la impozitul pe profit și impozitul pe veniturile realizate de nerezidenți, fără a se aduce argumente în concret.

Același procedeu a fost folosit de recurenta-reclamantă prin indicarea unor hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, fără a arăta relevanța acestora în cauza de față sau prin amintirea principiului neutralității fiscale, de asemenea fără a se face analogie cu speța dedusă judecății.

Înalta Curte mai reține că, în mod corect, prima instanță a analizat și interpretat decizia directorului general al A., în sensul că a avut loc între sucursale un transfer de contracte, iar această interpretare nu conduce la ideea unei reinterpretări a noțiunii de transfer de activitate prin transferul de contracte.

Transferul de activitate a avut loc în urma actului de fuziune între cele două societăți din Italia, iar transferul de contracte, deoarece nu este posibilă o fuziune între sucursale, adică între două entități fără personalitate juridică, s-a realizat ca urmare a deciziei directorului general.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. - Sucursala Făget împotriva Sentinței nr. 1078 din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CT