ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 521/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat următoarele: 1. Anularea Deciziei nr. 197/25.06.2015 emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

Obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației promovate împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2014 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. În motivare, reclamantul a arătat că prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, în sarcina S.C. B. S.R.L. au fost stabilite creanțe fiscale principale în cuantum de 3.782.210 RON (1.681.839 RON impozit pe profit și 2.100.371 TVA), în considerarea faptului că S.C. B. S.R.L. ar fi dedus TVA și cheltuieli aferente unor operațiuni economice fictive. A precizat că prin Adresa nr. x/28.11.2014, AJFP Bihor i-a notificat deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru o parte din creanțele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON și accesorii), aferente perioadei în care a deținut calitatea de administrator al acestei societăți. 2. Soluția instanței de fond. Prin Sentința civilă nr. 117 din data de 20.01.2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a anulat Decizia de soluționare a Contestației nr. 197/26.06.2015 și a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației formulate de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2014 emise de AJFP Bihor. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, emisă de AJFP Bihor, au fost stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L., societate în cadrul căreia reclamantul A. a deținut funcția de administrator, creanțe fiscale principale în cuantum de 3.782.210 RON (1.681.839 RON impozit pe profit și 2.100.371 TVA), reținându-se că societatea că ar fi dedus TVA și cheltuieli aferente unor operațiuni economice fictive. Prin Adresa nr. x/28.11.2014, AJFP Bihor l-a notificat pe reclamant cu privire deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare a acestuia pentru o parte din creanțele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON și accesorii), aferente perioadei în care a deținut calitatea de administrator al acestei societăți, la data de 22.05.2015 reclamantului fiindu-i comunicată, la cerere, Decizia de impunere nr. x/30.07.2014. Reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei, solicitând anularea în parte a acesteia, respectiv cu privire la creanțele fiscale principale în cuantum de 3.005.779 RON, aferente perioadei în care a deținut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L. Prin Decizia nr. 197/25.06.2015, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a respins contestația formulată de reclamant ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitatea de a contesta. În drept, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1), teza 1 din C. proc., împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii, la alin. (2) de la același articol prevăzându-se că "Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia." Din interpretarea textului legal citat, se observă că are calitatea de a contesta un act administrativ-fiscal, așa cum este decizia de impunere, orice persoană care consideră că a fost lezată în drepturile sale prin efectele acestui act, fiind corectă susținerea reclamantului potrivit căreia dreptul de a contesta actul administrativ fiscal nu aparține numai persoanei căreia îi este destinat. De altfel, nu numai în materia dreptului fiscal, ci și în materia contenciosului administrativ, în general, este consacrat dreptul oricărei persoane vătămate de a contesta, potrivit procedurii prevăzute de lege, un act administrativ care nu îi este adresat (față de care este terț) dar despre care apreciază că produce efecte vătămătoare în privința drepturilor sale subiective sau a intereselor sale legitime. În acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, "Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.", precum și cele ale art. 7 alin. (3) din același act normativ, care prevăd că "Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia (...)" Prin urmare, atât dreptul comun în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, cât și norma specială de la art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc., prevăd în mod expres dreptul oricărei persoane vătămate de a contesta un act administrativ, chiar în ipoteza în care acesta este adresat altui subiect de drept. Raportat la textul legal incident, art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc., Curtea reține că, deși Decizia de impunere nr. x/30.07.2014 este adresată contribuabilului S.C. B. S.R.L., această împrejurare nu exclude dreptul oricărei alte persoane, care au calitatea de terți, de a contesta acest act administrativ-fiscal potrivit procedurii reglementate de art. 205 și urm. din C. proc. fisc., în măsura în care apreciază că efectele actului le vatămă drepturi subiective recunoscute de lege sau interese legitime. În speță, deși reclamantul este terț în raport de această decizie de impunere, împrejurarea deschiderii procedurii de angajare a răspunderii solidare cu debitoarea S.C. B. S.R.L., pentru o parte din suma stabilită prin această decizie, respectiv suma de 3.005.779 lei, reprezentând impozit pe profit și TVA stabilite suplimentar prin decizia de impunere, pentru perioada în care acesta a deținut funcția de administrator al societății, este în măsură să îi confere reclamantului dreptul de a contesta actul administrativ-fiscal, având în vedere că se consideră vătămat de efectele acestuia. Curtea reține că, pentru a avea calitatea de a contesta, în condițiile prevăzute de art. 205 - 218 din C. proc. fisc., un act administrativ-fiscal, este suficient ca persoana în cauză să se considere lezată în drepturile sale de efectele acestui act, chiar dacă nu este destinatarul actului contestat, urmând ca organul fiscal, respectiv instanța de judecată competentă să stabilească dacă, în concret, există o astfel de vătămare, acest aspect ținând de fondul raportului juridic litigios și nu de calitatea de a contesta, așa cum în mod eronat a reținut pârâta. Deși de regulă, în cazul contenciosului fiscal, vătămarea este determinată de stabilirea de către organul fiscal, în sarcina contribuabilului, a unei creanțe fiscale, astfel încât, de cele mai multe ori, calitatea de persoană care se consideră vătămată se suprapune cu cea de destinatar al deciziei de impunere, în realitate nu este exclusă ipoteza în care actul contestat este potențial vătămător și pentru o terță persoană, care nu este contribuabilul destinatar al actului administrativ-fiscal. Această realitate a fost avută în vedere de legiuitor la redactarea textului art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc., text care acoperă, inclusiv ipoteza menționată anterior, întrucât nu condiționează dreptul de a contesta actul administrativ-fiscal de calitatea de destinatar al acestuia, procedura de contestare fiind accesibilă oricărei persoane care afirmă că a fost lezată în drepturile sale, dovedirea vătămării suferite fiind o chestiune ce ține de fondul contestației administrative. Or, în cazul de față, reclamantul a fost pus în imposibilitatea de a dovedi pretinsa vătămare pe care afirmă că i-a cauzat-o Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, în condițiile în care, prin Decizia nr. 197/25.06.2015, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, i-a respins contestația ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, pe motivul că nu este destinatarul deciziei. De altfel, Curtea reține că pârâta recunoaște implicit calitatea reclamantului de a contesta decizia de impunere, prin referirea pe care o face în cuprinsul întâmpinării la posibilitatea acestuia de a formula o cerere de intervenție într-o eventuală contestație formulată de destinatarul actului, or, dacă se admite posibilitatea contestării actului administrativ fiscal pe calea intervenției principale, este firesc să se admită și contestarea acestuia pe cale directă, întrucât calitatea de a contesta trebuie să existe în ambele cazuri, indiferent de calea procesuală aleasă. În raport de dispozițiile art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc. și de argumentele expuse în precedent, Curtea constată că Decizia nr. 197/25.06.2015 este nelegală, întrucât pârâta avea obligația de a examina pe fond contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2014 și de a stabili dacă efectele acestei decizii lezează drepturile reclamantului, din perspectiva angajării răspunderii solidare pentru o parte din creanța fiscală stabilită prin actul administrativ-fiscal. Referitor la susținerile pârâtei privind pretinsa tardivitate a contestației, Curtea constată, pe de o parte, că sunt nerelevante în condițiile în care aceasta nu a fost respinsă ca tardiv formulată, iar pe de altă parte, că în ceea ce îl privește pe reclamant, decizia de impunere i-a fost comunicată acestuia la data de 22.05.2015, termenul pentru formularea contestației curgând de la acest moment și nu de la momentul comunicării prin afișare care privește exclusiv destinatarul deciziei de impunere. Nici împrejurarea că decizia de impunere nu a fost contestată de contribuabilul S.C. B. S.R.L., prin actualul reprezentant legal, nu prezintă relevanță din perspectiva posibilității legale a reclamantului de a contesta această decizie, întrucât aceasta reprezintă exclusiv opțiunea destinatarului actului administrativ-fiscal și nu constituie un impediment pentru ca o terță persoană căreia actul nu i-a fost adresat, așa cum este cazul reclamantului, să formuleze o contestație, în măsura în care se consideră vătămată în drepturile recunoscute de lege.

Cererea de recurs. Împotriva Sentinței nr. 49/F/2016 din data de 06 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul C. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond reține în considerentele hotărârii atacate împrejurarea ca potrivit dispozițiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, are calitate de a contesta un act administrativ fiscal orice persoana care consideră că a fost lezată în drepturile sale prin efectele acestui act. Raționamentul potrivit căruia instanța a stabilit acest aspect consta în aceea ca deși intimatul are calitatea de terț în raport de decizia de impunere, acesta are dreptul de a contesta actul administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept întrucât se considera vătămat de efectele acestuia, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Critica raționamentul instanței de fond întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 ca lege specială sub imperiul căreia se desfășoară procedura de soluționare a contestației, și nu cele ale Legii nr. 554/2004 ca lege generală care reglementează domeniul contencios administrativ. Este important de menționat faptul că intimatul a formulat contestația în numele unei persoane juridice pe care nu o mai reprezenta, respectiv S.C. B. S.R.L., astfel încât în speța de față sunt aplicabile dispozițiile art. 205 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 în care se arata: "(2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia." Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.07.2014, a fost afișată la data de 05.08.2014 concomitent la sediul Administrației Județene a Finanțelor Publice Bihor, cât și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, potrivit procedurii comunicării actelor administrativ fiscale prin publicitate, reglementată de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum reiese din Anunțul individual nr. 120/05.08.2014 emis de AJFP Bihor. Face precizarea ca Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.07.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a fost comunicată S.C. B. S.R.L., la data de 19.08.2014, potrivit Anunțului individual nr. 120/05.08.2014 emis de AJFP Bihor. Mai mult decât atât, reprezentantul legal al titularului de drepturi și obligații, respectiv administratorul societății, în persoana d-lui D. nu a înțeles să conteste decizia de impunere în termenul legal prevăzut de art. 207 alin. (d) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit normelor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 31/1990, administratorul societății este titularul de drepturi și obligații, precum și cel care reprezintă societatea comercială în raport cu terții, astfel încât consideră că instanța de fond a reținut în mod eronat posibilitatea intimatului de a solicita anularea deciziei de impunere în cauza. Potrivit jurisprudenței, faptul că intimatul invocă un interes în contestarea actului administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligații fiscale pe numele societății comerciale nu îi conferă și calitatea procesuală activă pentru desființarea acelor acte. Intimatul, în calitate de fost administrator al societății nu poate formula contestație împotriva unui act administrativ fiscal ce nu a fost emis pe numele lui, ci în sarcina persoanei juridice S.C. B. S.R.L., societate pe care la data emiterii actelor administrative contestate nu o mai administra, fiind lipsit de calitate procesuală. Din data de 01.10.2010 calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L. aparține d-lui D. astfel încât, pentru actele administrative emise ulterior pierderii calității de administrator, intimatul nu mai poate formula contestație împotriva unui act administrativ fiscal ce nu a fost emis pe numele său. Raționamentul instanței de fond este greșit și prin prisma prevederilor pct. 12.1 lit. b) din OPANAF 2906/2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "12.1. Contestația poate fi respinsă ca: b) fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, în situația în care aceasta este formulată de o persoană fizică sau juridică lipsită de calitate procesuală". Astfel, prin raționamentul instanței de fond se ajunge la lipsirea de efecte a acestor prevederi legale, în condițiile în care se stabilește ca orice terț care pretinde o vătămare are calitate de a contesta actul administrativ. În ipoteza în care nu există identitate între titularul dreptului și persoana care a înțeles să atace acte administrativ fiscale, apreciază ca domnul A., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., nu le poate ataca în condițiile în care actele vizate au fost emise în sarcina societății comerciale și ulterior datei de la care acesta nu mai deținea funcția de administrator. De asemenea, instanța de fond apreciază în mod greșit ca măsura contestării actului reprezintă opțiunea destinatarului, aceasta împrejurare nefiind un impediment pentru ca o terță persoană să îi conteste. Aceste aspecte reținute de instanța de fond sunt în contradicție cu dispozițiile art. 212 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit acestei dispoziții legale, organul de soluționare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în soluționarea contestației, după caz, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluționare a contestației. Așadar, este de natura evidentei ca terțul vătămat despre care vorbește instanța de fond poate fi introdus în soluționarea unei contestații deja existente, formulată de titularul actului administrativ. În cazul în care titularul dreptului la acțiune, respectiv S.C. B. S.R.L., prin administratorul statutar dl D., și-ar fi exercitat dreptul de a contesta decizia de impunere în termenul legal, dl A., în nume propriu, în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., ar fi avut posibilitatea introducerii unei cereri în calitate de intervenient, în conformitate cu dispozițiile art. 212 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003. Ținând cont însă ca administratorul societății S.C. B. S.R.L., respectiv domnul D., nu a înțeles să conteste decizia de impunere în termenul legal și având în vedere prevederile legale invocate, intimatul nu are calitate procesuală activă de a contesta decizia de impunere. În considerarea celor expuse solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Recurenta arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod de procedură fiscală sub imperiul căreia se desfășoară procedura de soluționare a contestației, și nu cele ale Legii nr. 554/2004 ca lege generală care reglementează contenciosul administrativ. Prin urmare, nu ar fi corect raționamentul potrivit căruia, deși intimatul a calitatea de terț în raport de decizia de impunere, are, totuși, dreptul de a contesta o decizie de impunere adresată altui subiect de drept doar pentru că se consideră vătămat de efectele acesteia. În realitate, prima instanță reține că dreptul oricărei persoane care se consideră lezată prin efectele unui act administrativ-fiscal de a contesta acest act rezultă din dispozițiile art. 205 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală. În plus, dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și revocarea pagubei este prevăzut de dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României. În mod evident, decizia de impunere contestată de intimat îl privește direct și individual, de vreme ce prin ea s-au stabilit în sarcina societății B. S.R.L. obligații fiscale aferente unei perioade în care deținea calitatea de administrator, făcându-se, totodată, mențiuni referitoare la reaua-credință demonstrată a acestuia, atât în ceea ce privește ascunderea bunurilor, cât și nedeclararea obligațiilor cu scopul de a se sustrage de la plata datoriilor. Aspectele reținute în decizia de impunere și în raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia au reprezentat, de altfel, și premisele emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare a intimatului cu societatea B. S.R.L. În concluzie, având în vedere și faptul că în contenciosul administrativ, pentru dovedirea calității procesuale este suficient să se afirme existența unei vătămări, pentru că stabilirea în concret a acesteia se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ, intimatul are, în mod evident, calitate procesuală de a contesta Decizia de impunere nr. x/30.07.2014 emisă de AJFP Bihor. Având în vedere motivele expuse în cele ce preced, solicită respingerea recursului și menținerea în tot a Sentinței civile nr. 117/20.01.2016 ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită, pe calea prevăzută în art. 205 din O.G. nr. 92/2003, cu o acțiune vizându-l pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care, cel dintâi a solicitat anularea unor acte administrativ-fiscale emise față de S.C. B. S.R.L., societate la care a avut calitatea de administrator la un moment anterior emiterii respectivelor acte. Astfel, prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, în sarcina S.C. B. S.R.L. au fost stabilite creanțe fiscale principale în cuantum de 3.782.210 RON (1.681.839 RON impozit pe profit și 2.100.371 TVA), în considerarea faptului că S.C. B. S.R.L. ar fi dedus TVA și cheltuieli aferente unor operațiuni economice fictive. Prin Adresa nr. x/28.11.2014, AJFP Bihor i-a notificat recurentului reclamant deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru o parte din creanțele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON și accesorii), aferente perioadei în care a deținut calitatea de administrator al acestei societăți. În esență, hotărârea adoptată de prima instanță exprimă teza potrivit căreia un terț față de un act administrativ fiscal, care invocă o vătămare a drepturilor sale subiective recunoscute de lege sau a unor interese legitime, are, în virtutea art. 205 alin. (2) C. proc. fisc., calitatea de a-l contesta. Acest raționament este corect, ținând seama inclusiv de actele de fiscale și de procedură efectuate în concret în cauza de față. Astfel, trebuie arătat că, față de recurentul reclamant, a fost notificată deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru o parte din creanțele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON și accesorii), aferente perioadei în care a deținut calitatea de administrator al acestei societăți, fiind emise în acest sens Decizia de impunere nr. x/3.07.2015 și Decizia nr. 42/4.11.2015, de soluționare a contestației. Pe rolul Curții de Apel Cluj, în Dosarul nr. x/2016, a fost înregistrată acțiunea vizând anularea celor două decizii, prin care se urmărește atragerea răspunderii solidare a recurentului reclamant din prezenta cauză pentru o datorie a societății stabilită prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014 emise de AJFP Bihor, contestată în prezenta cauză. Reținând că soarta respectivului dosar depinde de existența sau inexistența dreptului ce face obiectul prezentei judecăți, Curtea de Apel Cluj a dispus, prin încheierea de ședință din 17.02.2017, suspendarea cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului, în prezenta cauză, a avut un raționament juridic în spiritul și litera legii, excluzând formalismul excesiv, dând eficiență, în substanță, dreptului persoanei vătămate de a ataca în contencios administrativ actele autorităților publice, consacrat în art. 52 din Constituția României și în art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004. Corect susține intimatul că, în cadrul contestației fiscale, calitatea de contestator o are persoana ale cărei drepturi și interese legitime au fost încălcate de către organul fiscal în cadrul procedurii de administrare fiscală, fără să aibă relevanță calitatea în care ea este implicată în respectiva procedură: contribuabil, plătitor sau persoană chemată în condițiile legii să răspundă pentru obligațiile fiscale ale contribuabilului. În acest sens, instanța de control judiciar constată că autoritățile fiscale au invocat lipsa calității procesuale a recurentului reclamant în procedura de contestare administrativă și judecătorească a actelor fiscale emise pe numele societății care avea, la momentul respectiv, un alt administrator. Înalta Curte constată că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a recurentului-reclamant, sentința a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc. corelat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dau dreptul altei persoane decât destinatarul actului administrativ să acționeze în contencios administrativ dacă se consideră vătămată (lezată) într-un drept sau într-un interes legitim. În speță, recurentul-reclamant, fost administrator al societății, a invocat un interes legitim privat în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, derivând din posibilitatea, materializată prin emiterea deciziilor ce fac obiectul judecății în Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, de a-i fi atrasă răspunderea personală pentru creanțele societății. Interesul reclamantului în contestarea actelor administrative fiscale deduse judecății este, așadar, dovedit. Dreptul comun în materia contenciosului administrativ prevede în mod expres dreptul oricărei persoane vătămate de a contesta un act administrativ, chiar în ipoteza în care acesta este adresat altui subiect de drept. Instanța de fond arată în mod clar că însuși textul art. 205 alin. (2) din vechiul C. proc. fisc. nu condiționează dreptul de a contesta actul administrativ-fiscal de calitatea de destinatar al acestuia, procedura de contestare fiind accesibilă oricărei persoane care afirmă că a fost lezată în drepturile sale, în acest sens fiind făcute referirile la prevederile art. 1 alin. (2) și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În sensul celor arătate anterior s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza Plaumann c. Comisiei CEE, arătând că în temeiul art. 173, alin. (25) din Tratatul CEE, "orice persoană fizică sau juridică poate introduce o acțiune împotriva deciziilor care, chiar dacă aparent au fost adoptate sub forma unei decizii adresate altei persoane, o privesc direct și individual,, Curtea a constatat că "textul nu precizează și nici nu limitează domeniul de aplicare, formularea și sensul gramatical al dispoziției menționate justificând interpretarea cea mai largă, pentru că dispozițiile din Tratat privind dreptul la acțiune al justițiabililor nu poate fi privit în mod restrictiv". Recurenta susține că intimatul ar fi avut doar posibilitatea introducerii unei cereri în calitate de intervenient, în temeiul art. 212 alin. (1) din vechiul C. proc. fisc., în ipoteza în care societatea B. S.R.L și-ar fi exercitat dreptul de a contesta decizia de impunere în termenul legal. Corect arată intimatul că, dacă se admite posibilitatea contestării actului administrativ fiscal pe calea intervenției principale, este firesc să se admită și contestarea acestuia pe cale directă, întrucât calitatea de a contesta trebuie să existe în ambele cazuri, indiferent de calea procesuală aleasă. De vreme ce intervenientul în procedura de soluționare a contestației poate, așadar, ataca în fața de instanței de contencios decizia pronunțată în procedura administrativă prealabilă, cu consecința anulării deciziei de impunere, nu există nicio rațiune pentru care acesta nu ar putea-o ataca pe cale directă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 117 din 20 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.