ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2326/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal reclamanta D. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Prin Sentința nr. 2175 din 22 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, cu.

S-a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. x din 30 septembrie 2014, raportul de inspecție fiscală nr. x din 30 septembrie 2014 și dispoziției de măsuri nr. 197518 din 30 septembrie 2014 emise de pârâta AJFP Alba, prin DGRFP Brașov, precum și Decizia nr. 190 din 18 iunie 2015 emisă de DGSC din cadrul ANAF, în ceea ce privește:

- impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 și accesoriile aferente;

- TVA-ul, impozitul pe profit și accesoriile aferente, generate de reducerile comerciale acordate în lunile aprilie și iunie 2009, respectiv decembrie 2010.

Au fost menținute în rest actele de mai sus.

S-a respins capătul de cerere privind restituirea sumelor, ca neîntemeiat.

Au fost obligate pârâtele în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxe timbru.

Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri recurenta - reclamantă D. S.A. și de recurentele - pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează următoarele aspecte:

Recursurile declarate de autoritățile pârâte au fost încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material de către instanța de fond atât în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității cât și în ceea ce privește soluția dispusă pe fond prin care a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta D. S.A.

Aspectele de nelegalitate invocate în recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov privesc următoarele aspecte.

Primul aspect privește neregula soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în ce privește partea din acțiune ce vizează prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul 2008.

Se susține faptul că în mod nelegal în raport de dispozițiile art. 205 și art. 207 din Codul de procedură fiscală prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește investirea instanței cu soluționarea prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul 2008 în condițiile în care acest aspect nu a fost invocat ca motiv de nelegalitate în cadrul contestației administrative formulată împotriva deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată din 30 septembrie 2014.

Se arată că în mod nelegal prima instanță a făcut aplicarea normei generale respectiv a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 înlăturând de la aplicare dispozițiile normei speciale, respectiv dispozițiile art. 205 - 207 din O.G. nr. 92/2003, reclamanta neinvocând acest motiv în termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei de impunere în cadrul contestației administrative fiind decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției direct în cadrul acțiunii în contencios administrativ.

Al doilea aspect de nelegalitate privește modul nelegal în opinia recurentelor-pârâte de soluționare a excepției prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale pentru trimestrul I - III - 2008.

Se arată că prima instanță a soluționat nelegal excepția prescripției prin aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 86 și art. 87 din Codul de procedură fiscală și prin neluarea în considerare a Deciziei nr. 7/2010 dată de Comisia Fiscală Centrală.

Conform acestor dispoziții termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale în cazul impozitului pe profit începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui care legea prevede obligația depunerii formularului 101.

Conform acestei decizii, ignorată de către instanța de fond, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale. În cazul impozitului pe profit, începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101.

În cazul impozitului pe profit aferent anului fiscal 2008, pentru care declarația anuală privind impozitul pe profit trebuia depusă până la termenul prevăzut pentru depunerea situației financiare anuale, respectiv până la data de 15 aprilie 2009 conform art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, termenul de prescripție începe sa curgă de la data de 1 ianuarie 2010 și se împlinește la data de 01 ianuarie 2015.

Cum inspecția fiscală a început la data de 01 aprilie 2014, așa cum s-a consemnat în registrul unic de control, iar pe perioada inspecției fiscale cursul prescripției este suspendat, rezultând ca organele de inspecție fiscală au stabilit prin decizia de impunere nr. x din 30 septembrie 2014 obligațiile fiscale reprezentând impozitul pe profit datorat și obligațiile fiscale accesorii aferente anului fiscal 2008 în cadrul termenului legal de prescripție.

Alt aspect de nelegalitate invocat care privește soluția de admitere în parte a acțiunii privește soluția de anulare a TVA-ului a impozitului pe profit și a accesoriilor aferente generate de reducerile comerciale acordate în lunile aprilie și iunie 2009, respectiv decembrie 2010.

Se invocă faptul că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 571/2003 și a ordinelor Ministerului Economiei și Finanțelor deoarece prețurile fiind reglementate reclamanta nu avea dreptul la ajustarea bazei impozabile.

Ultimul aspect de nelegalitate privește acordarea cheltuielilor de judecată recurentele-pârâte arătând că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acestora.

Se solicită admiterea recursurilor, casarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește capătul de acțiunii privind prescripția și pe fond respingerea în tot a acțiunii reclamantei.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. invocându-se greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de fond în ceea ce privește soluția de respingere a anumitor capete de cerere și o motivare contradictorie în ceea ce privește soluția de respingere a prescripției în privința impozitului pe profit aferent trimestrului IV al anului 2008.

Se invocă mai multe aspecte de nelegalitate având ca obiect sumele față de care prima instanță a apreciat că sunt legal datorate de către reclamantă.

Cu privire la suma reprezentând impozit pe profit aferent trime. IV 2008 se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 91 Codul de procedură fiscală potrivit cărora termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă "de la data de 1 ianuarie a anului următor celei în care s-a născut creanța fiscală", recurenta-reclamantă apreciind că dreptul organului fiscal era prescris pentru întreg anul 2008 și nu numai pentru trimestru I-III-2008.

Cu privire la bunurile constând în piscină și lucrări legate de acest obiectiv acestea au reprezentat investiții incluse în proiectul clădirii utilizate ca sediu administrativ neexistând obligația ajustării TVA deductibilă.

Reclamanta-recurentă invocă aspecte de nelegalitate cu privire la toate sumele aferente bunurilor înregistrate în patrimoniul recurentei și față de care s-a constatat legalitatea impunerii pct. 2.3 - 2.0 din cererea de recurs invocând greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material de către prima instanță.

Se solicită admiterea recursului reclamantei și casarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în integralitate a acțiunii astfel cum a fost formulate. Se depun acte în susținerea recursului și practică judiciară apreciată ca relevantă în cauză.

La dosar recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursurile declarate de recurentele-pârâte solicitând respingerea lor ca nefondate.

Recurenta-pârâtă ANAF a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului reclamantei cca nefondat.

Curtea analizând recursurile declarate în raport de motivele de recurs invocate apreciază că sunt fondate recursurile declarate de recurentele-pârâte și nu este fondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Recursurile declarate de recurentele-pârâte sunt apreciate ca fondate în parte în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale sentința atacată fiind dată în parte cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Curtea având în vedere similitudinea aspectelor de nelegalitate va analiza prin considerente comune recursurile declarate de recurentele-pârâte pe care le apreciază ca fondate, în parte în ceea ce privește soluționarea în concret a excepției prescripției sentinței atacate fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Aspectele de nelegalitate invocate în cereri privind nelegala respingere a excepției inadmisibilității invocării motivului de nulitate privind prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale nu este fondat în cauză fiind aplicate corect dispozițiile art. 205 - 206 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 212 alin. (2) Codul de procedură fiscală și dispozițiile normei generale respectiv dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În mod corect prima instanță a precizat obiectul și scopul acțiunii judiciare în raport de dispozițiile art. 212 alin. (2) Codul de procedură fiscală și în lipsa clarificării certe a naturii juridice a contestației administrative prevăzute de art. 305 Codul de procedură fiscală a făcut aplicarea normei generale respectiv a dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Iar concluzia primei instanțe este însușită și de instanța de recurs în sensul că dispozițiile legale aplicabile nu impun sub sancțiunea decăderii sau inadmisibilității ca acțiune în anulare introdusă la instanță trebuie să conțină aceleași critici ca cele invocate în cadrul contestației administrative, care are numai rolul de reevaluare a deciziei de impunere sau de regularizare și că partea nu poate formula critici noi de nelegalitate având în vedere și noul act contestat decizia de soluționare a contestației, decizie care sete în raport de dispozițiile art. 212 alin. (2) din Codul de procedură fiscală singurul act administrativ fiscal admisibil a fi contestat.

Iar invocarea în cadrul acțiunii în anulare a unui motiv nou de nelegalitate a actului administrativ, motiv ce nu a fost invocat în cadrul contestației administrative nu poate determina inadmisibilitatea invocării și analizării acestui motiv nelegalitate de către instanță, acțiunea în justiție și controlul de legalitate pe toate motivele invocate reprezentând o exercitare a dreptului de acces la justiție.

În consecință, Curtea constatând ca legală respingerea excepției inadmisibilității va analiza legalitatea soluționării în concret a prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente trimestrelor I - III 2008.

Sub acest aspect de nelegalitate ambele recursuri declarate de pârâte sunt fondate, în cauză nefiind prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente trimestrelor I - III 2008, deoarece termenul de prescripție pentru organul fiscal nu curge până la data definitivării impozitului și a declarării acestuia de către reclamantă indiferent dacă aceasta a optat în cauză pentru utilizarea sistemului trimestrial.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, în cazul impozitului pe profit, baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o determină și o declară prin declarația anuală de impozit pe profit, având în vedere prevederile coroborate ale art. 86 și art. 87 din Codul de procedură fiscală conform cărora:

"Art. 86. - (4) Declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia. (5) În situația în care legea nu prevede obligația de calculare a impozitului, declarația fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere".

"Art. 87. - Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă".

În cauză, în cazul impozitului pe profit aferent anului 2008 pentru care declarația anuală privind impozitul pe profit trebuia depusă până la termenul pentru depunerea situației anuale respectiv până la data de 15 aprilie 2009 - conform art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 82/1991 termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2010 și se împlinește la data de 1 ianuarie 2015.

În cauză inspecția fiscală a început la data de 1 aprilie 2014, fapt necontestat în termenul legal de prescripție pentru obligații fiscale aferente anului fiscal 2008. Aceasta deoarece până la data definitivării impozitului pe profit pe anul 2008 și declarării lui prin declarația anuală de impozit pe profit organul fiscal nu poate acționa deci nu poate fi sancționată posivitatea organului fiscal prin invocarea excepției prescripției dreptului său de a stabili obligații fiscale.

Curtea față de acest motiv de nelegalitate va admite recursurile și va casa în parte sentința atacată în sensul că va respinge excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale și va respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale în ceea ce privește impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 și accesoriile aferente.

În ceea ce privește sentința de speță invocată respectiv Sentința nr. 192 din 6 noiembrie 2014 a Curții de Apel Constanța Curtea o apreciază ca nefiind incidentă în prezenta cauză deoarece modalitatea de declarare a impozitului este diferită, în prezenta cauză impozitul fiind declarat trimestrial doar data definitivării lui este data declarației anuale a reclamantei în calitate de contribuabil până la acea dată organele fiscale fiind în imposibilitate de a acționa.

Analizând celelalte aspecte de nelegalitate din recursurile declarate de recurentele-pârâte, Curtea nu le va reține menținând sentința atacată pe criticile formulate.

Astfel, în ceea ce privește reducerile comerciale acordate de recurenta-reclamantă în baza art. 137 alin. (3) lit. a) și art. 138 lit. c) din Codul de procedură fiscală, curtea apreciază ca fiind legală soluția primei instanțe de admitere a acestui capăt de cerere, prima instanță constatând în mod corect că reclamanta avea dreptul de a acorda aceste reduceri, recurentele-pârâte necontestând realitatea reducerilor sau cuantumul lor concret astfel cum rezultă din raportul de inspecție fiscală.

În mod corect prima instanță a constatat că reclamanta a procedat legal, în raport de dispozițiile art. 138 lit. c) din Codul fiscal în sensul că a eliminat din baza de impozitare a TVA reducerile comerciale acordate în lunile aprilie 2009, iunie 2009 și decembrie 2010 pentru livrarea de gaz către clienții S.C. A. și S.C. B. S.A..

În ceea ce privește reducerile din lunile aprilie și iunie 2009 acordate în baza Hotărârii AGA nr. 4 din 9 aprilie 2009 prima instanță a apreciat corect că nu se poate reține pe cale incidentă nelegalitatea acestei hotărâri în raport cu dispozițiile art. 3 din Ordinul MEF nr. 1481/2008 care impunea clienților condiția de a nu a avea datorii restante. Această hotărâre nu a fost anulată de o instanță, iar dispozițiile Ordinului MEF nr. 1481/2008 nu privește pe recurenta-reclamantă și nu instituie o obligație în sarcina acesteia. Nefiind anulată sau revocată în mod corect au fost aplicate dispozițiile Hotărârea AGA nr. 4 din 9 aprilie 2009, reclamanta având temei pentru a aplica reducerile pentru lunile aprilie și iunie 2009.

În ceea ce privește reducerile din decembrie 2010 acestea au fost acordate în baza hotărârea AGA nr. 3/2010. Prin această hotărâre au fost preluate prevederi din Memorandumul nr. 5/EB/15 din 19 februarie 2010, act care nu produce efecte directe față de recurenta-reclamantă neputându-se constata în prezenta cauză deoarece excede competenței instanței de contencios administrativ, faptul că hotărârea AGA nr. 3/2010 care nu a fost anulată sau revocată nu ar respecta Memorandumul din 19 februarie 2010.

Față de aceste considerente în mod corect a constatat corect că toate cele trei reduceri comerciale au fost efective și au reprezentat voința organelor de conducere ale societății care nu poate fi cenzurată de organele fiscale în condițiile în care erau îndeplinite în baza hotărârilor AGA condițiile prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. a) și art. 138 lit. c) din Codul fiscal pentru a fi diminuată baza de impozitare a TVA-ului cu valoarea acestor reduceri.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru aceasta a fost legală în raport de dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. nefiind acordate cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în raport de dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este apreciat de Curte ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în cauză sentința atacată fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a legii în ceea ce privește aspectele de nelegalitate care nu au fost reținute de prima instanță și pentru care acțiunea a fost apreciată ca neîntemeiată și respinsă ca atare.

În ceea ce privește aspectul de nelegalitate privind prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale privind impozitul pe profit aferent trim. IV-2008 Curtea nu îl va reține, dar cu motivarea avută în vedere la analizarea recursurilor declarate de autoritățile fiscale în ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 5 ani de a stabili crențe fiscale.

Curtea va menține prin respingere soluția de a nu se constata prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale în ceea ce privește trim. IV 2008 motivat de faptul că pentru întreg anul 2008 indiferent de modalitatea de declarare a impozitului pe profit trimestrial în cazul reclamantei termenul de prescripție începe să curgă în cazul impozitului pe profit în raport de dispozițiile art. 86 și 87 Codul de procedură fiscală.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, în cazul impozitului pe profit, baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o determină și o declară prin declarația anuală de impozit pe profit, având în vedere prevederile coroborate ale art. 86 și art. 87 din Codul de procedură fiscală conform cărora:

"Art. 86. - (4) Declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia. (5) În situația în care legea nu prevede obligația de calculare a impozitului, declarația fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere".

"Art. 87. - Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă".

În ceea ce privește aspectul de nelegalitate privind nereținerea ca deductibilă a cheltuielilor privind piscina, suma și lucrările aferente imobilului cu destinație de sediu social Curtea îl apreciază ca nefondat.

În cauză în mod corect prima instanță a constatat că aceste bunuri nu servesc activități economice a reclamantei fiind legală măsura ajustării TVA-ului impusă de organele fiscale.

În cauză au fost aplicate corect dispozițiilor art. 149 alin. 4 lit. a) Codul fiscal deoarece în lipsa definiției alte scopuri decât activitățile economice, în mod corect prima instanță că lipsa totală a calității acestor bunuri poate fi încadrată în "alte cazuri decât activitățile economice.

În ceea ce privește termenul sportiv din inventarul reclamantei în mod corect s-a constatat de prima instanță că în lipsa probei utilizării acestui teren în scopul obținerii de venituri reclamanta nu avea dreptul prevăzut de art. 24 alin. (2) lit. a) Codul fiscal de a deduce integral TVA-ul aferent achiziției acestui bun.

În ceea ce privește obiectivul "Monumentul Gazului" cheltuielile efectuate nu pot fi încadrate ca fiind cheltuieli de reclamă și publicitate în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. d) din Codul fiscal deoarece edificarea acestei sculpturi nu poate fi încadrată ca o operațiune economică "de reclamă și de publicitate și de a fi apreciate ca deductibile cheltuielile realizate cu edificarea acestei lucrări și a TVA-ului aferent.

În ceea ce privește autoturismele date în comodat Ministerului Economiei aspect de nelegalitate nu este fondat în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. n) din Codul fiscal pentru a fi apreciate ca deductibile cheltuielile realizate de reclamantă cu întreținerea acestor autoturisme. Aceasta deoarece autoturismele aparțin, fiind date în comodat Ministerului Economiei și nu și nu reclamantei, neputându-se încadra cheltuielile de folosire a autoturismelor ca fiind cheltuieli deductibile în folosul activității reclamantei.

În ceea ce privește contractele de comodat încheiate cu Clubul Sportiv C., Curtea constată că cele invocate și în recurs nu pot fi reținute. În mod corect instanța a constatat că nu sunt deductibile fiscal în perioada supusă controlului cheltuielile cu întreținerea autoturismelor dare de reclamantă în comodat Clubului Sportiv C.. Deoarece aceste cheltuieli nu foloseau activități economice a reclamantei. Iar sumele primite de reclamantă la 19 august 2014 nu sunt de natură a înlătura obligația suplimentară stabilită în sarcina sa.

În ceea ce privește aspectul de nelegalitate al nereținerii ca deductibile a cheltuielilor privind serviciile de monitorizare a presei audio-video.

În mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal și a apreciat ca nedeductibile fiscal aceste cheltuieli în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada necesității prestației acestor servicii, respectiv legătura prestării acestor servicii, utilitatea lor față de specificul activității reclamantei.

În ceea ce privește aspectul de nelegalitate privind studiul de fezabilitate privind amplasarea panourilor solare și studiul privind executarea garajelor subterane Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a menținut actele fiscale în sensul nedeductibilității cheltuielilor făcute pentru realizarea acelor studii care nu au fost folosite în activitatea reclamantei. Iar, în cauză nu au fost probate care au fost motivele obiective pentru care în lipsa voinței reclamantei nu au fost utilizate aceste studii.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursurile declarate de recurentele-pârâte și va casa în parte sentința atacată și rejudecând:

Va respinge excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale și respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale atacate în ceea ce privește impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 și accesoriile aferente.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele - pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva Sentinței civile nr. 2175 din 22 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale și respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale atacate în ceea ce privește impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 și accesoriile aferente.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă D. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 2175 din 22 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 mai 2019.

Procesat de GGC - MM