ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1557/2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 20 aprilie 2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, desființarea în totalitate a Deciziei nr. 1072 din 3 decembrie 2015 emisă de pârâtă și, pe cale de consecință, admiterea contestației, anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 12 mai 2015 emisă de A.J.F.P. Prahova și a raportului de inspecție fiscală nr. x/12 mai 2015 și exonerarea de plata sumei totale de 2.428.865 RON reprezentând presupuse creanțe fiscale principale (631.673 RON impozit pe profit și 931.964 RON TVA) și creanțe fiscale accesorii aferente, cu repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 86 din 19 aprilie 2017 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că nu a fost încălcat art. 105 alin. (3) din C. proc. civ. fisc. , întrucât verificările anterioare nu au avut valoarea unei inspecții fiscale propriu-zise, fiind în realitate un control inopinat (8 martie 2012 - 23 martie 2012), respectiv control încrucișat (11 ianuarie 2013 - 1 februarie 2013), la finalul cărora nu au fost stabilite obligații fiscale, nu s-au stabilit baze de impunere sau diferențe ale obligațiilor de plată, nu a fost întocmit un raport de inspecție fiscală, potrivit art. 109 din O.G. nr. 92/2003.

S-a mai arătat că, realitatea acestor tranzacții trebuie de asemenea dovedită de către reclamantă, întrucât actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge logic concluzia că sarcina răsturnării constatărilor din raportul de inspecție fiscală cade în sarcina reclamantei. Atât timp cât reclamanta nu dovedește contrariul, nu poate fi răsturnată prezumția de legalitate a actelor administrative fiscale contestate.

Curtea a mai reținut că reclamanta nu a dovedit realitatea tranzacțiilor comerciale încheiate cu cei trei furnizori. Astfel, SC B. SRL și SC C., în perioada derulării relației comerciale cu reclamanta au depus la organul fiscal teritorial, în ceea ce privește TVA, deconturi cod 300 cu zero la toate pozițiile din formular; în declarația informativă cod 394 depusă pe semestrul II 2011 de către SC B. SRL Voluntari nu apar înregistrate livrările către reclamantă, în plus marfa respectivă a fost livrată direct și recepționată de D. SRL fără ca reclamanta să dețină buletine de conformitate/origine a mărfii tranzacționate și fără ca în perioada derulării operațiunilor comerciale vizate să se fi luat legătura cu administratorul societății SC B.; deși SC E. SRL a depus cu respectarea prevederilor fiscale deconturile TVA și declarația 394, în care se reflectă integral mărfurile livrate, totuși furnizorul ar fi achiziționat la rândul său marfa de 270.000 litri ulei floarea soarelui de la SC F. SRL societate aflată în insolvență care nu depusese deconturile de TVA și Declarația 394; SC C. SRL ar fi depus de la înființare și până la data controlului un singur decont TVA înregistrat sub nr. x din 24 ianuarie 2012 în care nu se reflectă valoarea mărfurilor livrate reclamantei; administratorul reclamantei deși a efectuat achiziții importante de mărfuri, nu a luat niciodată legătura cu persoane din conducerea societăților B. și C., limitându-se să aibă contacte cu delegați, ale căror date de identificare nu le cunoaște; partenerii de afaceri nu au declarat livrările de bunuri.

A mai reținut prima instanță că, organele fiscale au constatat că furnizorii indicați mai sus, nu au declarat livrările respective, iar în timpul controlului reclamanta nu a putut face dovada realității și legalității acestora pentru TVA înscrisă în facturile emise de reclamantă, în mod corect organele fiscale au apreciat că aceasta nu are drept de deducere întrucât prin nedeclararea de către furnizori a livrărilor către organul fiscal, nu a intervenit exigibilitatea taxei, deci dreptul organului fiscal de a solicita de la furnizor plata taxei către buget, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 134 alin. (2), 134

1

alin. (1) și 134

2

alin. (1) și art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A. SRL criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta- reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

- sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) deoarece motivarea instanței de fond se reduce practic la simpla translare prin metoda copy paste a concluziilor inspectorilor fiscali, fără nici o referire măcar aluzivă la probele administrate de reclamantă, la apărările formulate de aceasta, ceea ce poate fi asimilată cu nemotivarea (corespunzătoare) a hotărârii.

- instanța de fond a încălcat un principiu fundamental al răspunderii administrativ-fiscale și anume cel al caracterului personal al răspunderii agentului economic/contribuabilului pentru încălcarea normelor de drept material fiscal, principiu consacrat într-un mod mai mult decât explicit prin art. 150 alin. (1), art. 153, art. 156 alin. (1), art. 156

2

alin. (1), art. 157 alin. (1) și art. 158 alin. (1) C. fisc.

- instanța de fond a nesocotit faptul că organul fiscal, prin Raportul de inspecție fiscală generator al prezentului litigiu, a încălcat, cu știință/rea credință, o serie de norme imperative, de strictă interpretare, respectiv: art. 155 alin. (1), 134

1

, art. 134 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 145 alin. (1) C. fisc. , art. 68 alin. (8) din Normele Metodologice și art. 6 C. proc. fisc.

- prima instanță a ignorat faptul că "răspunderea persoanelor" care au efectuat înregistrarea în contabilitatea agentului economic plătitor de impozite/taxe/contribuții a unor "documente justificative" ce nu ar îndeplini condițiile de fond și de formă le incumbă, conform art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată, numai și exclusiv, pentru acele înregistrări nu și pentru cele care au fost/nu au fost efectuate în contabilitatea partenerilor de afaceri/furnizorilor/beneficiarilor mărfurilor cumpărate/vândute, cum eronat/abuziv consideră organul de control fiscal.

- instanța de fond a nesocotit faptul că informarea agentului economic SC A. SRL "în legătură cu starea și comportamentul fiscal al furnizorului" se putea face numai și exclusiv prin solicitarea certificatului de înregistrare fiscală ca plătitor de TVA și studierea datelor inserate în "Registrele A.N.A.F." ținute/completate conform art. 153 alin. (9

2

) C. fisc. , condiții îndeplinite/respectate de administratorul societății, și nu prin efectuarea de "cercetări detectivistice" și "anchete fiscale" întreprinse la furnizorii furnizorilor etc. acestora, cum eronat/abuziv consideră organul de control fiscal.

- instanța de fond nu a observat că în cuprinsul "proceselor-verbale de control" încheiate anterior la datele de 22 martie 2012 și 1 februarie 2013 se consemnează/atestă indubitabil că toate cele trei societăți comerciale furnizoare ale mărfurilor achiziționate de SC A. SRL, depuseseră în termenele stipulate de Codul fiscal, declarațiile 394 și deconturile TVA în care s-au reflectat corespunzător acele operațiuni comerciale incriminate, precum și faptul că pârâta, prin Certificatul de atestare fiscală nr. 4721 din 23 iulie 2014 a arătat că recurenta nu avea "debite fiscale neachitate".

- instanța de fond a nesocotit faptul că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, directă sau indirectă, din care să rezulte că SC A. SRL "știa sau trebuia să știe" că acele societăți furnizoare ar fi fost implicate în operațiunile de fraudă fiscală, organul fiscal neputând administra nici măcar o probă în acest sens ceea ce exclude practic orice posibilitate de angajare a răspunderii societății recurente pentru faptele terților, practica C.J.U.E. și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind constante și concordante în acest sens.

- instanța de fond, înlăturând "concluziile Raportului de expertiză" pentru că nu ar fi "luat în considerare Raportul de inspecție fiscală", probă ce demonstra/demonstrează indubitabil lipsa de fundament real/legal a măsurilor dispuse de organul fiscal, a încălcat fără îndoială spiritul și litera art. 337 și art. 338 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a solicitat respingerea recursului ca nefondat, a reluat susținerile din întâmpinarea depusă în primă instanță, concluzionând că SC A. SRL nu are drept de deducere nici pentru cheltuielile cu mărfurile achiziționate de la furnizorii menționați, nici pentru TVA aferentă înscrisă în facturile emise de aceștia, întrucât aceste facturi nu pot fi considerate documente justificative pentru înregistrarea în evidența contabilă a societății verificate, recurenta nedovedind nici realitatea tranzacțiilor înscrise în facturile de aprovizionare și nici proveniența bunurilor.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) - (3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 6 iunie 2018, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Ulterior, prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018 s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, situație în care dosarul a primit termen în ședință publică.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2018 recurenta reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal.

Intimatele pârâte nu au formulat un punct de vedere cu privire la această cerere.

Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale în dosarul asociat nr. x/2016 pentru considerente arătate în încheierea de ședință.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta -reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 1072 din 3 decembrie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 12 mai 2015 emisă de A.J.F.P. Prahova și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 12 mai 2015, solicitând anularea acestor acte administrativ fiscale și exonerarea de plata sumei totale de 2.428.865 RON reprezentând: 631.673 RON impozit pe profit și 931.964 RON TVA cu accesoriile aferente. Prima instanță, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2 din prezenta decizie, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC A. SRL invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul de casare invocat nu este incident. Faptul că judecătorul a preluat unele argumente susținute de organele fiscale nu este de natură să conducă la casarea hotărârii recurate atâta timp cât prima instanță a construit propriul silogism logico-juridic ce poate fi cenzurat de instanța de control judiciar.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, recurenta A. SRL are ca obiect principal de activitate comerțul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi și tutun. În perioada 8 martie 2012 - 23 martie 2012, societatea este supusă unui control inopinat, fiind analizate relațiile comerciale derulate cu furnizorii SC B. SRL și SC C. SRL, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 23 martie 2012.

În anul următor, respectiv în perioada 11 ianuarie 2013 - 1 februarie 2013, societatea este supusă unui control încrucișat fiind reanalizate relațiile comerciale derulate cu furnizorii SC B. SRL și SC C. SRL și analizate relațiile comerciale derulate cu furnizorul SC E. SRL, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 1 februarie 2013.

Aceste controale nu au produs consecințe în plan fiscal pentru recurentă, nefiind urmate de încheierea unor acte administrativ fiscale cu privire la stabilirea unor obligații fiscale suplimentare, organele de control nereținând încălcarea de către societate a unor prevederi legale.

Ulterior, se efectuează un nou control fiscal ce a vizat perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014 pentru impozitul pe profit și perioada 1 ianuarie 2011 - 31 iulie 2014 pentru TVA, fiind încheiat raportul de inspecție fiscală nr. x din 12 mai 2015. În acest raport fiscal este reținută aceeași situație de fapt cu cea constatată de organele fiscale la cele două controale anterioare.

În concret, cu privire la furnizorul B. SRL Voluntari s-a reținut că recurenta a înregistrat în evidența contabilă pe lunile octombrie și noiembrie 2011 în baza Contractului nr. x din 1 octombrie 2011, achiziții de mărfuri reprezentând ulei de floarea soarelui ambalat în sticle de 1 litru, în cantitate totală de 381.159 litri, care a fost livrată către beneficiarul SC D. SRL, mijloacele de transport fiind asigurate de către furnizor, contravaloarea mărfii a fost achitată în totalitate prin transfer bancar, legătura cu furnizorul fiind realizată prin intermediul delegaților.

Organele fiscale au reținut că recurenta nu a făcut dovada realității acestei relații comerciale, întrucât furnizorul B. SRL nu a înregistrat livrarea către SC A. SRL în "Declarația informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național de persoanele înregistrate în scopuri de TVA" cod 394, depusă pentru semestrul II 2011, iar împotriva dlui G. în calitate de administrator al SC B. SRL a fost întocmită o sesizare penală în baza prevederilor art. 9, alin. (1), lit. b) și f) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Cu privire la furnizorul C. SRL Voluntari s-a reținut că recurenta a înregistrat în evidența contabilă întocmită pentru semestrul II 2011 achiziții de mărfuri de la acest furnizor, reprezentând ulei de floarea soarelui în cantitate totală de 289.575 litri, care a fost livrată către SC H. SRL, mijloacele de transport fiind asigurate de către furnizor, contravaloarea mărfii a fost achitată în totalitate prin transfer bancar, legătura cu furnizorul fiind realizată prin intermediul delegaților.

Organele fiscale au reținut că recurenta nu a făcut dovada realității acestei relații comerciale, întrucât furnizorul a depus "Declarația informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național de persoanele înregistrate în scopuri de TVA" cod 394 aferentă semestrului II 2011, în care a declarat livrările către SC A. SRL însă în decontul de TVA aferent lunii decembrie 2011 toate rândurile erau completate cu suma zero, iar împotriva dlui I. în calitate de administrator al SC C. SRL a fost întocmită sesizare penală în baza prevederilor art. 9, alin. (1), lit. b) și f) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Cu privire la furnizorul E. SRL Ploiești s-a reținut că recurenta a înregistrat în evidența contabilă întocmită pentru luna iunie 2012 în baza Contractului nr. x din 1 iunie 2012, achiziții de mărfuri reprezentând ulei de floarea soarelui în cantitate totală de 270.000 litri, care a fost livrată către SC D. SRL, mijloacele de transport fiind asigurate de către furnizor, contravaloarea mărfii a fost achitată în totalitate prin transfer bancar.

Organele fiscale au reținut că recurenta nu a făcut dovada realității acestei relații comerciale, întrucât, deși furnizorul a depus "Declarația informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național de persoanele înregistrate în scopuri de TVA" cod 394 aferentă lunii iunie 2012, iar sumele declarate de SC E. SRL privind livrările către SC A. SRL sunt aceleași cu cele din evidența recurentei, neexistând diferențe, totuși s-a reținut că aprovizionările declarate de SC E. SRL ca efectuate de la SC F. SRL nu sunt declarate de furnizorul acestuia, respectiv SC F. SRL societate aflată în stare de faliment.

În urma celui de al treilea control și al reaprecierii acestor relații comerciale, declarând ca nedeductibile cheltuielile efectuate cu achiziția și transportul mărfurilor de la acești furnizori la beneficiarii finali, A.J.F.P. Prahova - Inspecția Fiscală a emis Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 12 mai 2015, cu privire la suma totală de 2.428.865 RON reprezentând: 631.673 RON - impozit pe profit + 346.803 RON - accesorii aferente impozitului pe profit și 931.964 RON - TVA de plată + 518.425 RON - accesorii aferente TVA de plată. Reținându-se că operațiunile comerciale au fost nereale, deși aveau la bază facturi fiscale corect întocmite și dovada plăților făcute prin transfer bancar, aceste cheltuieli au fost considerate nedeductibile fiscal, producând consecințe asupra impozitului pe profit cât și asupra TVA-ului dedus.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere:

"(1) Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare."

Conform dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a)pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155, precum și dovada plății în cazul achizițiilor efectuate de către persoanele impozabile obligate la aplicarea sistemului TVA la încasare, respectiv de către persoanele impozabile care achiziționează bunuri/servicii de la persoane impozabile care au aplicat sistemul TVA la încasare;"

În ceea ce privește cerințele sau condițiile de fond, reiese din articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o "persoană impozabilă" în sensul respectivei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și că, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (C-324/11; C-277/14).

În afacerile Halifax (cauza C-255/02), Axel Kittel (cauza-439/04) și Recolta Recycling (C-440/04) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a spus în mod expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că aceștia, cu intenție directă, au luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective.

Or, în cauza de față au fost considerate ca nereale operațiunile comerciale la care recurenta a participat, fără a se reține și a se dovedi un comportament fraudulos al acesteia, ci doar comportamentul necorespunzător al furnizorilor săi sau al furnizorilor furnizorilor săi.

Înalta Curte, în opoziție cu prima instanță, nu poate reține caracterul nereal al operațiunilor comerciale desfășurate de societatea recurentă atâta timp cât această societate a dovedit plata bunurilor achiziționate, prin transfer bancar, a livrat la rândul său aceste bunuri către SC D. SRL și SC H. SRL, deci le-a folosit în scopul desfășurării operațiunilor sale taxabile. Faptul că reprezentantul societății recurente nu a contactat în mod direct administratorii societăților furnizoare și nu a făcut verificări aprofundate cu privire la aceste societăți nu este de natură să atragă caracterul nereal al acestor operațiuni, atâta timp cât în condițiile economice actuale, multe raporturi contractuale se stabilesc prin intermediul agenților de vânzări.

Este adevărat că potrivit articolului nr. 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului și pentru a preveni evaziunea.

Însă, tot Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului și, așadar, neutralitatea TVA-ului. Administrația nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe și aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuția acestei administrații (C-110/98-C-147/98; C-80/11; C142/11).

În mod corect a reținut prima instanță că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, însă, la fel de adevărat este și că organele fiscale aveau sarcina probei faptului că societatea recurentă, cu intenție directă, au luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective, înainte de a emite actele de impunere fiscală, întrucât particularul trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință.

Or, în cauza de față nu s-a dovedit, de către organele fiscale, că societatea recurentă a participat cu intenție directă la un mecanism fraudulos alături de furnizorii săi.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 86 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite acțiunea reclamantei SC A. SRL, va anula Decizia nr. 1072 din 3 decembrie 2015 pronunțată de D.G.R.F.P. Ploiești, Decizia de impunere nr. x din 12 mai 2015 emisă de A.J.F.P. Prahova și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 12 mai 2015 și va exonera reclamanta de la plata sumei totale de 2.428.865 RON, impozit pe profit și T.V.A., cu accesoriile aferente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 86 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea reclamantei SC A. SRL.

Anulează Decizia nr. 1072 din 3 decembrie 2015 pronunțată de D.G.R.F.P. Ploiești, Decizia de impunere nr. x din 12 mai 2015 emisă de A.J.F.P. Prahova și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 12 mai 2015.

Exonerează reclamanta de la plata sumei totale de 2.428.865 RON, impozit pe profit și T.V.A., precum și de la plata accesoriilor aferente.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2019.

Procesat de GGC - LM