ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 661/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 11 octombrie 2016 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. SA, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună obligarea în solidar la plata sumei de 95.000 de franci elvețieni, cu titlu de daune morale, respectiv 389.262,5 RON raportat la cursul BNR la data introducerii cererii.

Prin Sentința civilă nr. 276 din 24 aprilie 2017, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de Statul Român și Banca Națională a României și a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanți împotriva pârâților.

Prin Decizia civilă nr. 648 din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. și apelul incident declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții A. și B. și recurs incident pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

4.1 Reclamanții A. și B. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, s-a arătat că în ceea ce o privește pe pârâta C. SA, în mod greșit instanțele nu au identificat elemente suficiente care să confirme că la data încheierii contractului de credit cu reclamanții, pârâta a săvârșit o faptă ilicită pentru a-i determina să încheie contractul de credit.

S-a arătat că nemulțumirea acestora vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece din probele administrate în cauză rezultă prejudiciul suferit de reclamanți după data încheierii contractului de credit, acest aspect fiind dovedit, atât cu înscrisurile depuse în probațiune, cât și prin declarațiile martorilor audiați la prima instanță. Prejudiciul este rezultatul faptei ilicite săvârșite de pârâți, existând o legătură de cauzalitate directă între fapta pârâților și prejudiciul suferit de reclamanți.

Prin înscrisurile depuse în probațiune, atât în fața primei instanțe, cât și în apel s-a demonstrat că pârâta a folosit mijloace dolosive, aspecte care nu au fost analizate de niciuna dintre instanțe. Banca avea cunoștință de instabilitatea valutei pentru care s-a încheiat contractul de credit, aspect recunoscut de aceasta prin întâmpinare, dar și prin alte documente depuse la dosarul cauzei. Pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a avertiza consumatorii cu privire la riscurile pe care le implică variațiile de curs valutar, inducându-i în eroare prin prezentarea efectuată la încheierea contractului de credit.

Din analiza documentelor emise de pârâta C. SA rezultă că singurul scop a fost acordarea unui volum cât mai mare de credite în franci elvețieni cu dobânzi mici care să permită creșterea nivelului sumelor împrumutate de clienți.

În esență, reclamanții au arătat că probatoriul administrat în cauză - înscrisuri, declarații de martori, contracte, adrese interne, întâmpinările, susținerile pârâtei etc. - demonstrează că au fost determinați să încheie contractul de credit fără a fi în cunoștință de cauză, ca urmare a conduitei ilicite a băncii care nu i-a informat corespunzător, cu consecințe foarte grave pentru suportarea creditului, în condițiile devalorizării monedei naționale prin raportarea la moneda elvețiană.

O a doua critică privește respingerea acțiunii față de pârâtul Statul Român, arătându-se că în mod greșit a considerat instanța de apel că pârâtul nu răspunde pentru existența practicii neunitare în materia clauzelor abuzive.

Din jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă că principiul securității juridice garantează o stabilitate în practica judiciară și contribuie la încrederea publicului în sistemul judecătoresc, aceasta fiind una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că practica neunitară a instanțelor judecătorești constituie o încălcare a unui proces echitabil consacrată de art. 6 alin. (1) din Convenție, dacă nu s-au aplicat remediile din legislația internă pentru remedierea acestor deficiențe.

Astfel, de vreme ce Statul Român a omis să ia vreo măsură de protecție în sprijinul reclamanților, în calitate de cetățeni ai acestui stat, aceasta reprezintă o faptă culpabilă și contrară dispozițiilor art. 47 din Constituția României.

Statul trebuie să răspundă, atât pentru fapta culpabilă a instituțiilor sale, în sensul că instanțele nu au o practică unitară în dosare cu obiect similar, cât și pentru faptul că nu a controlat prin instituțiile sale, modul în care băncile au creditat persoanele fizice, precum și pentru faptul că nu și-a îndeplinit obligația de a oferi locuri de muncă și un trai decent.

Reclamanții au fost obligați să plece în străinătate pentru a căuta locuri de muncă, fiind îndreptățiți la daune morale pentru lezarea demnității, onoarei și dreptului la un trai decent.

O a treia critică privește respingerea acțiunii față de pârâta Banca Națională a României, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu au fost indicate dispozițiile legale încălcate de instituția pârâtă.

Contrar celor reținute de instanță, fapta ilicită a pârâtei constă în omisiunea de a adopta măsuri de natură să stopeze deprecierea monedei naționale prin raportare la moneda elvețiană. Mai mult, chiar prin întâmpinare, pârâta a arătat că este responsabilă cu supravegherea prudențială a instituțiilor de credit în scopul asigurării funcționării și viabilității sistemului financiar.

S-a arătat că în anul 2017 s-a dispus efectuarea unui control de către Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor la C. SA și s-a dispus încetarea unor practici comerciale incorecte. În acest context, specialiștii financiari au arătat că BNR putea să intervină printr-o reglementare la nivel bancar pentru a evita dezechilibrele ce au apărut ca urmare a devalorizării monedei naționale.

Reclamanții au arătat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că au fost încălcate dispozițiilor art. 2, art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, dispoziții legale ce reglementează principalele atribuții ale Băncii Naționale a României.

În esență, s-a arătat că, deși pârâta cunoștea toate riscurile creditării în franci elvețieni, nu a luat nicio măsură concretă pentru supravegherea băncilor care prin mijloace înșelătoare au convins cetățenii, inclusiv pe reclamanți să angajeze astfel de credite și nu au luat nicio măsură pentru protejarea persoanelor care au contractat astfel de credite - persoane constrânse în cele din urmă să suporte o rată lunară dublată sau chiar triplată față de rata inițială.

În acest context, este eronată reținerea instanței că nu există faptă ilicită a pârâtei BNR, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia față de reclamanți.

4.2 Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs incident, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica formulată în recurs de pârât se referă aplicarea în cauză a unui act normativ care nu mai este în ființă, respectiv Decretul nr. 31/1954, abrogat în anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2010 privind C. civ.. Aplicarea acestui act normativ a determinat stabilirea eronată a calității procesuale pasive a Statului Român și a calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

Nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să reprezinte Statul român atunci când se susține că este răspunzător pentru eșecul unificării practicii judiciare.

Statul Român și-a îndeplinit rolul constituțional de a asigura accesul la justiție al cetățenilor săi însă, de vreme ce s-a invocat încălcarea unei convenții de împrumut, convenție încheiată între reclamanți și pârâta C., nu mai poate fi primită susținerea că subzistă răspunderea civilă delictuală în sarcina unui terț, fără a se putea întemeia pe un temei de drept.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 februarie 2019 completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți, excepție invocată de pârâtul Statul Român.

A respins excepția nulității recursului declarat de reclamanți, excepție invocată pârâta C. SA.

A admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursurilor la data de 27 martie 2019.

La data 16 februarie 2018 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a depus întâmpinare și a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de reclamanți împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara. Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

S-a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil prin raportare la dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, întrucât nu sunt supuse recursului care au ca obiect cererile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Pe fondul cauzei s-a invocat faptul că nu există nicio faptă ilicită săvârșită de vreunul dintre pârâți și că nu există temei pentru a se stabili o obligație de despăgubire în sarcina C., BNR sau a Statului Român.

Reclamanții au cunoscut faptul că se obligă la restituirea unui credit contractat într-o monedă străină ceea ce punea de la început problema riscului valutar, chestiune care nu poate fi controlată pe piața liberă.

La data de 26 februarie 2018 a depus întâmpinare pârâta Banca Națională a României, solicitând respingerea, ca nefondat a recursului declarat de reclamanți. S-a arătat, în esență, că prin raportare la legislația ce reglementează funcționarea BNR, nu se poate identifica o "faptă ilicită" care să dea naștere unei obligații de despăgubire în sarcina pârâtei. De asemenea, s-a susținut că nu poate fi identificat niciun temei legal care să oblige pârâta la modificarea cursului de schimb leu-franc elvețian, evoluția acestuia depinzând de cererea și oferta de valută între zona Euro și Elveția.

La data de 1 martie 2018 a depus întâmpinare pârâta C. SA, invocând nulitatea recursului declarat de reclamanți și pe fond respingerea, ca nefondat.

S-a arătat că invocarea în recurs a propriilor susțineri, așa cum au fost formulate în fața instanțelor anterioare nu constituie motive de recurs și nu pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, s-a arătat că pârâta și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege și nu i se poate imputa existența unei fapte ilicite, mai ales că reclamanții au fost informați despre riscurile contractării unui credit într-o monedă străină.

La data de 7 martie 2019 au formulat întâmpinare reclamanții A. și B. la cererea de recurs incident formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția lipsei calități procesuale a Ministerului Finanțelor Publice, se impune precizarea că acesta nu stă în proces, în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român. Această poziție procesuală îi este conferită și de dispozițiile art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, dar și de art. 223 alin. (1) din C. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, aceasta trebuie respinsă, pentru că atâta timp cât nu există un alt organ prevăzut de lege care să asigure reprezentarea sa, revine acestuia obligația de a sta în proces în contradictoriu cu reclamanții.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanții A. și B. și pârâtul Statul Român sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele invocate de reclamanți se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

i) Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale

Sunt nefondate criticile reclamantei cu privire la greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. din 1864, precum și pe cele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. în ceea ce o privește pe pârâta C. SA

Este adevărat că s-a invocat în calea de atac încălcarea dispozițiilor de drept material, însă reclamanții au formulat în recurs o argumentare extinsă referitoare la analiza probatoriului, ca element decisiv în stabilirea situației de fapt ce a determinat incidența dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dispoziții ce permit ca o persoană fizică sau juridică să răspundă pentru săvârșirea unei fapte ilicite.

În mod repetat, pe mai multe pagini din cererea de recurs, se insistă asupra probelor administrate și asupra concluziei greșite la care ajung instanțele anterioare după evaluarea probatoriului, susțineri ce nu pot fi primite de instanța de recurs.

Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greșitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de fond, aspect incompatibil cu structura recursului, așa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Dispozițiile art. 483 din actul normativ menționat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În jurisprudența sa, Înalta Curte a statuat că interpretarea greșită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în dispozițiile de nelegalitate ale C. proc. civ. (ICCJ, secția a II-a civilă nr. 2625/2013 și nr. 3465/2007).

În cauză, instanțele anterioare au administrat un probatoriu amplu, încuviințând toate solicitările reclamanților, care au depus documente menite să dovedească situația de fapt dedusă judecății și au fost audiați martori.

Reiterăm că scopul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie.

După abrogarea C. proc. civ. din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat și de structura art. 488, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor.

Astfel, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, nu schimbarea situației de fapt, adică a situației premisă la care se aplică norma de drept.

În consecință, instanța de recurs nu poate reevalua probatoriul administrat în cauză pentru a ajunge la concluzia că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și cauzarea prejudiciului, pentru a determina obligarea la daune morale a pârâtei C. SA.

ii) Cu privire la temeiul răspunderii pârâtului Statului Român

Este nefondată critica referitoare la existența răspunderii delictuale a Statului Român pentru încălcarea unor dispoziții constituționale, dar și pentru eșecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată.

Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, reține că dispozițiile art. 47 din Constituție sunt dispoziții de drept public care pot fi puse în aplicare prin intermediul organului legislativ care adoptă legile corespunzătoare și apoi prin Guvernul României care pune în executare normele adoptate de Parlament.

Statul Român funcționează cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii. Acestea pun în aplicare, în virtutea normelor ce le guvernează activitatea și scopului prevăzut de lege, mecanismele necesare funcționării societății în ansamblul său, conform principiilor statuate în Constituție.

În practica Înaltei Curți, confirmată prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a arătat că interpretarea dispozițiilor din Convenție care obligă la un remediu efectiv pentru încălcarea unui drept fundamental nu deschide calea unei acțiuni directe în fața instanței, impunând însă existența unui remediu efectiv care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu cerințele CEDO (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Rotaru contra României etc.)

Cu alte cuvinte, simpla invocare a unui text din Constituție sau a dreptului la un proces echitabil(fie și pentru practică neunitară) nu este suficientă pentru a deschide calea unei acțiuni directe în despăgubiri în fața instanțelor de fond, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental.

Este adevărat că prin acțiunea dedusă judecății în prezentul litigiu s-a urmărit stabilirea unei răspunderi extracontractuale în sarcina mai multor pârâți, printre care și Statul Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziții constituționale, dar și pentru eșecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată.

Aspectele invocate de reclamanți tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligațiile sale pozitive, așa cum acestea au fost relevate în anumite situații în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special prin cauzele pilot contra României, cum, ar fi cauzele Beian contra României, Maria Atanasiu și alții contra României, Katz contra României etc.

Or, în speță, nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale reclamanților, astfel încât nu poate fi primită susținerea că pârâtul Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamanți, fără a fi identificate obligațiile concrete ce-i revin pârâtului și nici temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi.

Faptul că s-a susținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., nu este suficient pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru Statul Român, de vreme ce constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru a stabili în sarcina pârâtului obligația de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamanților, astfel că sub acest aspect criticile formulate în recurs apar ca fiind nefondate, urmând a fi respinse.

iii) Cu privire la temeiul răspunderii pârâtei Băncii Naționale a României

Este nefondată critica referitoare la existența răspunderii delictuale a Băncii Naționale a României pentru încălcarea unor dispoziții din Legea nr. 312/2004, dar și pentru omisiunea luării unor măsuri care să prevină situațiile care au apărut în contractele de credit încheiate de populație cu băncile comerciale.

Reclamanții s-au judecat în precedent cu C. SA litigiu tranșat prin Decizia civilă nr. 76 din 16 martie 2016 a Tribunalului Arad, definitivă, prin care s-a constatat că au caracter abuziv clauzele din contractul de împrumut privind comisionul de administrare și cele privind comisionul de procesare.

Prin acțiunea dedusă judecății în prezentul litigiu s-a urmărit stabilirea unei răspunderi extracontractuale în sarcina mai multor pârâți, printre care și Banca Națională a României, răspundere întemeiată, pe de o parte pe neîndeplinirea unor obligații prevăzute de Legea nr. 312/2004, iar pe de altă parte pe omisiunea de legiferare în sensul înghețării cursului leu - franc elvețian.

Pretinsa neîndeplinire a obligațiilor prevăzute de legea de funcționare și de Regulamentele BNR de natură să creeze un prejudiciu în patrimoniul reclamanților reprezintă o situație de fapt ce trebuia probată în fața instanței de fond. Or, atâta timp cât Curtea de Apel Timișoara nu a constatat săvârșirea unei asemenea fapte și nici incidența vreunui temei legal pentru atragerea răspunderii pârâtei, critica formulată de reclamanți nu poate fi primită în recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 C. proc. civ.

Instanțele de fond trebuie să asigure situația premisă pentru judecata în recurs, ceea ce înseamnă în concret stabilirea efectivă a situației de fapt pe baza administrării probatoriilor. Instanța de recurs va considera că sunt câștigate cauzei faptele așa cum au fost determinate de către instanțele de fond și va verifica numai dacă normele de drept au fost corect aplicate.

Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel că reclamanții au făcut referire la o serie de dispoziții legale, în mod generic, dispoziții care reglementează atribuțiile Băncii Naționale a României. Or, invocarea unor texte de lege nu este suficientă pentru a stabili că pârâta BNR, care este un terț față de contractul încheiat de reclamanți cu C. SA și-a încălcat atribuțiile sau a contribuit la crearea unui prejudiciu în patrimoniul recurenților.

Faptul că ulterior încheierii contractului de credit au fost efectuate controale la C. SA de către Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor sau că au apărut opinii ale unor specialiști bancari, comentate în spațiul public nu este de natură să demonstreze săvârșirea vreunei "fapte ilicite" de către pârâta BNR.

În ceea ce privește omisiunea luării unor măsuri de către pârâtă de natură să prevină situațiile care au apărut în contractele de credit încheiate de populație cu băncile comerciale și această susținere este nefondată.

În esență, reclamanții susțin că BNR ar fi trebuit să ia măsuri pentru îngheța cursul de schimb leu-franc elvețian. Or, cu privire la acest aspect, în mod corect a statuat instanța de apel că nu poate fi identificat niciun temei legal care să oblige pârâta BNR să intervină asupra cursului de schimb, în vederea stabilizării acestuia la un anumit nivel, deoarece aceasta reprezintă o situație care nu poate fi reglată de o bancă națională, depinzând de cererea și ofertă de valută, precum și de o serie de alte variabile care nu pot fi controlate la nivel național.

Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. din 1864 pentru a stabili în sarcina pârâtei BNR obligația de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamanților, astfel că sub acest aspect criticile formulate în recurs apar ca fiind nefondate, urmând a fi respinse.

Motivele invocate de pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte trebuie să lămurească aspectul referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, dar și cu privire la calitatea de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului trebuie subliniat că reclamanții s-au judecat în precedent cu C. SA, litigiu tranșat prin Decizia civilă nr. 76 din 16 martie 2016 a Tribunalului Arad, definitivă, prin care s-a constatat că au caracter abuziv clauzele din contractul de împrumut privind comisionul de administrare și cele privind comisionul de procesare.

Prin acțiunea dedusă judecății în prezentul litigiu s-a urmărit stabilirea unei răspunderi extracontractuale în sarcina mai multor pârâți, printre care și Statul Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziții constituționale, dar și pentru eșecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată.

Aspectele invocate de reclamanți tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligațiile sale pozitive, așa cum acestea au fost relevate în anumite situații în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special prin cauzele pilot contra României, cum, ar fi cauzele Beian contra României, Maria Atanasiu și alții contra României, Katz contra României etc.

Aceste obligații pozitive ale statului român au fost stabilite în anumite situații bine circumstanțiate în litigiile menționate anterior, în care s-a constatat o încălcare repetată a unor obligații sau disfuncționalități de sistem. Or, acestea nu pot fi extrapolate în alte situații, în care se pretinde existența unei practici neunitare pe un anumit tip de litigii sau pe încălcarea unor prevederi constituționale.

Analiza tipului de răspundere ce revine Statului Român trebuia să se raporteze la acest pârât, cu referire la susținerile invocate în cursul procesului, de vreme ce susținerile reclamanților au vizat în mod clar un temei extracontractual, chiar dacă acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, constată că în mod corect s-a stabilit că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. din 1864 pentru a stabili în sarcina pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice obligația de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamanților

În ceea ce privește temeiul de drept al chemării în judecată al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în mod legal instanța de apel a făcut referire la calitatea de reprezentant al acestuia, în măsura în care legea nu prevede că statul este reprezentat de alte organe desemnate în acest scop, aspect reglementat atât de art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, cât și prin art. 223 alin. (1) C. civ.

Raportul juridic dedus judecății a luat naștere anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deoarece contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, astfel încât din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, pe fondul litigiului sunt incidente dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 și Decretul-lege nr. 31/1954.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile din recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și urmează să fie respinse.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, împotriva Deciziei nr. 648 din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2019.

Procesat de GGC - LM