ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 656/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin actiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul Ministerul Transporturilor a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. anularea sentinței arbitrale nr. 138/22.12.2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x.

Prin sentința nr. 2189 din 10 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată actiunea formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor în contradictoriu cu pârâta A.

3.1. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul Ministerul Transporturilor, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1.1. Se arată că pretențiile pârâtului-reclamant A. formulate prin cererea reconvențională nu au vizat plata contravaloarea garanției în cuantum de 1.068.172 Euro, TVA inclus.

Astfel, pretențiile privind obligarea reclamantului-pârât Ministerul Transporturilor restituirea contravalorii Garanției, au fost supuse atenției Tribunalului arbitral pentru prima dată, în cuprinsul concluziilor scrise formulate de pârâtul-reclamant A. la data de 02.12.2014.

Această nouă pretenție a pârâtului-reclamant A. reprezintă în fapt o modificare a cererii reconvenționale, formulată cu eludarea dispozițiilor imperative ale art. 132 din C. proc. civ., fiind depusă cu mult după prima zi de înfățișare.

Cu toate acestea însă, prin aplicarea greșită a normelor drept, instanța de fond admis susținerile tribunalului arbitral prin care a găsit admisibile noile pretenții, dându-i prevalentă celor solicitate inițial în cuprinsul cererii reconvenționale.

În contextul celor anterior expuse, se poate concluziona că, încălcând dispozițiile imperative ale legii, tribunal arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

3.1.2. În ceea privește încetarea contractului prin expirarea perioadei de execuție, instanța de fond admite faptul că regulile de interpretare a contractelor, respectiv dispozițiile art. 966 - 985 din C. civ., precum și cele referitoare la efectele contractelor de la art. 969, art. 970 și art. 982 din C. civ. au caracter imperativ, impunând atât părților contractante, cât și organelor administrativ-jurisdicționale obligația de a le respecta și de a le aplica în cadrul operațiunii de determinare a voinței părților.

Se reține în sentința recurată că instanța învestită să soluționeze acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale trebuie să analizeze dacă regulile de interpretare a contractelor au fost folosite/aplicate efectiv de către tribunalul arbitral și dacă interpretarea dată în concret nu este în mod vădit contrară celei care rezultă în mod evident din contract.

Cu toate acestea, contrazicându-și propriile afirmații mai sus menționate, instanța de fond, prin încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și pe baza unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, nu a reținut faptul că tribunalul arbitral nu a aplicat regulile de interpretare a contractelor sau le-a aplicat în sens vădit contrar sensului evident al clauzele contractuale.

Astfel, instanța a ignorat acele dispoziții contractuale invocate de Ministerul Transporturilor în cuprinsul acțiunii în anulare, dispoziții determinante pentru chestiunea de drept asupra căreia instanța de fond a fost chemată a se pronunța (încetarea contractului prin expirarea perioadei de execuție) și din a căror interpretare rezultă fără echivoc că, în speță, contractul a încetat prin expirarea perioadei de execuție contractului.

Potrivit dispozițiilor art. 26 din Condițiile Generale ale Contractului, Raportul final trebuia depus "cel târziu la data încetării perioadei de execuție a Contractului".

Astfel, încetarea perioadei de execuție Contractului a fost stabilită de părți, de comun acord, ca fiind data de 30.09.2009.

La pronunțarea hotărârii, instanța de fond nu a avut în vedere următoarele clauze contractuale obligatorii atât pentru părți cât și pentru organul jurisdicțional:

Potrivit dispozițiilor art. 26 din condițiile Generale la Contract, cel târziu la data încetării perioadei de execuție a Contractului, pârâtul-reclamant A. trebuie să depună Raportul Final.

De asemenea, art. 29.7 din condițiile Generale la Contract, prevede că "plata soldului final se va face cu condiția îndeplinirii de către Consultant a tuturor obligațiilor care revin legat de executarea tuturor fazelor sau părților serviciilor și cu condiția aprobării de către Autoritatea contractantă a fazei finale a serviciilor. Plata finală se va efectua nume după predarea de către Consultant a raportului final de execuție și a unei situații final a serviciilor, prezentate cu identificarea lor clară ca atare, și după aprobarea acestora ca fiind satisfăcătoare de către Autoritatea Contractantă".

Totodată, potrivit clauzei 7 din Condițiile Speciale la Contract, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr. x, s-a prevăzut că plata finală se va efectua numai pe baza aprobării Raportului Final.

Rezultă așadar că, potrivit voinței exprese a părților, plata soldului final era indisolubil legată de predarea și aprobarea raportului final de către autoritatea contractantă, Ministerul Transporturilor, raport final care trebuia depus cel mai târziu la data încetării perioadei de execuție a Contractului, respectiv 30 septembrie 2009.

Așadar, după data la care ar fi trebuit să fie plătit soldul final, părțile nu mai aveau niciun motiv și nicio bază contractuală să continue relațiile contractuale astfel cum greșit reține instanța arbitrală la pct. 143, doar pentru a da părților posibilitatea Consultantului de a-și finaliza sarcinile, indiferent de încetarea formală a contractului.

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că această interpretare realizată de instanța arbitrală încalcă dispozițiile imperative ale art. 1073 din C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în ce contrar are dreptul la dezdăunare.

Or, în condițiile în care Ministerul Transporturilor a avut reprezentarea faptului că, la data de 30.09.2009, finalul perioadei de execuție a Contractului, va fi în posesia Master Planului General de Transport (motivul determinant pentru care s-a angajat în relații contractuale cu pârâtul-reclamant A.), opinia Tribunalului arbitral, însușită de instanța de fond în mod eronat, sfidează orice regulă de interpretare a contractelor consfințită de art. 977 - 985 din C. civ.

Chiar dacă părțile nu au prevăzut în mod expres în Contract faptul că expirare perioadei de execuție reprezintă o cauză de încetare a Contractului, din analiza Contractului în ansamblu și în mod special a clauzelor care reglementează plata soldului final, această cauză de încetare (prin ajungere la termen) devine mai mult decât evidentă.

Trebuie avute în vedere sub acest aspect și dispozițiile art. 981 din C. civ., potrivit cărora clauzele obișnuite intr-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul, dispoziții încălcate în mod evident de Tribunalul arbitral.

A accepta teza potrivit căreia contractul urma a fi continuat până la finalizare tuturor sarcinilor, indiferent de "încetarea formală" astfel cum concluzionează Tribunalul arbitral, ar însemna să lipsim de cauză contractul deoarece ar dispărea motivul determinant pentru care părțile s-au angajat în raporturi contractuale, nemaiexistând control și mijloace de constrângere la dispoziția părților pentru a determina cocontractantul la îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate.

3.1.3. În ceea privește prescripția dreptului material la acțiune al pârâtei-reclamant A.

Instanța de fond reține că "în concret, dreptul reclamantului Ministerului Transporturilor la acțiune începe să curg în momentul în care ajunge la scadență obligația principală a consultantului de a preda lucrările, respectiv 30.09.2009".

Așadar, instanța de fond afirmă implicit și faptul că obligația principală a consultantului de a preda lucrările potrivit clauzelor contractuale era la data de 30.09.2009.

Așadar, obligației principale a consultantului de a preda lucrările, îi corespund obligația Ministerului Transporturilor de a achita prețul contractului, potrivit clauzele contractuale.

Sub acest aspect trebuie reținut că plata prețului se făcea în 45 de zile de la acceptarea raportului final, conform art. 29.1 din contract, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul Adițional nr. x.

De altfel, chiar instanța de fond afirmă că: "în ceea ce îl privește pe consultant, dreptul la acțiune pentru plata prețului contractului/a unei părți a acestui preț începe să curgă după predarea lucrărilor/a unei părți a lucrărilor și după expirarea termenului de plată acordat autorității contractante".

Or, potrivit clauzelor contractuale, termenul de predare a lucrărilor (rapoartelor) fost stabilit ca fiind data încetării perioadei de execuție a Contractului, în speță data de 30.09.2009.

Această dată a fost reținută atât de instanța arbitrală cât și de instanța de fond ca fiind opozabilă și chiar obligatorie în cazul calculului termenului de prescripție a dreptului material al acțiune al Ministerului Transporturilor.

Termenul de plată acordat Ministerului Transporturilor pentru plata contraprestației Consultantului a fost de 45 de zile de la primirea facturii finale care însoțește raportul final, cu condiția aprobării acestuia, conform art. 29.1 din contract, astfel cum acesta fost modificat prin Actul Adițional nr. x.

Ceea ce este surprinzător este faptul că raționamentul instanței, aplicat în ceea ce privește calculul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune al Ministerului Transporturilor, nu este aplicat cu aceeași măsură și rigurozitate și în ceea ce privește calculul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune al pârâtului-reclamant A.

Astfel, dacă în cazul Ministerului Transporturilor a fost luată drept dată de referință data de 30.09.2009 (data scadenței obligației principale a Consultantului A., respectiv data depunerii Raportului Final care trebuia să consfințească încheiere tuturor activităților legate de executarea contractului), în cazul pârâtului-reclamant A., data de referință trebuia să fie data stabilită de părți pentru plata ce incumba Ministerului Transporturilor, respectiv 13.01.2010. Această dată a fost stabilită având în vedere atât termenul de 60 de zile pentru aprobarea raportului final, cât termenul de 45 de zile pentru plata facturii finale.

3.1.4. În ceea privește arbitrarea după principiul echității

Conform voinței părților exprimate în scris, judecarea cauzei de către tribunalul arbitrar trebuia realizată conform prevederilor cuprinse în contract și a normelor de drept aplicabile și nu conform principiului echității, conform dispozițiilor art. 601 alin. (1) și (i din C. proc. civ.

În aceste condiții, tribunalul arbitral ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor imperativ privind interpretarea contractelor, respectiv art. 966 - 985 din C. civ., precum și celor referitoare la efectele contractelor de la art. 969, art. 970 și art. 982 din C. civ.

Efectele pe care echitatea le-ar impun contractului au fost determinate de tribunalul arbitral și ulterior confirmate de instanța de fond în disprețul clauzelor contractuale care statuau expres în contract condițiile în care urma să se efectueze plata contravalorii serviciilor prestate de pârâtul-reclamant A.

Astfel, Contractul pe care s-au grefat pretențiile deduse judecății Tribunalului arbitral fost un contract de tip "preț global", prețul fiind compus din următoarele capitole de cheltuieli: Total onorarii (Global fee) în valoare de 2.232.800 euro și Cheltuieli rambursabile (Reimbursable Expenditures) în valoare de 270.000 euro. Important de subliniat este faptul că îndeplinirea contractului de tip "preț global" est realizată exclusiv în condițiile atingerii tuturor obiectivelor stabilite în cadrul acestuia.

Așadar, prețul contractului se justifică a fi achitat exclusiv pentru îndeplinirea integrală contraprestației, chiar dacă plata prețului se face eșalonat.

Plata unui "preț global" în mai multe tranșe nu schimbă natura contractului, din contract de tip "preț global" într-un contract pe bază de onorarii, stabilit pe lucrare sau pe oră.

Acest lucru rezultă cu claritate în primul rând din convenția părților, realizată prin semnarea Contractului, prin care s-a stabilit că se va plăti un preț global pentru realizarea în totalitate a obiectului contractului.

Caracterul de "preț global" rezultă la fel de evident și din conținutul și din interpretarea clauzelor Contractului, de unde se observă că prețul convenit de părți are în vedere atingerea tuturor obiectivelor acestuia respectiv realizarea și depunerea tuturor livrabilelor. Nicăieri în cuprinsul Contractului, în anexele la acesta și nici în cele 5 act adiționale, nu au fost stabilite prețuri pe livrabile individualizate și efectuate sau pe număr de ore prestate. Faptul că, până la semnarea ultimului act adițional, cel cu numărul 5, plata prețului global trebuia realizată în mai multe tranșe, nu înseamnă că respectivei tranșe de plată ar fi reprezentat valoarea livrabilelor ce trebuiau predate și aprobate până la momentul plăților deoarece, pe de-o parte, în contract nu a fost menționat acest lucru și pe de altă parte, niciun livrabil nu a fost evaluat valoric. De altfel nici oferta financiară depusă de Consultant înainte de semnarea Contractului nu a fost întocmită pe baza unor prețuri stabilite pe fiecare livrabil în parte sau pe numărul de ore prestate de experți. Nu în ultimul rând, prin actul adițional nr. x părțile au stabilit de comun acord faptul că plata întregului preț global al contractului se va efectua în două tranșe, respectiv un avan de 893.120 Euro, și plata finală, a restului de preț, în sumă de 1.339.152 Euro, care se v face pe baza aprobării Raportului Final, în termen de 45 de zile de la aprobare. De aici se deduce în mod clar că părțile au convenit că prețul contractului este datorat și trebuia plătit numai în condițiile aprobării Raportului Final.

Caracterul de contract cu preț global rezultă și din specificul obiectului contractului, Master Planul General de Transport reprezintând o lucrare unitară în sine, inseparabilă, care nu poate fi utilizată dacă lipsesc componente din aceasta.

Important de subliniat este faptul că Raportul Final nu a fost niciodată depus de către A. și în consecință nu a putut fi aprobat de către Ministerul Transporturilor.

Confirmând raționamentul instanței arbitrale privind dreptul consultantului la plata unei părți a contractului, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 29.7 din Condițiilor Generale ale Contractului, potrivit cărora "plata finală se va efectua numai dup predarea de către Consultant a raportului final de execuție și a unei situații finale serviciilor, prezentate cu identificarea lor clară ca atare, și după aprobarea acestora c fiind satisfăcătoare de către Autoritatea Contractantă", încălcând totodată și dispozițiilor art. 969 din C. civ.

Se poate observa așadar că nici tribunalul arbitral și nici instanța de fond nu au ținut cont de clauzele contractuale potrivit cu care contractul este de tip contract cu preț global, iar plata se face după predarea și acceptarea întregului obiect al contractului, menționat mai sus, și a aplicat principiul echității, considerând că pârâta, consultantul din contract este îndreptățită la plata parțială pentru o parte din lucrări.

Tribunalul arbitral, încălcând vădit voința părților de a judeca cauza conform legii și a normelor contractuale, și contrar dispozițiilor imperative ale legii, apreciat că "aplicarea strictă a prevederilor privind plățile ar fi contrară unei judecă sănătoase și ar pune consultantul într-o poziție nejustificat de dezavantajoasă", și a acordat pârâtului o parte substanțială din prețul global al contractului.

Aceste susțineri ale tribunalului arbitral, admise de către instanța de fond, sunt făcut contrar dispozițiilor imperative ale legii, și ca urmare trebui respinse de către instanța de control judiciar.

3.1.1.5. În ceea ce privește motivarea procentului de 56,83% din preț

La art. 29.1 din Condițiile Generale ale Contractului se menționează că plățile se vor efectua în conformitate cu una din cele două opțiuni de mai jos, după cum se precizează în art. 3 din Condițiile Speciale ale Contractului. Cele două opțiuni menționate la art. 29. din Condițiile Generale sunt: opțiunea 1: contract pe bază de tarif ("Fee-based contract" și opțiunea 2: contract pe bază de preț global ("Global price contract").

La art. 3 din Condițiile Speciale ale Contractului se menționează că "acest contract, avan prețul în Euro, este un contract de tip preț global ("Global price contract")". Această clauză contractuală de la art. 3 din Condițiile Speciale NU a fost modificată de către părți fiind reluată exact în aceeași formă de redactare în actele adiționale nr. 1,4 și 5. Mai mult, în actul adițional nr. x (art. 2 și în Anexa II) precum și în actul adițional nr. x (Anex 1) se menționează expres faptul că prețul contractului este preț global.

Un contract de tip preț global ("Global price contract"), astfel după cum au stabilit părțile la art. 29 din Condițiile Generale din Contract, este un contract în care prețul contractului este stabilit în mod global, pentru întreg obiectul contractului, și în care plata se fac numai după predarea și recepția întregii prestații (servicii sau bunuri) la care s-a obligat prestatorul. In acest tip de contract nu există un preț stabilit pe lucrare sau pe unitate de timp.

Faptul că părțile au prevăzut și plata unei sume reprezentând avans nu înseamnă schimbarea naturii contractului, deoarece avansul convenit nu a reprezentat valoarea uni anumite părți determinate din obiectul contractului, ci a fost stabilit doar pentru permite prestatorului să acopere cheltuielile proprii inițiale făcute cu executare contractului, având în vedere amploarea acestuia atât ca volum cât și ca durată c executare.

Din clauzele contractuale enumerate mai sus rezultă în mod clar și suficient că prestatorul respectiv consultantul A. era îndreptățit la plata prețului contractului doar după furnizarea și acceptarea de către autoritatea contractantă, respectiv Ministerul Transporturilor, a tuturor livrabilelor prevăzute în contract și agreate de părți.

Așadar, voința părților la semnarea contractului și a celor 5 acte adiționale de modificare contractului a fost ca prețul să fie plătit doar dacă obiectul contractului, respectiv Master Planul general de Transport, este realizat și acceptat în întregime.

În aceste condiții, aprecierea instanței de fond conform cu care consultantul era îndreptățit la un procent de 56,83% din prețul contractul este complet greșită, această afirmație fiind făcută contrar voinței părților consemnată în cuprinsul contractului și cu încălcarea dispozițiilor imperative din C. civ. referitoare la forța obligatorie contractelor și interpretare a contractelor (art. 969, art. 970 și art. 982).

Mai mult, reținerea tribunalului arbitral la care a achiesat instanța de fond, conform cu care consultantul era îndreptățit la un procent de 56,83% din preț având în vedere o scrisoare a consultantului din 21.12.2010, este eronată.

În primul rând procentul de 56,83% a fost stabilit pe baza unui act unilateral al pârâtului act care nu a fost confirmat niciodată de către MT. Acest procent nu a fost stabilit de expertiză, pe baza unor metode științifice de evaluare, dinainte cunoscute.

Pe de altă parte, autoevaluarea de 56,83% făcută de pârâtă nu are nicio semnificație, nicio valoare atâta vreme cât contractul nu prevede plata pe părți componente al obiectului contractului, ci doar un preț global pentru produsul final, livrat și acceptat.

Susținerile instanței de fond, conform cu care autoritatea contractantă nu ar fi depus dovezi contrare care să combată procentul de 56,83% nu est reală. Recurenta a afirmat în fața tribunalului arbitral că o evaluare a procentului de realizare nu este utilă și necesară cauzei deoarece contractul este unul de tip preț global, fiind necesară realizarea întregului obiect al contractului pentru a fi făcut plata.

Totodată, a învederat că la dosarul cauzei sunt depuse rapoartele experților B., care sunt experți independenți, numiți de către Comisia Europeană, rapoarte care fac o evaluare a fiecărui livrabil furnizat de către consultant.

În ceea ce privește aprecierile instanței de fond referitoare la "toate susținerile Ministerului Transporturilor privitoare la faptul că lucrările predate nu sunt corespunzătoare și la faptul că ele nu pot fi utilizate puteau fi probate în fața tribunalului arbitral prin apelarea la serviciile unui/unor experți care să analizeze conținutul, calitatea lucrărilor și să le compare cu cele solicitate de autoritatea contractantă, proba cu expertiză tehnică judiciară este doar un mijloc de probă ca oricare altul.

În speță, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei și declarațiile martorilor audiați în fața tribunalului arbitral, Ministerul Transporturilor a făcut din plin dovada faptului că rapoartele și produsele înaintate de către Consultant nu au avut un nivel minim necesar de calitate, fapt menționat și documentat corespunzător, în repetate rânduri începând din anul 2007 de către toate părțile implicate în analiza rapoartelor și produselor elaborate în cadrul contractului.

3.2. La data de 16.01.2015, pârâta A. a declarat recurs incident împotriva încheierii din 30 iunie 2015.

3.2.1. Instanța de fond admite că judecarea unei acțiuni în anulare presupune doi pași, un prim pas constând admisibilitatea acesteia (constând în verificarea invocării formale de către reclamant a unor dispoziții despre care acesta din urmă susține că ar fi imperative) și un al doilea pas (al judecării pe fondul său a acțiunii în anulare) constând pe de o parte în verificarea caracterului imperativ al prevederilor invocate și apoi în verificarea existenței vreunei eventuale încălcări a acestora de către tribunalul arbitral.

Cu toate acestea, contrar motivării instanței de fond, nu simpla invocare formală a încălcării unei norme legale despre care se susține (chiar și în mod nereal) că ar fi imperativă este suficientă ca și condiție de admisibilitate a acțiunii în anulare, ci abia invocarea neîndeplinirii unor prevederi legale care au în mod real un caracter imperativ îndeplinește această condiție.

Verificarea caracterului imperativ al normei invocate, din perspectiva prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) nu se confundă cu soluționarea pe fond a acțiunii în anulare, deoarece nu presupune verificarea de către instanța de fond a conținutului hotărârii arbitrale, ci presupune analiza in abstracto, a caracterului imperativ sau nu al normelor invocate, precum și analiza măsurii în care judecarea motivelor de nulitate invocate presupune o redeschidere a fondului litigiului arbitral, incompatibilă cu lipsa caracterului devolutiv al acțiunii în anulare.

În cazul de speță, din cele trei motive de nulitate invocate de către recurentul reclamant, motivele nr. 2 și 3 nu se încadrează în prevederile stricte ale art. 608, fiind astfel inadmisibile.

3.2.2 . Prin motivele de anulare nr. 2 și 3, recurentul reclamant critică exclusiv modalitatea de interpretare și aplicare de către Tribunalul Arbitral a prevederilor contractuale și prevederilor legale dispozitive și tinde să învestească instanța cu o cercetare pe fond a temeiniciei hotărârii atacate

Deși corectă în ansamblul său, sentința recurată conține o eroare în motivare (eroare care face parțial obiectul recursului incident), în sensul în care reține caracterul pretins imperativ a normelor de interpretare a contractelor.

O normă imperativă este aceea de la care părților nu le este permis să deroge prin clauzele contractuale. Nimic nu împiedică părțile să deroge, prin clauzele contractului negociat și încheiat între ele, de la normele de interpretare a contractelor, fiind libere să prevadă în contract propriile reguli de interpretare. Chiar dacă părțile în cazul de speță nu au prevăzut reguli derogatorii, caracterul dispozitiilor (supletiv) al acestor norme este menținut.

3.2.3. Inadmisibilitatea, în procedura acțiunii în anulare, a criticilor care vizează modalitatea de aplicare de către Tribunalul Arbitral a prevederilor contractuale și prevederilor legale dispozitive

Prevederile art. 608 lit. h) noul C. proc. civ. sunt identice cu prevederile art. 364 lit. i) din C. proc. civ. 1865, astfel încât jurisprudența și doctrina privitoare la aplicarea acestui art. 364 lit. i) din C. proc. civ. 1865 sunt deopotrivă aplicabile și acțiunilor în anulare întemeiate pe prevederile art. 608 lit. h) noul C. proc. civ.

Rezultă că motivele de anulare a hotărârii arbitrale sunt strict prevăzute de lege, iar în aplicarea art. 364 lit. i) din C. proc. civ. 1865 (și deci și a art. 608 lit. h) noul C. proc. civ.) este inadmisibilă învestirea instanței cu cercetarea "modului în care tribunalul arbitral a soluționat fondul pricinii.

Pentru identitate de rațiune, argumentele de mai sus sunt în egală măsură

Intimații au formulat întâmpinări în care au apreciat că motivele de nelegalitate invocate de cealaltă parte sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 09.10.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 20.11.2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursurile, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursurilor, în ședință publică, pentru data de 15.01.2018.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de părți, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6,8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Contractul de Servicii nr. x/2004 «Asistență Tehnică pentru elaborarea Mașter Planului General de Transport» (în continuare "Contractul") finanțat de Uniunea Europeană în cadrul programului de pre-aderare ISPA s-a încheiat la data de 08.12.2006, între Ministerul Transporturilor și parata A., având ca obiect acordarea de către parata de servicii de consultanță pentru elaborarea Master Planului General de Transport al României, litigiul care a făcut obiectul dosarului arbitraj nr. x/2012 apărând în legătură cu executarea acestuia.

6.1. Cu privire la recursul declarat de reclamantul Ministerul Transporturilor:

Recursul Ministerului Transporturilor vizează motivele prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6,8 noul C. proc. civ. - sentința este criticată pentru adoptarea ei pe baza unor motive străine de natura cauzei și cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

6.1.1. Cu privire la primul motiv de recurs, referitor la pretinsa modificare a cererii reconvenționale prin concluziile scrise, reclamantul susține în mod neîntemeiat că Tribunalul Arbitral s-ar fi pronunțat asupra unui lucru necerut.

Suma de 1.068.172 Euro (contravaloarea avansului), a fost solicitată de la momentul formulării cererii reconvenționale, fiind inclusă în suma globală de 2.232.800 Euro, solicitată în procedura arbitrală.

Astfel, prin Cererea Reconventionala din 10.04.2013, A. a sesizat Tribunalului Arbitral cu mai multe solicitări, cea în discuție fiind menționată la pct. 93 lit. f).1: "(1) în principal, să dispună obligarea Clientului la plata către Consultant a sumei globale de 2,232,800 Euro. "

Corect sesizează intimata că petitul cererii (solicitarea de obligare a Ministerului Transporturilor de a achita integral valoarea serviciilor prestate, în cuantum de 2.232.800 Euro) include suma de 1.068.172 Euro, avans retras de reclamant prin încasarea garanției la care se adaugă suma de 1.164.628 Euro, plată refuzată de Ministerul Transporturilor ulterior rezilierii.

Prin Răspunsul la întâmpinarea la cererea reconventională, intimata a indicat această componență a pretențiilor financiare incluse în Cererea Reconventională astfel: ".obiectul (financiar al) Cererii noastre Reconvenționale este obligarea Pârâtului reconvenționa la plata sumei de 2.232.800 Euro (TVA inclus) compusă din:

(a) 1.068.172 Euro (TVA inclus) reprezentând cuantumul garanției bancare, netemeinic încasate de către Pârâtul reconvențional la data de 7 ianuarie 2011 (astfel fiindu-ne nelegal retras avansul care ne fusese anterior achitat în baza Contractului); temeiul contractual al acestui capăt de cerere este art. 30.4 din Condițiile Generale (a se vedea în acest sens secțiunea 3.6 din Cererea Reconventională).

(b) 1.164.628 Euro (TVA inclus) reprezentând balanța serviciilor executate de noi și cart trebuiau certificate și plătite de către Pârâtul Reconvențional ulterior pretinsei rezilieri, în baza art. 36.6 și urm. din Condițiile Generale (cu privire la această încălcare, a st vedea secțiunea 3.5 din Cererea Reconvențională) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . "

În concluzie, nu există nicio diferență între pretențiile formulate prin Cererea Reconvențională, răspunsul la întâmpinare și pretențiile din concluziile orale și cele scrise.

Că este așa o dovedește și reținerea făcută de tribunalul arbitral, la pct. 77 din hotărâre, unde se consemnează: "Pe parcursul audierii desfășurate în 16 și 17 octombrie 2014, pârâtul-reclamant și-a clarificat pretențiile. A solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata prețului global care se ridică la suma de 2.232.800 euro, compusă din două sume: . cuantumul garanției bancare care a fost executată în mod nejustificat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .și diferența .reprezentând soldul rămas până la concurența întregii valori a contractului "

În ceea ce privește cererea subsidiară, aceasta diferă doar cantitativ de cea principală, suma solicitată fiind compusă din avansul retras prin încasarea garanției în sumă de 1.068.172 Euro și din balanța până la suma reprezentând valoarea serviciilor prestate, calculată printr-o expertiză.

6.1.2. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs (privitor la încetarea contractului la momentul expirării perioadei de execuție)

Reclamantul a criticat hotărârea instanței din perspectiva modului de interpretare a clauzelor contractuale precum și a modului de aplicare a art. 970, 977 și 982 C. civ., susținând și încălcarea art. 1073 C. civ. din perspectiva tezei conform căreia Contractul ar fi încetat de drept la 30.09.2009.

Corect reține instanța de fond că, stabilind reguli de interpretare a contractelor, dispozitiile legale sus amintite au caracter imperativ, impunand atat partilor contractante, cat și organelor administrativ-jurisdictionale obligatia de a le respecta și de a le aplica in cadrul operatiunii de determinare a vointei partilor contractante, că instanta nu este chemata, in principiu, sa realizeze ea insasi o reintepretare a clauzelor contractuale ci sa analizeze doar daca regulile de interpretare a contractelor au fost folosite/aplicate efectiv și daca intepretarea data in concret nu este in mod vadit contrara celei care rezulta in mod evident din contract.

Tribunalul arbitral și mai apoi instanța de fond au făcut o analiză a art. 10, 19, 34, 35, 36, 37, 38, 39 din Conditiile Generale ale Contractului, art. 9 din Condițiile speciale, ajungând la concluzia, agreată de instanța de recurs, că părtile au enumerat expres cazurile de incetare de drept a contractului (deces, neefectuatarea niciunei plati timp de 3 ani de la semnarea contractului) și ca dreptul autoritatii contractante de a rezilia contractul era conditionat fie de formularea prealabila a unei cereri de despagubiri (art. 19), fie de transmiterea unui preaviz de 7 zile catre consultant (art. 36.3), niciuna din cele doua conditii nefiind indeplinite astfel că expirarea perioadei de execuție nu a avut ca efect rezilierea de drept a constractului, motiv pentru care, la 18.01.2011, acesta era în vigoare.

Fiind aplicate efectiv regulile de intepretare a contractelor, cu referire la clauzele contractuale relevante, instanța de fond a reținut corect ca in cauza nu a intervenit nici incetarea de drept a contractului, nici rezilierea ca urmare a ajungerii la scadenta a obligatiei principale a consultantului.

Recurentul se raportează la efectul expirării perioadei de livrare asupra mecanismului contractual de plată a prețului în condițiile în care termenul limită de livrare a unor componente sau a unui produs într-un contract de antrepriză nu reprezintă termen extinctiv care să conducă la încetarea contractului ci reprezintă o dată scadentă de la care se naște dreptul clientului de a solicita de la antreprenor produsul sau serviciul contractat.

Recurentul reclamant Ministerul Transporturilor susține pe de o parte că la 30.09.2009, data limită la care trebuiau predate livrabilele finale, contractul ar fi încetat iar pe de altă parte susține că de la această dată urma să se nască obligația sa contractuală de plată a prețului. Or, corect se sesizează de către intimată că tocmai această naștere a obligației de plată a prețului susținută de reclamant contrazice chiar teza pretinsei încetări a Contractului la data de 30.09.2009, deoarece este incompatibilă teza încetării Contractului a executarea în continuare a acelui contract, precum și cu producerea în continuare de efecte a acelui contract (nașterea de drepturi și obligații pentru părți).

Judicios susține instanța de fond că prevederile contractuale permiteau plata parțială, reținând că în cauză nu a intervenit nici încetarea de drept a contractului, nici rezilierea ca urmare a ajungerii la scadență a obligației principale a consultantului.

6.1.3. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs (privitor la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, se susține că s-a retinut un moment diferit de incepere a curgerii prescriptiei, in ceea ce priveste dreptul la actiunea in pretentii a consultantului și dreptul la actiune al autoritatii contractante.

Afirmația făcută de către instanța de fond, căreia i-a dat valoare de principiu, potrivit căreia este posibil ca drepturile la actiune ale partilor contractante sa se nasca la momente diferite (și deci și prescriptia acestor drepturi sa curga de la momente diferite), in functie de scadentele stabilite pentru obligatiile corelative ale partilor, scadente care pot sa fie la date diferite, este pe deplin valabilă, neputându-se pune semnul egalității între durata contractului și executarea acestuia.

In concret, dreptul reclamantului Ministerul Transporturilor la actiune incepe sa curga in momentul in care ajunge la scadenta obligatia principala a consultantului de a preda lucrarile, respectiv 30.09.2009. Tribunalul arbitral a adaugat la acest termen de 30.09.2009 și perioada de 60 de zile acordata autoritatii contractante pentru a analiza daca consultantul și-a indeplinit obligatiile contractuale, stabilind ca data de inceput a prescriptiei data de 29.11.2009.

In ceea ce il priveste pe consultant, dreptul la actiune pentru plata pretului contractului/a unei parti a acestui pret incepe sa curga dupa predarea lucrarilor/a unei parti a lucrarilor și dupa expirarea termenului de plata acordat autoritatii contractante. Dupa executarea cu intarziere a unei parti a obligatiilor contractuale, consulantul a pretins plata unei parti a pretului contractului de la autoritatea contractanta, refuzul platii intervenind in luna ianuarie 2011 cand Ministerul Transportului și-a precizat pozitia in sensul ca apreciaza contractul drept reziliat.

Ca atare, in mod corect, tribunalul arbitral și mai apoi instanța de fond au retinut ca cererea reconventionala introdusa in 10.04.2013 nu este prescrisa.

6.1.4 Cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs (privitor la pretinsa arbitrare după principiul echității)

Potrivit art. 601, alin. (1) noul C. proc. civ., tribunalul arbitral soluționează litigiul în temeiul contractului principal și al normelor de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 5. Iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate.

S-a reținut în sentința recurată că, în soluționarea cauzei,Tribunalul Arbitral a aplicat prevederi contractuale și legale, că Tribunalul Arbitral putea aplica principiul echității în completarea acestor prevederi, în conformitate cu dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ.

Ca atare, tribunalul arbitral a procedat legal când, în completarea voinței expres exprimate de părți, a încercat să determine dacă ar exista și alte "efecte pe care echitatea le-ar impune contractului apelând în acest sens la criteriul oferit chiar de legiuitor, respectiv "natura contractului". (...)

6.1.5 Cel de-al cincilea motiv de recurs (privitor la motivarea procentului de 56,83% din preț), este de asemenea nefondat, hotărârea arbitrală expunând pe larg, începând cu paragraful 227, considerentele tribunalului arbitral referitoare la acest procent.

Predarea a 16 livrabile din cele 18 (din care unele au fost chiar acceptate de autoritatea contractanta), coroborate cu lipsa unei evaluari contractuale a fiecarui livrabil in parte, a făcut rezonabila presupunerea ca A. a executat mai mult de jumatate din contract, context in care autoevaluarea de 56,83% a consultantului capata, la randul ei, credibilitate.

Corect s-a reținut că, împrejurarile de mai sus, coroborate cu lipsa unei dovezi contrare din partea autoritatii contractante a determinat tribunalul sa retina drept "corespunzatoare" compensatia de 56,83%.

Astfel, hotararea tribunalului este motivata, acesta prezentand probele pe care le-a avut in vedere și rationamentele aplicate in evaluarea acestora, neputandu-se sustine ca alegerea procentului de 56,83% este pur arbitrara și lipsita de orice suport probatoriu.

6.2. Cu privire la recursul incident declarat de pârâta A., acesta este de asemenea nefondat.

Criticile formulate de către Minister cu privire la sentinta arbitrală vizează aspecte de legalitate, respectiv modul în care au fost respectate de către instanța arbitrală dispozițiile imperative ale legii iar nu modalitatra de interpretare și aplicare a prevederilor contractuale respectiv legale dispozitive, ipunându-se, în acest caz, o distincție între interpetarea naturii clauzelor contractului, făcută de către instanța de fond și interpretarea efectivă a contractului.

Sub acest aspect, așa cum s-a menționat anterior, cu referire la dispozițiile art. 970 și urm. C. civ., stabilind reguli de interpretare a contractelor, dispozitiile legale menționtate au caracter imperativ, impunand atat partilor contractante, cat și organelor administrativ-jurisdictionale obligatia de a le respecta și de a le aplica in cadrul operatiunii de determinare a vointei partilor contractante, instanta nefiind chemata, in principiu, sa realizeze ea insasi o reintepretare a clauzelor contractuale ci sa analizeze doar daca regulile de interpretare a contractelor au fost folosite/aplicate efectiv și daca intepretarea data in concret nu este in mod vadit contrara celei care rezulta in mod evident din contract.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. x, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței nr. 2189 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul incident declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței nr. 2189 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2018.