ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1193/2017

Decizia nr. 1193/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC A. SA, Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, anularea Sentinței arbitrale nr. 132 din 9 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, prin care s-au dispus următoarele:

- s-a admis în parte acțiunea arbitrală formulată de reclamanta SC A. SA, astfel cum aceasta a fost precizată;

- au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 2.832.041,70 euro, reprezentând capătul 1 din cerere;

- a respins celelalte capete de cerere;

- a admis în parte cererea privind cheltuielile de arbitrare;

- a obligat în solidar la plata sumei de 150 euro, taxa de înregistrare a dosarului, a sumei de 156.603,37 euro, reprezentând taxa arbitrală (pro rata) și a sumei de 25.550 euro, reprezentând onorariu de avocat (parte aferentă procedurii arbitrale, pro rata).

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2880 din 28 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerul Fondurilor Europene, ca neîntemeiată;

- a respins cererea de suspendare a judecății formulată de Ministerul Fondurilor Europene;

- a respins acțiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor, ca inadmisibilă;

- a admis în parte acțiunea formulată de Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâții SC A. SA și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA (C.N.A.D.N.R. - SA);

- a anulat în parte Sentința arbitrală nr. 132 din 9 iulie 2013 și a reținut spre soluționare în fond cererea reclamantei A. SA de obligare a pârâților Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Transporturilor la plata sumei de 2.832.041,70 euro către reclamantă și a accesoriilor acestei sume (penalități de întârziere și dobânda legală), de la data executării prin compensare a actului administrativ - Raportul oficial din 4 februarie 2010 - până la data plății și a cererii de intervenție forțată a C.N.A.D.N.R.;

- a înaintat dosarul la Registratură, pentru a fi înregistrat un dosar cu număr nou, având obiectul și părțile menționate mai sus și repartizat aleatoriu unui complet de fonduri;

- a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de arbitrare;

- a menținut în rest hotărârea arbitrală.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 2880 din 28 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6, 7 și 8 din Noul C. proc. civ..

În motivarea recursului se arată următoarele:

I. Greșita dezlegare dată excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene. Curtea de Apel a dezlegat greșit excepția invocată de subscrisa privind lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene. Deși a reținut că SC A. SRL avea dreptate, în sensul în care la data formulării acțiunii Ministerul Finanțelor Publice nu avea calitate de reprezentant, Curtea de Apel reține concluzia greșită că, intrarea în vigoare - în cursul judecării procesului - a O.U.G. nr. 107/2013 poate fi "asimilată confirmării mandatului". O atare motivare nu poate fi posibilă față de prevederile principiului neretroactivității legii și față de dispozițiile art. 2016 C. civ. Așadar, hotărârea Curții de Apel este supusă casării sub aspectul motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. - pag. 6 - 12 din prezentul recurs.

II. Încălcarea cadrului procesual stabilit de reclamantul ministerul finanțelor publice.

Curtea de Apel a încălcat cadrul procesual stabilit de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice prin aceea că a pronunțat o hotărâre din care se înțelege că a reținut situația de fapt și de drept aferentă unui motiv de anulare neinvocat de reclamant [respectiv cel prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.]. Procedând astfel, Curtea de Apel a încălcat norme procedurale imperative (respectiv art. 400 C. proc. civ.), întrucât trebuia să repună dosarul pe rol pentru a pune în discuția părților incidența acestui motiv suplimentar de anulare, precum și posibilitatea de a-l invoca peste termenul de formulare a acțiunii în anulare. Așadar, hotărârea Curții de Apel este supusă casării sub aspectul motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. - pag. 12 - 15 din prezentul recurs.

III. Greșita dezlegare dată efectelor pe care le are în speță transmiterea legală a calității procesuale.

Curtea de Apel a dezlegat greșit efectele pe care transmiterea legală a calității procesuale le are în speță. Instanța de fond a considerat în mod greșit că, în arbitraj, Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit la acordarea unui termen suplimentar pentru pregătirea apărării, deși acesta preluase de drept calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice încă de la data de 19 februarie 2013 (și oricum a primit termenul solicitat). Curtea de Apel ignoră voința clar exprimată de reprezentantul Ministerului Fondurilor Europene în cadrul primei ședințe de judecată în arbitraj - reprezentant care atunci a declarat expres că tribunalul arbitral este competent să soluționeze cauza (încheierea de ședință din 9 aprilie 2013 din dosarul de arbitraj). Mai mult decât atât, în procedura de creare a aparenței de admisibilitate a motivului de anulare invocat de M.F.P. în acțiunea în anulare [art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.], Curtea de Apel face în mod greșit aplicarea dispozițiilor Vechiului Cod de Procedură Civilă (deși acțiunea în anulare este un proces nou - fapt statuat de însăși I.C.C.J. prin Hotărârea nr. 1594/2014 emisă tot în această cauză); cu această ocazie Curtea de Apel a încălcat normele procedurale imperative prevăzute de art. 608 alin. (2) raportat la art. 592 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Curtea de Apel reține greșit că în speță există un concurs de legi în timp în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de necompetență a tribunalului arbitral, deși în Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod de Procedură Civilă, nu se regăsește nicio dispoziție care să reglementeze un eventual concurs de legi în timp în ceea ce privește acțiunea în anularea sentințelor arbitrale. în acest context, hotărârea Curții de Apel este supusă casării față de motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. - pag. 15 - 21 din prezentul recurs.

IV. Greșita dezlegare dată problemei arbitrabilității disputei soluționate de curtea de arbitraj.

Curtea de Apel a dezlegat greșit problema arbitrabilității disputei soluționate de Curtea de Arbitraj. Din analiza considerentelor - care sunt contradictorii în variate ocazii (a se vedea, în principal, pag. 27 - 29 din sentința recurată) - nu rezultă clar opinia instanței cu privire la faptul că disputa soluționată în arbitraj putea face sau nu obiectul acestei proceduri. Curtea de Apel decide totuși - vădit greșit - că disputa nu ar fi putut face obiectul arbitrajului, ocazie cu care încalcă voința părților clar exprimată prin clauza compromisorie (deși reține competența strictă a arbitrajului pentru soluționarea disputelor născute din sau în legătură cu contractul), precum și prevederile art. 550 alin. (3), art. 553 C. proc. civ. și cele ale art. 1 alin. (1) din legea nr. 554/2004 (stabilind în mod greșit că disputa era una de competența contenciosului administrativ); de aici, instanța de fond trage concluzia greșită după care clauza compromisorie ar fi inoperantă. Curtea de Apel a asimilat în mod greșit situația de fapt pe care o reține (tot greșit vezi pct. III), respectiv că tribunalul arbitral nu ar fi fost competent să soluționeze disputa [motiv de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.] cu situația clauzei arbitrale inoperante; pe temeiul că tribunalul arbitral nu ar fi competent, nu se poate reține incidența motivului de anulare după care clauza arbitrală era inoperantă [adică cel de la art. 608 alin. (1) lit. b). Pe scurt, Curtea de Apel a încadrat juridic o situație de fapt (greșit reținută) la lit. b) din art. 608 alin. (1) C. proc. civ., deși această situație (dacă ipotetic ar subzista în speță) s-ar încadra în mod normal la lit. a) din același art. 608 alin. (1) C. proc. civ. În acest context, hotărârea Curții de Apel este supusă casării față de motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. - pag. 22 - 30 din prezentul recurs.

V. Aspecte suplimentare de nelegalitate a sentinței recurate

(a) Curtea de Apel nu s-a pronunțat în legătură cu acțiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor.

Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra acțiunii în anulare formulată de Ministerul Transporturilor. Așadar, instanța a încălcat art. 22 alin. (6) C. proc. civ. fiind obligată conform acestui text să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut. Din analiza considerentelor, se observă că instanța de fond, practic, admite apărările noastre - în sensul că Ministerul Transporturilor nu susține motivul de anulare invocat, ci doar reiterează fondul cauzei soluționate în arbitraj. Cu toate acestea, deși considerentele lasă în mod clar să se anticipeze o soluție de respingere a acțiunii în anulare a Ministerului Transporturilor față de motivul reclamantei A. (a se vedea pag. 29 parag. 8 și 9 din sentința recurată), totuși Curtea de Apel decide să nu se pronunțe pe această acțiune. Curtea de Apel trebuia să se pronunțe și asupra acțiunii în anulare formulată de Ministerul Transporturilor, în același mod în care a avut în vedere și a respins cel de-al doilea motiv de anulare din acțiunea M.F.P. (respectiv după cum a respins motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. invocat de M.F.P. - a se vedea pag. 29 parag. 4 - 7 din sentința recurată). Pentru aceste aspecte, hotărârea Curții de Apel este supusă casării pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ. - pag. 31 - 32 din prezentul recurs.

(b) Curtea de Apel nu a redactat sentința aici recurată conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în redactarea hotărârii recurate.

Curtea de Apel nu a reținut poziția exprimată de reclamantă cu privire la efectele transmiterii calității procesuale; de asemenea, în hotărârea recurată nu se regăsesc apărările acesteia față de acțiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor. În acest context, instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la conținutul obligatoriu al hotărârilor judecătorești. Așadar, hotărârea recurată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - pag. 32 din prezentul recurs.

Cu privire la menținerea valabilității sentinței arbitrale cu privire la celelalte capete de cerere formulate.

Curtea de Apel - deși a declarat că Tribunalul Arbitral nu era competent să soluționeze disputa arbitrală - reține totuși că decizia tribunalului arbitral de a respinge celelalte capete de cerere este validă. Curtea de Apel dispune: "Menține în rest hotărârea arbitrală." (pag. 30 parag. 9 din dispozitivul sentinței recurate). Rezultă așadar că sentința civilă aici recurată este susceptibilă de casare pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. - pag. 32 - 33 din prezentul recurs.

Cu privire la respingerea cheltuielilor de arbitrare.

Curtea de Apel în mod greșit s-a pronunțat asupra unei cereri inexistente atunci când a dispus respingerea cheltuielilor de arbitrare. Mai mult decât atât, procedând astfel, Curtea de Apel a intrat pe fondul cauzei, depășind cadrul procesual special al acțiunii în anulare. O pronunțare asupra cheltuielilor de arbitrare poate avea loc numai la rejudecarea disputei arbitrale în fond și strict pe baza cererii părților. Așadar, hotărârea recurată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ. - pag. 33 - 34 din prezentul recurs.

Cu privire la competența secției de contencios administrativ și fiscal de a soluționa acțiunea în anularea unei sentințe arbitrale.

Curtea de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal - a soluționat acțiunea în anulare deși o atare acțiune este un proces nou, de sine stătător, al cărui obiect se limitează strict la analiza incidenței motivelor de anulare a sentinței arbitrale, astfel cum acestea sunt prevăzut la art. 608 alin. (1) C. proc. civ. Litigiul prin care se soluționează acțiunea în anulare nu este un litigiu de contencios administrativ. Așadar, competența de soluționare aparținea în mod corect secției civile a curții de apel, nu celei de contencios administrativ. Sub acest aspect, hotărârea recurată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - pag. 34 din prezentul recurs.

Cu privire la termenul stabilit de instanța de fond pentru formularea recursului.

Curtea de Apel - prin dispozitivul hotărârii recurate - a stabilit în mod greșit că recursul trebuie declarat în termen de 15 zile. Având în vedere că procesul având ca obiect acțiunea în anularea unei sentințe arbitrale este unul de sine stătător, nefiind un litigiu de contencios administrativ, termenul legal de declarare a recursului este de 30 de zile, hotărârea recurată fiind supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ. - pag. 34 - 35 din prezentul recurs.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Înalta Curte constată că recursul este nefondat astfel că îl va respinge ca atare pentru considerentele în continuare arătate.

I.Motivul de recurs privind greșita dezlegare dată excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene

Înalta Curte constată că mandatul Ministerului Finanțelor Publice nu se putea întemeia pe dispozițiile art. II alin. (4) din O.U.G. nr. 6/2013, așa cum a remarcat și instanța de fond, textul legal menționat referindu-se la litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești, iar litigiul în discuție s-a aflat pe rolul tribunalului arbitral.

Înalta Curte nu împărtășește însă opinia instanței amintite în sensul că la data exercitării dreptului de chemare în judecată de către Ministerul Finanțelor Publice, situația continuând până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 107/2013, respectiv 13 decembrie 2013, acest minister nu avea împuternicire de a introduce acțiunea la instanța de judecată din partea Ministerului Fondurilor Europene. Contractul de mandat este, de regulă, un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al părților fără a fi supus vreunei forme speciale, astfel că poate fi dat în formă scrisă sau chiar verbală, ori în mod tacit, așa cum rezultă expres din dispozițiile art. 2013 alin. (2) C. civ. În speță, contractul de mandat dintre Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de mandant, și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de mandatar, este un contract consensual întrucât legea nu revede în această ipoteză o anumită formă pentru încheierea acestuia.

Între cele două ministere s-a purtat o corespondență având ca obiect necesitatea promovării unei acțiuni în justiție vizând o acțiune în anulare a hotărârii arbitrale. În concret, este vorba despre adresa nr. 2720/624955 din 30 iulie 2013 și adresa nr. 2603/624833 din 24 iulie 2013, ambele ale Direcției Instrumente Financiare Nerambursabile. Astfel, în adresa Direcției respective din subordinea Ministerului Fondurilor Europene, nr. 2720/624955 din 30 iulie 2013, învederându-se necesitatea formulării unei acțiuni în anulare, se precizează în mod expres împuternicirea dată Ministerului Finanțelor Publice de a reprezenta în acest demers Ministerul Fondurilor Europene. Chiar dacă în corespondența respectivă se face trimitere la prevederile O.U.G. nr. 6/2013, act normativ ce nu era acoperitor într-o astfel de situație, acest lucru este irelevant în raport de voința titularului acțiunii în justiție de a-l împuternici pe celălalt minister să acționeze în numele său, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală care să interzică acest lucru. Prin urmare, în opinia instanței supreme, în conținutul celor două adrese menționate se materializează oferta de mandat judiciar a Ministerului Fondurilor Europene, expres formulată, ofertă acceptată de Ministerul Finanțelor Publice în mod tacit având în vedere că a promovat acțiunea în justiție.

În consecință, la data promovării în justiție a acțiunii ce vizează anularea Sentinței arbitrale nr. 132 din 9 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, Ministerul Finanțelor Publice a acționat în calitate de mandatar al Ministerului Fondurilor Europene. O.U.G. nr. 107/2013 nu a făcut decât să consacre legislativ ceea ce în speță cele două ministere au stabilit pe cale consensuală. În condițiile în care instanța de recurs, pentru motivele anterior arătate, reține legala reprezentare a Ministerului Fondurilor Europene de către Ministerul Finanțelor Publice încă din momentul promovării acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, contrar primei instanțe, nu se mai justifică examinarea argumentelor invocate de către recurent cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii.

II. Motivul de recurs privind încălcarea cadrului procesual stabilit de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice.

Conform recurentei, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală în condițiile în care a reținut situația de fapt și de drept aferentă unui motiv de anulare neinvocat de reclamant - art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., încălcând normele procedurale imperative, întrucât trebuia să repună dosarul pe rol pentru a pune în discuția părților acest motiv suplimentar de anulare, precum și posibilitatea de a-l invoca peste termenul de invocare a acțiunii în anulare.

Contrar recurentei, Înalta Curte consideră că prima instanță în argumentele expuse s-a întemeiat pe motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) și nu pe motivul de la art. 608 alin. (1) lit. a). Mai exact, instanța de fond chiar dacă nu indică în motivare textul legal menționat se referă la ipoteza de la lit. b) C. proc. civ., arătând expres la fila 28 a sentinței atacate cu recurs în prezenta cauză că era inoperantă clauza arbitrală deoarece pretențiile solicitate reprezintă, de fapt, demersul de recuperare a unei sume ce fusese rambursată în executarea unui act administrativ: ”Curtea apreciază că, în raport de situația concretă, clauza arbitrală era inoperantă în ceea ce privește pretențiile care au ca obiect suma stabilită ca obligație de plată în sarcina A. printr-un act administrativ: 2.832.041,70 euro, respectiv accesoriile acestei sume (penalități de întârziere și dobânda legală), calculate de la data executării prin compensare a actului administrativ - Raportul oficial din 04 februarie 2010- până la data plății.”

Așadar, instanța de fond a examinat chiar ipoteza invocată prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, respectiv art. 608 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

III. Motivul de recurs referitor la greșita dezlegare dată efectelor pe care le are în speță transmiterea legală a calității procesuale

În opinia recurentei, în mod greșit a considerat prima instanță că, în arbitraj, Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit la acordarea unui termen suplimentar pentru pregătirea apărării, deși acesta preluase de drept calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice încă de la data de 19 februarie 2013. Mai mult decât atât, arată recurenta, în procedura de creare a aparenței de admisibilitate a motivului de anulare invocat de Ministerul Finanțelor Publice în acțiunea în anulare, art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea de apel face în mod greșit aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865, deși acțiunea în anulare este supusă regulilor noului Cod de procedură civilă, astfel cum a statuat însăși Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1594/2014. Recurenta a mai arătat că, Curtea de apel a reținut de asemenea greșit în sensul că în speță este vorba de un concurs de legi în timp în ceea ce privește posibilitate de invocare a excepției de necompetență a Tribunalului arbitral, deși în Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicarea noului Cod de procedură civilă nu se regăsește nicio dispoziție care să reglementeze un astfel de concurs de legi în timp cu privire la acțiunea în anularea sentințelor arbitrale.

Înalta Curte nu împărtășește nici această critică formulată de către recurentă.

Pentru a lămuri chestiunea privind acordarea unui termen pentru pregătirea apărării în favoarea Ministerului Fondurilor Europene trebuia luat în considerare, așa cum de altfel a procedat instanța de fond, că între momentul promovării acțiunii arbitrale și primul termen de judecată fixat de tribunalul arbitral la data de 9 aprilie 2013, s-au produs modificări legislative cu implicații în privința cadrului procesual din acel dosar (adoptarea O.U.G. nr. 6/2013), respectiv, prin voința legislatorului, Ministerul Fondurilor Europene a preluat calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice.

În aceste condiții, pe bună dreptate instanța de fond a considerat că Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit la acordarea unui termen pentru pregătirea apărării, deoarece substituirea a unui minister cu celălalt chiar dacă s-a produs prin voința legislatorului aceasta nu înseamnă că Ministerul Fondurilor Europene introdus în cauza pe care o judeca tribunalul arbitral nu putea să formuleze propriile apărări în cauză. Chiar dacă ambele ministere fac parte din structura de organe ale statului, totuși e vorba de entități diferite, astfel că, firesc, Ministerului Fondurilor Europene trebuia să i se asigure posibilitatea exercitării efective a drepturilor procesuale, în calitate de parte litigantă, într-un litigiu despre care nu avea cunoștință până la momentul respectiv. Corect, la termenul din 9 aprilie 2013 tribunalul arbitral i-a pus în vedere Ministerului Fondurilor Europene să depună întâmpinare cu 5 zile înainte de următorul termen de judecată, astfel că acesta din urmă era în poziția de a formula, în condițiile prescrise de tribunalul arbitral, excepțiile cu privire la cererea reclamantului, de asemenea, răspunsul în fapt și în drept la respectiva cerere, precum și probele pe care le solicita în apărare. Însă, cum tribunalul arbitral, la același termen, a statuat asupra competenței sale, încheierea din 9 aprilie 2013 nu mai putea fi atacată, așa cum a reținut și prima instanță, decât prin acțiune în anulare în justiție, astfel cum prevedea art. 343

3

C. proc. civ. la de la 1865. În consecință, în acord cu cele reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că Ministerul Fondurilor Europene nu a decăzut din dreptul de a invoca excepția de necompetență a tribunalului arbitral în cadrul acțiunii în justiție împotriva hotărârii arbitrale.

În ceea ce privește aplicarea în speță a dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2013, este indiscutabilă, în condițiile în care acțiunea vizând anularea hotărârii arbitrale a fost promovată după intrarea în vigoare a acestui cod. Instanța nu a pronunțat o hotărâre nelegală sub acest aspect, așa cum susține recurenta. În realitate, instanța a aplicat regulile de procedură instituite de Noul C. proc. civ., iar nu cele ale codului de la 1865. Ceea ce a făcut instanța, perfect legal, constată instanța de recurs, a fost să examineze respectarea regulilor de procedură de către tribunalul arbitral de la momentul în care acesta a judecat cererea cu care a fost învestit. Or, evident că la momentul pronunțării hotărârii arbitrale regulile aplicabile erau cele instituite prin Codul de procedură civilă de la 1865, instanța de judecată a verificat dacă regulile respective, în materie de competență a tribunalului arbitral, au fost sau nu respectate de către acesta din urmă. În esență, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiului tempus regit actum, raportându-se la normele juridice ce erau în vigoare la momentul pronunțării hotărârii arbitrale. Așadar, critica recurentei în sensul că au fost încălcate normele procedurale imperative, prevăzute de art. 608 alin. (2) raportat la art. 592 alin. (1) și (3) din Noul C. proc. civ., este nefondată.

IV. Motivul de recurs privind greșita dezlegare dată problemei arbitrabilității disputei soluționate de curtea de arbitraj

Contrar celor arătate de recurentă instanța de judecată nu a dezvoltat argumente contradictorii atunci când a tranșat chestiunea referitoare la „problema arbitrabilității disputei”, în termenii utilizați de către A.. În realitate, instanța a examinat clauzele contractuale referitoare la clauza compromisorie, observând că între dispozițiile contractuale din art. 11 pct. 2 și din art. 40 nu există o contradicție, că acestea se interpretează coroborat, însă, totodată, a sesizat că pretențiile pretinse de către A. de la Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Transporturilor în cuantum de 2.832.041,70 euro sumă plătită reclamantei, ca preț al prestațiilor furnizate în baza contractului de prestări servicii, reprezintă o sumă ce a fost declarată neeligibilă printr-un act administrativ, astfel că cererea reclamantei din prezenta cauză nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului.

Înalta Curte constată că raționamentul judecătorului fondului este corect, fiind pronunțată în cauză o soluție legală. Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond că suma pretinsă de către A. nu poate fi obținută pe baza unei cereri adresate unui tribunal arbitral, chiar dacă părțile din contractul de prestări servicii au inserat o clauză compromisorie în care au stabilit că disputele ce decurg în legătură cu acel contract vor fi supuse arbitrajului.

Între părțile litigante din prezenta cauză a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr. RO2004/0016-772 martie 14 februarie 02 având ca obiect „Asistența tehnică pentru măsuri de siguranță rutieră finanțate prin fonduri structurale” finanțat de la bugetul UE. În cursul anului 2010 au fost efectuate verificări asupra modului de utilizare a fondurilor europene, constatându-se că suma de 2.832.041,70 euro, plătită societății A. SA, este neeligibilă, astfel că au fost emise Raportul nr. 1486/4 februarie 2010 și Decizia nr. 622187 din 12 aprilie 2010, prin care respectiva societate a fost obligată să ramburseze suma respectivă. Este în afara oricărei discuții, așa cum constata prima instanță, că obligația A. de a rambursa 2.832.041,70 euro este stabilită prin acte administrative, iar anularea acestora este de competența instanțelor de contencios administrativ și nu a jurisdicției cu caracter privat. Prima instanță a reținut corect că cererea de restituire a sumei de bani în discuție, în condițiile existenței actelor administrative amintite care au statuat asupra caracterului neeligibil a acesteia, nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului, fiind tot de competența instanței de contencios administrativ, indiferent dacă A. a solicitat sau nu restituirea sumei în litigiul în care se analizează cererea privind anularea acelor acte administrative. Acesta este motivul pentru care instanța de fond a apreciat că, în raport de situația concretă, clauza arbitrală era inoperantă, și de aceea a anulat hotărârea arbitrală și a reținut spre competentă soluționare cererea reclamantei din prezenta cauză de a fi obligați pârâții să îi restituie suma în discuție.

Înalta Curte a indicat la pct. II din prezenta decizie care sunt motivele pentru care nu se poate reține că instanța de fond a încălcat cadrul procesual stabilit de Ministerul Finanțelor Publice, respectiv că nu a făcut aplicarea art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., așa cum susține recurenta.

V. Motivul privind aspecte suplimentare

a) Contrar celor susținute de recurentă, Curtea de apel a soluționat cererea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor, în sensul că a respins-o ca inadmisibilă, motivele pentru care a făcut aceasta fiind expuse la pagina 29 din sentință. De asemenea, această soluție se regăsește în dispozitivul hotărârii primei instanțe.

b) Curtea de apel a exprimat cu claritate raționamentul său cu privire la efectele transmiterii calității procesuale de la Ministerul Finanțelor Publice la Ministerul Fondurilor Europene, după cum rezultă și din considerentele acestei decizii, raționament ce oferă un răspuns reclamantei, astfel încât nu se poate reține că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, instanța a făcut o expunere a situației de fapt, apoi, argumentând pe larg de ce Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit la acordarea unui termen pentru pregătirea apărării și de ce acesta nu a decăzut din dreptul de a invoca necompetența tribunalului arbitral, nu se poate susține cu temei că textul legal C. proc. civ., la care se referă recurenta, nu a fost respectat de către instanță. În mod constant, în practica judecătorească precum și în doctrină s-a subliniat că judecătorul este obligat în hotărâre să demonstreze de ce s-a oprit la soluția pe care a pronunțat-o, însă totuși pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. În speță, reține Înalta Curte, judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre motivată în acord cu exigențele art. 425 C. proc. civ.

c) Referitor la menținerea în parte a sentinței arbitrale, observă Înalta Curte, având în vedere că, așa cum a arătat judecătorul fondului, capetele de cerere 2, 3, 4 și 5, ce au fost soluționate de către tribunalul arbitral, în sensul că le-a respins ca neîntemeiate (2, 3 și 5), respectiv ca netaxat (capătul de cerere nr. 4), nu au făcut obiectul acțiunii în anulare promovată la instanța de judecată, motiv pentru care nu puteau fi cenzurate de curtea de apel în cadrul litigiului de față, astfel că soluția tribunalului arbitral a fost menținută în parte.

d) Cheltuielile de arbitrare fuseseră acordate de către tribunalul arbitral în considerarea faptului că cererea fusese admisă în parte cu privire la restituirea sumei de 2.832.041,70 euro, astfel încât din moment ce hotărârea arbitrală a fost anulată de către instanța de judecată, firesc, a fost înlăturată și obligația de plată a respectivelor cheltuieli.

e) Cu privire la competența secției de contencios administrativ și fiscal de a soluționa acțiunea în anularea unei sentințe arbitrale

Conform art. 610 C. proc. civ. competența de a judeca acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale revine Curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Așa cum rezultă din considerentele prezentei decizii dezvoltate sub pct. IV, obligația A. de a rambursa 2.832.041,70 euro este stabilită prin acte administrative, iar anularea acestora este de competența instanțelor de contencios administrativ și nu a jurisdicției cu caracter privat. Prima instanță a statuat corect că cererea de restituire a sumei de bani în discuție, în condițiile existenței actelor administrative amintite care au statuat asupra caracterului neeligibil a acesteia, nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului, fiind tot de competența instanței de contencios administrativ, indiferent dacă A. a solicitat sau nu restituirea sumei în litigiul în care se analizează cererea privind anularea acelor acte administrative. Cum hotărârea arbitrală a tranșat asupra cererii A. de restituire a sumei în discuție, date fiind cele de mai sus, litigiul este de competența instanței de contencios administrativ, după cum se degajă fără echivoc și din dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, care se referă explicit la competența acestei instanțe în legătură cu litigiile referitoare la încheierea modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractelor administrative .

f) Cu privire la termenul stabilit de instanța de fond pentru formularea recursului

Indicarea greșită a termenului de recurs de către instanță, este lipsită de orice semnificație juridică deoarece o astfel de mențiune greșită în dispozitivul hotărârii nu produce nicio consecință vătămătoare pentru niciuna dintre părțile litigante, deoarece, așa cum s-a statuat constant în jurisprudența instanțelor de judecată, calea de atac și condițiile exercitării acesteia sunt fixate prin lege, iar instanțele de control judiciar se raportează la termenele legale atunci când examinează hotărârea atacată și nu la mențiunile greșite din cuprinsul unei astfel de hotărâri.

Prin urmare, nici această critică formulată de recurentă nu poate fi primită, având în vedere că nu i s-a produs nicio vătămare prin menționarea greșită a termenului în care a putut declara recurs împotriva sentinței curții de apel.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC „A.” SA

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC „A.” SA împotriva Sentinței civile nr. 2880 din 28 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.

Procesat de GGC - LM