ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2609/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.A., Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, anularea sentinței arbitrale nr. 132 din 09.07.2013, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, prin care s-a admis, în parte, acțiunea arbitrală formulată și precizată de reclamanta S.C. A. Sa, s-a dispus obligarea, în mod solidar, a pârâților la plata sumei de 2.832.041,70 euro, reprezentând primul capăt de cerere, s-a admis în parte capătul de cerere privitor la plata cheltuielilor de arbitrare.

1.2. Prin sentința nr. 2880/28. octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerului Fondurilor Europene; s-a respins acțiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor ca inadmisibilă; s-a admis în parte acțiunea formulată de Ministerului Fondurilor Europene, reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu S.C. A. S.A. și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., s-a anulat, în parte, sentința arbitrală nr. 132/09.07.2013 și s-a reținut spre soluționare, în fond, cererea reclamantei A. S.A. de obligare a pârâților Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Transporturilor la plata sumei de 2.832.041,70 Euro și a accesoriilor acestor sume, către reclamantă, de la data executării prin compensare a actului administrativ- Raportul oficial din 04.02.2010 până la data plății, precum și cererea de intervenție forțată a C.N.A.D.N.R., dispunând înaintarea dosarului către Registratură în vederea înregistrării unui nou dosar, și respingând cererea de obligare a părților la plata cheltuielilor de arbitrale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii arbitrale.

Prin Decizia nr. 1193/23.03.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2880/28 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei civile nr. 1193/23.03.2017, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x a formulat contestație în anulare S.C. A. S.A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac promovate și, în temeiul art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., anularea deciziei contestate și soluționarea cauzei în recurs.

În motivare, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs invocate prin cererea de recurs.

I. Un prim motiv de casare necercetat de instanța de recurs vizează greșita dezlegare a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene de către prima instanță de judecată, sens în care:

Instanța de recurs, la decizia contestată, arată că "nu împărtășește opinia primei instanțe în sensul că de la data exercitării dreptului de chemare în judecată de către Ministerul Finanțelor Publice, această situație continuând până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 107/2013, respectiv 13.12.2013, acest minister nu avea împuternicire din partea Ministerului Fondurilor Europene pentru a introduce cererea de chemare în judecată".

Instanța de recurs nu a fost sesizată cu o asemenea critică prin cererea de recurs, cerere prin care s-a arătat expres că recurenta își însușește opinia primei instanțe în această privință.

Reamintește că a susținut, prin criticile formulate în recurs, că, deși prima instanță stabilește în mod corect că:

"(...) la data introducerii acțiunii, calitatea de reprezentant a MFP nu era dovedită, în speță nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. II alin. (4) din O.U.G. nr. 6/2013 aprobată prin Legea nr. 195/2013", cu toate acestea conchide, în mod vădit greșit, că o modificare legislativă intrată în vigoare în cursul judecării procesului, la data de 11.12.2013 (după mai bine de 4 luni de zile de la data introducerii acțiunii) a venit să "confirme" calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice. Așadar, Curtea de Apel retine că (…) "lipsa dovezii împuternicirii (...) este acoperită prin reglementarea dreptului de reprezentare în cursul procesului" cu încălcarea dispozițiilor art. 82 C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs, după ce a înlăturat de la cercetare motivele de recurs cu privire la principiul neretroactivității legii civile, concluzionează că, între momentul introducerii acțiunii în anulare de către Ministerul Finanțelor Publice și până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 107/2013, se aplică normele legale privind reprezentarea convențională, iar după această din urmă dată, se aplică normele privind reprezentarea legală.

In realitate, în raport de criticile concrete invocate cu referire la aplicarea retroactivă a legii, concluzia instanței de recurs este nepertinentă, de unde rezultă că nu se poate considera că aceasta a răspuns implicit la motivele necercetate.

În acest sens contestatoarea arată că acest motiv de recurs, ignorat cu desăvârșire de către instanța de recurs, nu are legătură cu problemele analizate de către instanța de recurs, deci nu se poate susține că această omisiune este acoperită printr-o motivare implicită a deciziei contestate.

Dimpotrivă, acest motiv de recurs tratează o situație diametral opusă celei cercetate de către instanța de recurs, și anume - reprezentarea legală, singura aplicabilă în cauză. Instanța de recurs nu a dat un răspuns acestor critici și se impune anularea deciziei contestate.

Prin cererea de recurs, în subsidiar, a fost analizată și teza unei reprezentări convenționale, însă principalul motiv de recurs în legătură cu soluționarea greșită a excepției lipsei calității de reprezentant de către prima instanță de judecată este legat de aplicabilitatea normelor privind reprezentarea legală în justiție a ministerului reclamant (titularul acțiunii în anulare), iar acest motiv principal de recurs nu a fost cercetat deloc prin decizia contestată, nici expres și nici implicit.

II. Instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele recurs privind decăderea reclamantului Ministerul Fondurilor Europene de a mai invoca, prin acțiunea în anulare, inoperabilitatea clauzei arbitrale sau necompetența tribunalului arbitral.

În esență, prin motivele de recurs ignorate de instanța de recurs, s-a arătat că:

- prin acțiunea în anulare formulată de Ministerul Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene se invocă culpa reprezentantului legal (în subsidiar față de excepția lipsei calității de reprezentant) al acestuia din arbitraj, care, pe numele și pe seama reclamantului, a decis să solicite un termen pentru depunerea întâmpinării, însă a considerat că este pregătit să se pronunțe cu privire la competența tribunalului arbitral.

- prin întâmpinarea formulată în arbitraj, după acordarea termenului în acest sens, Ministerul Fondurilor Europene nu a invocat nimic cu privire Ia inoperabilitatea clauzei arbitrale sau la competența tribunalului arbitral.

Instanța de recurs nu a răspuns, expres sau implicit, acestor critici concrete. In cuprinsul paginilor din decizia contestată, instanța de recurs nu face altceva decât să reproducă o parte din argumentele primei instanțe de judecată, argumente care nu se referă la aspectele criticate de recurentă, respectiv, în sinteză: că a intervenit o schimbare legislativă privind denumirea și atribuțiile ministerelor, iar "reprezentantul legal" al Ministerului Fondurilor Europene era îndreptățit să invoce necompetența tribunalului arbitral prin acțiunea în anulare.

Or, prin motivele de recurs necercetate s-a arătat că decăderea din dreptul de a mai invoca inoperabilitatea sau necompetența se întemeiază pe poziția procesuală adoptată de "reprezentantul legal al Ministerului Fondurilor Europene", exprimată atât oral la termenul de judecată din instanța arbitrată, cât și în scris, prin întâmpinarea formulată la tribunalul arbitral.

Practic, atât instanța fondului, cât și cea de recurs, au făcut abstracție, în mod nepermis, de chiar voința Ministerului Fondurilor Europene din dosarul arbitral -respectiv, au ignorat faptul că în dosarul arbitral Ministerul Fondurilor Europene a declarat (împreună cu Ministerul Transporturilor și cu CNADNR S.A.) că Tribunalul Arbitral este competent să soluționeze cauza.

III. Instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs privitoare la lipsa de temei legal a soluției primei instanțe de judecată în ceea ce privește inoperabilitatea clauzei arbitrale, respectiv cu referire la motivarea contradictorie a soluției primei instanțe de judecată, respectiv:

"Așadar, Curtea de Apel nu menționează, în considerente, motivele pentru care reține că ar fi inoperantă clauza arbitrată, sentința recurată fiind susceptibilă de casare inclusiv pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ".

Prin sentința recurată, prima instanță de judecată a stabilit, în esență, că:

"faptul că A. nu a solicitat, în fața instanței de contencios administrativ, pe lângă anularea raportului de control și restituirea sumei de bani reținute în baza acestui act administrativ, nu are nicio relevanță pentru inoperabilitatea clauzei arbitrale".

Prin motivul de recurs necercetat, s-a arătat, în esență, că această concluzie nu are o bază legală, fiind o simplă speculație, raportat la datele concrete ale speței;

Instanța de recurs nu răspunde acestei critici concrete, explicit sau implicit, adică nu arată care este temeiul legal al acestei supoziții, ci doar afirmă că-și însușește "motivarea" primei instanțe de judecată.

Reamintește că prin cererea de recurs a arătat că prin actele administrative contestate, M.F.P., prin fostul O.P. C. pen., pretinde că în contract nu ar fi fost respectate - de către autorități prevederile legale referitoare la utilizarea sursei de finanțare și, în consecință, sumele plătite din această sursă de finanțare (fonduri PHARE + cofinanțare de stat) trebuie returnate de către reclamantă. Returnarea s-a făcut prin compensarea cu alte sume ce le erau datorate în alte contracte.

Consideră că prin nerezilierea contractului și colaborarea activă cu societatea reclamantă după emiterea actelor administrative, fapte dezbătute și probate în arbitraj, este evident că părțile contractante au decis implicit acceptarea prestării serviciilor. Acest accept echivalează cu acceptul autorităților la efectuarea plății prețului contractului, singura diferență fiind sursa de finanțare -care nu mai putea fi din fonduri PHARE și cofinanțare de stat, însă nicidecum nu se poate trage concluzia că societatea urma să presteze serviciile în mod gratuit.

Instanța de recurs nu a răspuns acestor critici, expres sau implicit, nefăcând altceva decât să spună că este de acord cu motivarea primei instanțe de judecată.

a. Cu referire la ipoteza în care acțiunea în anularea Raportul Oficial nr. x/04.02.2010 este de competența tribunalului arbitral, prima instanță constată că, în speță, clauza arbitrată a devenit inoperantă prin faptul adresării instanței naționale "(...) Litigiul privind fondul raportului juridic a fost dedus de către societatea de naționalitate spaniolă judecații instanței naționale. În acest litigiu, niciuna dintre părți nu a invocat convenția arbitrată, pârâtul formulându-și apărările în fond fără nici o rezervă întemeiată pe clauza compromisorie."

b.Ipoteza în care acțiunea în anularea Raportul Oficial nr. x/04.02.2010 nu este de competența tribunalului arbitraj, arată prima instanță, fără să motiveze, că tribunalul arbitral nu era competent să judece acțiunea arbitrală.

Instanța de recurs nu a răspuns acestor critici, expres sau implicit, nefăcând altceva decât să spună că este de acord cu motivarea primei instanțe de judecată.

IV. Dintr-o vădită eroare materială, instanța de recurs a reținut că prima instanță de judecată și-a întemeiat considerentele pe art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - clauza arbitrală inoperantă - chiar dacă indică alt temei de drept, respectiv lit. a) din cadrul aceluiași articol.

În realitate, din lecturarea sentinței recurate, se desprinde concluzia că prima instanță de judecată a analizat și competența tribunalului arbitral, nu numai caracterul inoperant al clauzei arbitrale.

Realitatea acestei afirmații rezultă din cuprinsul motivării sentinței primei instanțe de judecată, unde se reține:

"Soarta sumei reținute de la A. prin compensare depinde de soluția care se va pronunța în acțiunea în anulare.

Împrejurarea că instanța de contencios administrativ nu a fost învestită cu cererea de obligare a autorității la restituirea sumei de 2.832.041,70 de Euro odată cu acțiunea în anularea actului administrativ nu poate sta la baza altei concluzii.

Acțiunea în anulare a acestui act nu este supusă jurisdicției cu caracter privat.

Ca urmare, nici acțiunea în restituirea sumei de bani plătite în executarea actului administrativ nu poate fi soluționată în arbitraj."

Totodată, se arată:

"Pe de altă parte, dacă s-ar considera că litigiul având ca obiect anularea Raportului oficial poate fi supus arbitrajului, Curtea constată că, potrivit art. 343

3

alin. (1) coroborat cu art. 343

4

din vechiul C. proc. civ. (...).

Aceasta este situația în speță. Litigiul privind fondul raportului juridic a fost dedus de către societatea de naționalitate spaniolă judecății instanței naționale. In acest litigiu, niciuna dintre părți nu a invocat convenția arbitrală, pârâtul formulându-și apărările în fond fără nicio rezervă întemeiată pe clauza compromisorie.

Cu privire la al doilea motiv invocat de MFE, privind constituirea tribunalului arbitral, motiv util a fi analizat în situația în care, în soluționarea căii de atac, s-ar aprecia că tribunalul arbitral era competent, Curtea reține: (...). ".

Iată că, din precizarea făcută de prima instanță de judecată:

"motiv util a fi analizat în situația în care, în soluționarea căii de atac, s-ar aprecia că tribunalul arbitral era competent", rezultă cu evidență că prima instanță de judecată și-a motivat hotărârea și cu privire la competența tribunalului arbitral, nu numai cu privire la inoperabilitatea clauzei arbitrale.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea contestației în anulare formulate de contestatoarea A. S.A., formulând următoarele apărări:

Susținerile contestatoarei au fost analizate în detaliu de către instanța de recurs și respinse motivat, contestatoarea încearcând, prin promovarea contestației în anulare, să obțină o nouă discutare, pe fond, a motivelor de recurs din cererea acesteia de recurs.

Referitor la susținerea contestatoarei, potrivit căreia instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat cu privire la motivul de recurs privind aplicarea retroactivă a legii de către instanța de judecată, arată, în primul rând, faptul că aceasta afirmație nu a fost formulată ca un motiv din recurs distinct de către contestatoare. Neretroactivitatea legii civile a fost invocată ca și simplă apărare în cadrul motivului de recurs referitor la pretinsa greșită dezlegare dată excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene.

Pe de altă parte, este de observat că această apărare a contestatoarei a fost reținută și discutată de către instanța de recurs la pagina 7 alin. (3), unde s-a menționat expres că nu se mai justifică examinarea argumentelor invocate de către recurentă cu privire la principiul neretroactivității legii, deoarece instanța de recurs a soluționat legala reprezentare a Ministerului Fondurilor Europene de către Ministerul Finanțelor Publice.

Așadar, acest aspect, ridicat de către contestatoare în fața instanței de recurs, nu necesita o analiză separată din partea instanței de control judiciar ca motiv distinct de recurs, fiind suficientă respingerea apărării formulate de către contestatoare în cadrul motivului de recurs mai sus menționat, pentru motivele arătate în decizia contestată.

Referitor la pretinsul motiv de recurs, prin care contestatoarea a afirmat că este imposibilă asimilarea cu noțiunea de confirmare a mandatului, din cererea de recurs, intimatul arată că nici în acest sens afirmațiile contestatoarei nu sunt formulate ca motive de recurs de sine stătătoare, acestea sunt simple argumente aduse de contestatoarea recurentă pentru susținerea motivului de recurs referitor la pretinsa greșită dezlegare dată excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene.

Cu toate acestea, instanța de control judiciar s-a pronunțat și asupra acestor susțineri ale contestatoarei recurente din decizia contestată.

Astfel, instanța de recurs a reținut că, între Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Finanțelor publice a existat un mandat consensual materializat prin adresele nr. x și nr. y/24.07.2013, din care reiese in mod indubitabil voința titularului acțiunii în justiție, Ministerul Fondurilor Europene, de a da împuternicire Ministerului Finanțelor Publice de a îl reprezenta să acționeze în numele său în realizarea acestui demers, în condițiile în care nu există nicio dispoziție legală care să interzică acest lucru. Înalta Curte a mai reținut că apariția ulterioară a O.U.G. nr. 107/2013 a consacrat legislativ ceea ce cele două ministere au stabilit pe cale consensuală.

Referitor la faptul că instanța de recurs ar fi omis să cerceteze pretinsul motiv de recurs privind decăderea Ministerului Fondurilor Europene de a mai invoca prin acțiunea în anulare inoperabilitatea clauzei arbitrale sau necompetența tribunalului, arată că nici în această privință nu a fost invocat ca motiv de recurs separat, ci doar ca o apărare în cadrul unui alt motiv de recurs, respectiv pretinsa greșită dezlegare cu privire la efectele transmiterii calității procesuale de la Ministerul Fondurilor Europene la Ministerul Finanțelor Publice, asupra căruia instanța de recurs s-a pronunțat motivat.

Instanța de recurs a arătat, din decizia contestată, motivele pentru care Ministerul Fondurilor Europene nu era decăzut din dreptul de a invoca necompetența tribunalului arbitral, răspunzând astfel argumentelor contestatoarei recurente.

Tot aici, instanța de recurs s-a pronunțat și asupra inoperabilității clauzei arbitrale, fapt contestat neîntemeiat prin contestația în anulare ce face obiectul prezentei cauzei.

Mai departe, în cadrul contestației în anulare contestatoarea reiterează critici asupra soluției instanței de fond cu privire la competența soluționării acțiunii în anulare.

Asupra tuturor acestor aspecte instanța de control judiciar s-a pronunțat în mod clar și suficient la paginile din decizia contestată, unde a motivat competența secției de contencios administrativ și fiscal a instanței de judecată de a soluționa acțiunea în anularea unei sentințe arbitrale.

În ceea ce privește susținerile contestatoarei, conform cărora instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat în mod detaliat asupra tuturor criticilor formulate prin cererea de recurs, arată faptul că toate aceste aspecte au fost analizate de către instanța de recurs în cadrul deciziei contestate.

Pe de altă parte, arată că achiesează pe deplin cu cele statuate de către instanța de recurs în cadrul deciziei civile nr. 1193/23.03.2017, și anume că la redactarea unei hotărâri judecătorești, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte ca s-a răspuns în mod implicit apărărilor părților.

Pentru considerentele menționate solicită respingerea, ca nefondată, a contestația în anulare formulate de către contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1193/23.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x

În temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.,,hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

În prealabil, trebuie precizat că dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta din eroare unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ipoteza normei nefiind aplicabilă în situațiile în care omisiunea s-ar referi la o apărare, o excepție sau un mijloc de probă sau când în mod deliberat instanța apreciază că nu se mai impune să răspundă la anumite critici, întrucât a analizat motivul de casare căruia au fost subsumate, găsindu-l nefondat.

Contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 503 C. proc. civ., printre care nepronunțarea asupra unui motiv de recurs invocate de recurent, iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs, și nu în contestația în anulare. Astfel, nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, deoarece în acest caz, prin ipoteză, instanța de recurs nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluția contrară ar conduce la transformarea contestației în anulare într-o cale de atac ordinară de reformare, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs.

Pentru ca o contestație în anulare specială, întemeiată pe dispozițiile alin. (2) pct. 3 ale art. 503 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare și această omisiune să se fi produs din greșeală de instanță.

I. O primă critică a contestatoarei vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de recurs privind aplicarea retroactivă a legii de către prima instanță în soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant.

Cea de-a doua critică, invocată în acest context, se referă la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de nelegalitate potrivit căruia prima instanță a făcut confuzie între reprezentarea legală, aplicabilă în cauză și cea convențională, inaplicabilă speței. În acest sens, apreciază că principalul motiv de recurs în legătură cu greșita soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant este legat de aplicabilitatea normelor privind reprezentarea legală, nu a fost deloc cercetată.

Prin memoriul de recurs recurenta a criticat soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene. În acest sens, afirmă că eronat s-a concluzionat, prin hotărârea primei instanțe, că intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 107/2013 nu poate fi asimilată confirmării mandatului fără a înfrânge principiul neretroactivității legii și, respectiv, dispozițiile art. 2016 C. civ., potrivit cărora confirmarea mandatului ar trebui să fie expresă. Aceste critici au fost subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Instanța de recurs a răspuns acestor critici, conchizând, în esență, că voința titularului acțiunii în justiție (M.F.E.) de a-l împuternici pe celălalt minister (M.F.P) să acționeze în numele său, în condițiile în care nu există nicio dispoziție legală care să interzică acest lucru, rezultă din corespondența purtată între cele două ministere, observând totodată că această corespondență conține atât oferta de mandat cât și acceptarea tacită a mandatarului și, precizând în final, că față de dezlegările date, nu se mai justifică examinarea argumentelor invocate cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii.

Față de considerentele instanței de recurs, care arată în mod explicit că nu se justifică să analizeze argumentele invocate de recurentă cu referire la încălcarea principiului neretroactivității legii, motivele invocate în susținerea contestației în anulare sunt neîntemeiate. Astfel, considerentele primei instanțe privitoare la lipsa împuternicirii pentru introducerea acțiunii în anulare nefiind împărtășite de instanța de recurs, aceasta apreciind că reprezentarea convențională este aplicabilă în cauză și că împuternicirea de a reprezenta rezultă din corespondența purtată între cele două ministere, nici examinarea confirmării actelor de procedură de către mandant, și nici pretinsa aplicare retroactivă a dispozițiilor O.U.G. nr. 107/2013, nu constituie o greșeală involuntară care să atragă incidența motivului de contestație în anulare invocat.

Cu referire la raționamentul contestatoarei, potrivit căruia prima instanță a făcut o confuzie între reprezentarea legală și cea convențională, subliniind că posibilitatea ratificării mandatului este prevăzută de normele de drept civil doar în ipoteza mandatului convențional, care nu se aplică în speță, Înalta Curte apreciază că și această critică a primit un răspuns explicit din partea instanței de recurs. În acest sens s-a apreciat că, și în ipoteza în care dispozițiile O.U.G. nr. 6/20013 nu acoperă situația concretă din prezenta cauză, întrucât se referă doar la litigiile în fața instanțelor judecătorești, iar litigiul în discuție s-a aflat pe rolul Tribunalului arbitral, acest lucru este irelevant, având în vedere că a existat voința autorității publice titulare a dreptului de acțiune de a împuternici Ministerul Finanțelor Publice, "în condițiile în care nu există nicio dispozitie legală care să interzică acest lucru".

II. Cea de-a doua critică a contestatoarei vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate motivele de recurs invocate cu referire la decăderea reclamantului Ministerul Fondurilor Europene de a mai invoca, prin acțiunea în anulare formulată, inoperabilitatea clauzei arbitrale sau necompetența tribunalului arbitral.

Cu referire la criticile care vizează greșita aplicare a dispozițiilor procedurale privind sancțiunea decăderii, instanța de recurs a apreciat, în acord cu instanța fondului, că Ministerul Fondurilor Europene nu fost decăzut din dreptul de invoca necompetența tribunalului arbitral, având în vedere că la data de 09.04.2013, când a statuat asupra competenței sale, Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit să solicite acordarea unui termen pentru pregătirea apărării.

Instanța de recurs a împărtășit considerentele primei instanțe referitoare la sancțiunea decăderii în mod argumentat. A arătat că Ministerul Fondurilor Europene nu a mai putut formula propriile apărări cu referire la competența tribunalului arbitral, întrucât la termenul la care a fost introdus în cauză instanța arbitrală declarându-se competentă să soluționeze cauza, încheierea din 09.04.2013 nu mai putea fi atacată decât prin acțiunea în anulare.

Înalta Curte nu poate achiesa la susținerea contestatoarei, în sensul că instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs invocate în acest context, observând că nemulțumirile contestatoarei se referă mai mult la modul în care instanța de recurs a aplicat normele de procedură care privesc efectele transmiterii calității procesuale, însă aceste critici care exced obiectul controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac exercitate.

Argumentele recurentei, care demonstrează că prima instanță a soluționat greșit excepția decăderii reclamantei Ministerul Fondurilor Europene din dreptul de a invoca inoperabilitatea clauzei arbitrale și necompetența tribunalului arbitral, respectiv că a ajuns la o concluzie eronată în ceea ce privește efectele transmiterii calității procesuale, se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care cuprinde în sfera de reglementare încălcarea oricăror norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări. Așa fiind, chiar dacă neregularitățile în aplicarea dispozițiilor procesuale imputate primei instanțe au fost încadrate la mai multe motive de recurs, instanța de recurs avea posibilitatea să la grupeze și să le analizeze împreună.

De asemenea, Înalta Curtea amintește, față de susținerile fundamentate de contestatoare pe ideea omisiunii instanței de recurs de a răspunde tuturor criticilor, pentru care au fost indicate unul sau mai multe motive de casare, că situația descrisă nu poate fi asimilată omisiunii de a cerceta, din eroare, motivele de casare. Potrivit art. 486 lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, în așa fel încât să permită încadrarea criticilor la motivele de casare invocate, și nu vice versa.

III. O a treia critică invocată de contestatoare se referă la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia s-a arătat, în esență, că motivarea primei instanțe, cu referire la inoperabilitatea clauzei arbitrare este lipsită de temei legal și este contradictorie. În dezvoltarea acestei critici contestatoarea a afirmat că instanța de recurs nu a răspuns la critica formulată în recurs, în sensul că este o "simplă speculație" considerentul primei instanțe potrivit cu care "faptul că A. nu a solicitat, în fața instanței de contencios administrativ, pe lângă anularea raportului de control și restituirea sumei de bani reținute în baza acestui act administrativ, nu are nicio relevanță pentru inoperabilitatea clauzei arbitrale".

Cu referire la cea de-a treia critică, trebuie reamintit că instanța de recurs a răspuns punctual la criticile ce vizau greșita dezlegare a arbitrabilității litigiului, așa cum au fost grupate de recurentă, a arătat că neeligibilitatea unor cheltuieli fiind stabilită prin acte administrative, cererea de restituire a sumelor - a cheltuielilor neeligibile anterior decontate- nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului, fiind tot de competența instanței de contencios administrativ(…), concluzionând în acest sens că acesta este motivul pentru care instanța de fond a apreciat că, în raport de situația concretă, clauza arbitrală era inoperantă.

Față de considerentele instanței de recurs, reținute în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte nu poate achiesa la susținerea contestatoarei, în sensul că lipsa unui răspuns explicit la o critică, ce califică un considerent din hotărârea atacată ca fiind speculativ sau contradictoriu, ar echivala cu omisiunea de cercetare a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanța de recurs a arătat, argumentat, motivele pentru care împărtășește opinia primei instanțe în această problemă.

IV.În al patrulea rând, contestatorul a susținut că instanța de recurs a conchis, dintr-o vădită eroare materială, că prima instanță a admis acțiunea în anulare întemeindu-și considerentele pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., clauză arbitrală inoperantă, chiar dacă a indicat alt temei de drept, respectiv lit. a) al aceluiași articol. În această ordine de idei, contestatoarea a subliniat că prima instanță a analizat nu doar caracterul inoperant al clauzei arbitrale ci și competența tribunalului arbitral.

Verificând cerințele de admisibilitate a contestației în anulare, Curtea reține că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 noul C. proc. civ., vizează erorile materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale recursului, care au avut drept consecință soluționarea greșită a acestei căi de atac. Acest motiv de contestație în anulare privește greșeli involuntare de fapt, iar nu pretinsele greșeli de judecată, respectiv aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procesual. Așa cum s-a arătat în teoria juridică și în doctrină, părțile nu au posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul de apreciere a probelor sau stabilirea raportului juridic dintre părți, întrucât în acest mod contestația în anulare s-ar transforma în recurs la recurs.

Înalta Curte mai reține, cu referire la această critică, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în cauza Mitrea c România/2008, Stanca Popescu c România/2009).

Susținerile contestatoarei, în sensul că atât competența tribunalului arbitral cât și arbitrabilitatea litigiului au fost analizate de prima instanță, nu se încadrează în sintagma "erori materiale" în înțelesul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât vizează temeiurile de drept ale acțiunii în anulare, analizată de instanțe. Prin urmare, nu se pot reține circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv. Așadar, nici acest motiv contestație în anulare nu poate fi primit.

Constatând că nu sunt întemeiate motivele de contestație în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., invocate de contestatoare, văzând și dispozițiile art. 508 C. proc. civ., se va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de S.C.A. - S.A. împotriva deciziei nr. 1193 din 23 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2017.