ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1820/2018

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, la data de 23.01.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună: anularea Deciziei nr. 310/19.07.2013 de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală înregistrat la D.G.F.P. Bihor sub nr. x/2013; anularea Deciziei de impunere nr. x,, înlăturarea bazei impozabile și a obligațiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere contestată; exonerarea reclamantei de la plata obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 1.186.842 RON, reprezentând: 168.209 RON - impozit pe profit suplimentar; 656.016 RON - taxă pe valoare adăugată; 309.099 RON - majorări de întârziere aferente; 53.518 RON - penalități de întârziere.

Prin sentința nr. 99/CA din 16 iunie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor:

- a anulat în parte Decizia nr. 310/19.07.2013 de soluționare a contestației și Decizia de impunere nr. x emise în baza RIF nr. x în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar aferentă facturilor x/22.03.2009 în sumă totală de 148.440 RON, x/23.03.2009 în sumă totală de 156.270,8 RON, x/24.03.2009 în sumă totală de 41.336,8 RON emise de S.C. B. S.R.L., TVA aferentă facturilor x/31.05.2010 în valoare totală de 130.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 96.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 76.160 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 254.362,5 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 208.250 RON, x/31.08.2010 în valoare totală de 615.040 RON, x/30.09.2010 în valoare totală de 409.200 RON emise de S.C. B. S.R.L., TVA aferentă facturilor x/30.10.2011 în valoare totală de 99.424,44 RON, x/30.11.2011 în valoare totală de 271.007,70 RON emise de S.C. C. S.R.L. cu majorările și penalitățile aferente, precum și impozitul pe profit stabilit suplimentar aferent facturilor x/31.05.2010 în valoare totală de 130.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 96.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 76.160 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 254.362,5 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 208.250 RON emise de S.C. B. S.R.L., precum și impozitul pe profit aferent facturilor x/30.10.2011 în valoare totală de 99.424,44 RON, x/30.11.2011 în valoare totală de 271.007,70 RON emise de S.C. C. S.R.L. cu majorările și penalitățile aferente.

- a dispus înlăturarea obligațiilor fiscale accesorii calculate pentru perioada 05.07.2012-14.01.2013.

- a menținut restul constatărilor cuprinse în actele fiscale contestate și a respins restul pretențiilor formulate de reclamantă.

- a obligat pârâta la plata sumei de 11.050 cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei.

Împotriva sentinței nr. 99/CA din 16 iunie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj- Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă și menținerea ca temeinice și legale a actelor administrative fiscale atacate. Recurenta a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, pârâta a arătat că aplicarea dispozițiilor din Codul fiscal permit stabilirea unor operațiuni comerciale ca nefiind reale, cu consecința că taxa pe valoarea adăugată nu este deductibilă pentru societatea reclamantă. Instanța de fond a aplicat eronat dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 148 lit. c) și art. 151

2

alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că societatea reclamantă nu îndeplinea cerințele legale pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată. Orice persoană impozabilă poate să-și exercite dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii dacă îndeplinește cerințele legale privind justificarea acestei taxe cu facturi fiscale sau alte documente legale și corect întocmite, precum și privind justificarea cu documente a destinației acestora pentru utilizarea în folosul operațiunilor sale care dau drept de deducere.

În speță, au fost avute în vedere informațiile primite de la IPJ Bihor - Serviciul de investigare a fraudelor, dar și constatările organelor fiscale cu privire la operațiunile derulate de S.C. A. S.R.L. Astfel, societatea S.C. B. S.R.L. a fost declarată "inactivă", iar societatea S.C. B. S.R.L. a emis un număr de 8 facturi, dar nu a depus niciun decont de TVA pentru perioada în care a emis facturile în cauză, situație menținută și ulterior constatărilor autorității administrative.

Autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al acesteia - S.C. A. S.R.L. nu a putut dovedi că a achiziționat bunurile și serviciile ce rezultă din tranzacțiile încheiate cu SC B. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. înregistrate în contabilitatea reclamantei, astfel încât societatea nu are drept de deducere pentru TVA în valoare de 656.016 RON.

O a doua critică vizează aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (1) și (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - instanța a stabilit în mod eronat că reclamanta nu datorează diferențele de impozit pe profit în sumă totală de 168.209 RON, potrivit constatărilor înscrise în actele administrativ-fiscale.

Pârâta a arătat că nu sunt deductibile, pe de o parte, cheltuielile pentru o parte din facturile emise în 2009 și 2010 de S.C. B. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. și pe de altă parte, cheltuielile înregistrate în baza facturilor nr. x/30.11.2011 și x/31.10.2011 de la S.C. C. S.R.L., societate "fantomă", conform informațiilor primite de le organele de cercetare penală.

Pentru determinarea valorii profitului impozabil pe o perioadă fiscală, ca diferență între veniturile realizate și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestor venituri, se consideră deductibile numai cheltuielile înregistrate pe bază de documente justificative ce atestă prestarea efectivă a livrărilor sau a serviciilor achiziționate. Dacă taxa pe valoare adăugată nu este deductibilă, atunci baza de impozitare este diferită și impozitul pe profit se calculează prin raportare la aspectele menționate, rezultând o diferență de 168.209 RON, așa cum în mod corect a reținut organul de control pentru perioada supusă analizei fiscale.

Pentru ca TVA aferentă prestărilor de servicii să aibă caracter deductibil trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: prestarea efectivă - în temeiul unui contract care să cuprindă toate informațiile prevăzute pentru identificarea lucrărilor contractate, desfășurarea, durata și contravaloarea lor, precum și necesitatea efectuării cheltuielilor în interesul activității desfășurate de societatea reclamantă.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond se bazează pe concluziile expertizei fiscale judiciare care a stabilit în mod eronat că există o legătură între facturile emise de SC B. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și veniturile realizate de societatea reclamantă. Expertul a centralizat documentele existente la dosar, menționând tipul documentului - însă simpla enumerare a acestora și înregistrarea unor venituri din activități a căror realizare implică utilizarea unor bunuri și servicii de natura celor înscrise în facturile analizate nu dovedește că achizițiile sunt reale.

Expertul s-a referit la existența notelor de recepție, însă acestea nu au fost semnate și preluate în gestiune de persoana responsabilă din cadrul societății reclamante. De altfel, la prelucrarea contabilă a unei facturi de achiziție, operatorul editează automat nota de recepție, fără ca acest fapt să dovedească realitatea intrării în gestiune a bunurilor - organelor fiscale li s-au prezentat note de recepție nesemnate, pe care s-a aplicat ștampila firmei.

În fine, s-a arătat că în mod nelegal instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea actelor administrativ-fiscale, înlăturând, atât constatările organelor de inspecție fiscală, cât și ale organelor de cercetare penală cu privire la caracterul artificial al operațiunilor de achiziție de la cei trei furnizori menționați anterior.

În cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului la 07 octombrie 2016.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 30 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Atât recurenta, cât și intimata nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 13 februarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului, în ședință publică, pentru data de 24 aprilie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile formulate în recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica pârâtei că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 148 lit. c) și art. 151

2

alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (variantă în vigoare la data de 31 .05.2009), în sensul că societatea reclamantă nu îndeplinea cerințele legale pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să stabilească dacă pentru deducerea TVA în temeiul facturilor emise în anul 2009 de S.C. B. S.R.L., cele din 2010 emise de S.C. B. S.R.L. și cele emise de S.C. C. S.R.L. în anul 2011, sunt îndeplinite cerințele art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, valorificând totodată și jurisprudența CJUE în privința interpretării Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 (în vigoare în perioada 2009 - 2011), orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003:

"(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției."

i) Jurisprudența CJUE cu privire la dreptul de deducere a TVA

Pentru a lămuri aspectele deduse judecății, trebuie avute în vedere hotărârile Curții Europene de Justiție, care potrivit unei jurisprudențe constante, a arătat că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii (paragraful 37 din cauza Mahagében și David).

În câteva dintre hotărârile preliminare pronunțate de instanța europeană au fost avute în vedere aspecte relevante pentru regimul juridic al deducerii taxei pe valoarea adăugată, de care instanțele naționale sunt obligate să țină cont în cursul soluționării cauzelor.

În litigiul de față s-a pus în discuție dacă împrejurarea că una sau mai multe dintre societățile furnizoare a fost declarată inactivă și dacă săvârșirea unor nereguli în materie fiscală de către furnizori reprezintă chestiuni de natură să afecteze dreptul de deducere al TVA pentru societatea reclamantă S.C. A. S.R.L. Relevante sub acest aspect sunt hotărârile pronunțate de Curte în cauzele C-101/16 S.C. D. și cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 Mahagében și David.

Astfel, în cauza C-101/16 S.C. D., cod ECLI:EU:C:2017:775 Curtea a statuat că:

"Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale."

În cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 Mahagében și David cod ECLI:EU:C:2012:373, Curtea a statuat că:

"Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 și articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații. " ii) Cu privire la dreptul de deducere al TVA pentru anul 2009

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, principalul argument al autorității fiscale vizează faptul că operațiunile pentru care societatea reclamantă a solicitat deducerea TVA nu sunt reale și, de aceea, în ceea ce privește facturile emise de S.C. B. SRL în anul 2009, acestea nu pot fi luate în considerare pentru că societatea menționată a fost declarată inactivă.

Or, o asemenea susținere nu poate fi primită, deoarece, în speță, trebuie luată în considerare și Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, directivă transpusă de România ca stat membru al Uniunii Europene, dar și jurisprudența CJUE, în sensul interpretării pe care instanța de la Luxembourg a dat-o actului normativ arătat. Astfel, în cauza C-101/16 S.C. D., Curtea a statuat, în esență, că interpretarea Directivei nu permite refuzul dreptului de a deduce TVA, numai pentru că furnizorul reclamantei este o societate declarată inactivă de organul fiscal.

De altfel, instanța de fond a stabilit că societatea furnizoare a fost declarată inactivă la data de 07.10.2010, după emiterea facturilor către S.C. E. S.R.L., în cursul anului 2009.

Este adevărat că pârâta a adus un argument în plus, arătând că actele prezentate organului de control nu fac dovada intrării în gestiune a bunurilor achiziționate de reclamantă (de exemplu note de recepție nesemnate pentru preluarea în gestiune), însă această apărare urmează să fie înlăturată, deoarece din expertiza efectuată în fața instanței de fond rezultă că documentele justificative sunt pertinente și respectă normele contabile, astfel încât fac dovada legăturilor dintre facturile emise de societatea furnizoare și veniturile obținute de societatea reclamantă.

Așadar, faptul că societatea furnizoare a fost declarată inactivă în anul 2010, nu înlătură dreptul la deducerea TVA în amonte de către societatea reclamantă pentru anul 2009 și în mod corect a anulat instanța de fond partea din actele administrativ fiscale privind facturile nr. x/22.03.2009; 026/23.03.2009; 027/24.03.2009 emise de S.C. B. S.R.L.

iii) Cu privire la dreptul de deducere al TVA pentru anul 2010

Este neîntemeiată critica pârâtei cu privire la greșita aplicare a normelor din Codul fiscal cu privire la existența dreptului de deducere al TVA pentru anul 2010 pentru facturile emise de S.C. B. S.R.L.

Facturile nr. 530/31.05.2010, 531/31.05.2010, 532/31.05.2010 și 535/31.05.2010; nr. 536/30.06.2010, nr. 538/31.08.2010 și 540/30.09.2010 se referă la activitatea de prestare de servicii către SC A. S.R.L., facturi ce cuprind toate elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal - aspect stabilit de instanța de fond, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză.

Aceste prestări de servicii efectuate de S.C. B. S.R.L. au constat în activitate de transport materiale de construcții și utilizarea excavatorului F. în scopul realizării de către societatea reclamantă a lucrărilor pe șantierul "Consolidare și reprofilare râu Timiș". Serviciile prestate de furnizor, așa cum reiese din facturile menționate, au fost încorporate în lucrări facturate de reclamantă către clienții societății cum ar fi Art. Cluj, G. S.R.L., H. S.R.L. etc., așa cum a stabilit instanța de fond prin raportare la concluziile expertizei fiscale.

În ceea ce privește cerințele sau condițiile de fond pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, conform Legii nr. 571/2003 și H.G. nr. 44/2004, trebuie, pe de o parte, ca societatea reclamantă să fie o persoană impozabilă în sensul prevăzut de Codul fiscal și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă.

Or, în speță, aceste cerințe sunt îndeplinite de vreme ce s-a stabilit că serviciile prestate de S.C. B. S.R.L. către S.C. A. S.R.L. au fost încorporate în lucrări utilizate în aval de beneficiari identificați prin facturile emise către aceștia, demonstrându-se astfel că serviciile furnizate în amonte au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale societății reclamante.

Suspiciunea pârâtei că furnizorii reclamantei au încălcat normele fiscale și nu au depus declarații și deconturi de TVA nu-i poate fi imputat societății reclamante, mai ales dacă nu s-a dovedit participarea sa la o fraudă și dacă nu există elemente obiective care să dovedească faptul că știa de săvârșirea unor nereguli de către un terț.

Relevantă pentru acest aspect este hotărârea preliminară pronunțată de CEJ în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 Mahagében și David din care rezultă că unei societăți comerciale nu-i poate fi refuzat dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată pentru nereguli săvârșite de furnizorii săi.

Așadar, existența suspiciunii că societatea furnizoare a săvârșit nereguli, nu înlătură dreptul la deducerea TVA în amonte de către societatea reclamantă și în mod corect a anulat instanța de fond partea din actele administrativ fiscale privind facturile nr. x, 531, 532 și 535 din 31.05.2010; nr. 536/30.06.2010, nr. 538/31.08.2010 și 540/30.09.2010 emise de S.C. B. S.R.L.

iv) Cu privire la dreptul de deducere al TVA pentru anul 2011

Este neîntemeiată critica pârâtei cu privire la greșita aplicare a normelor din Codul fiscal cu privire la existența dreptului de deducere al TVA pentru anul 2011 pentru facturile emise de S.C. C. S.R.L.

Astfel facturile nr. x/01.08.2011 și 520/30.11.2011 reprezintă prestării de servicii către S.C. A. S.R.L., pentru care au fost emise facturi ce cuprind toate elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal. Aceste prestări de servicii efectuate de S.C. C. S.R.L. au constat în transportul mai multor cantități de balast în vederea realizării de către societatea reclamantă a lucrărilor pe șantierul "Consolidare și reprofilare râu Timiș". Serviciile prestate de furnizor, așa cum reiese din facturile menționate, au fost încorporate în lucrări facturate de reclamantă către clienții societății cum ar fi Art. Cluj, G. S.R.L., H. S.R.L., CCCF Drumuri și Poduri etc., așa cum a stabilit instanța de fond prin raportare la concluziile expertizei fiscale.

Așa cum s-a arătat în precedent, în ceea ce privește cerințele sau condițiile de fond pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, conform Legii nr. 571/2003 și H.G. nr. 44/2004, trebuie, pe de o parte, ca societatea reclamantă să fie o persoană impozabilă în sensul prevăzut de Codul fiscal și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă.

Or, în speță, aceste cerințe sunt îndeplinite de vreme ce s-a stabilit că serviciile prestate de S.C. C. S.R.L. către S.C. A. S.R.L. au fost încorporate în lucrări utilizate în aval de beneficiari identificați prin facturile emise către aceștia, demonstrându-se astfel că serviciile furnizate în amonte au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale societății reclamante.

Cu privire la activitatea S.C. C., deși în cursul judecării cauzei, pârâta s-a prevalat de o adresă emisă de IPJ Bihor privind activitatea de "societate fantomă" a acestui furnizor, în speță nu există date cu privire la implicarea administratorilor S.C. A. S.R.L. într-o activitate frauduloasă și nici nu au fost administrate probe care să vizeze rezultatul cercetărilor penale.

Suspiciunea pârâtei că furnizorii reclamantei au încălcat normele fiscale nu-i poate fi imputat societății reclamante, mai ales dacă nu s-a dovedit participarea sa la o fraudă și dacă nu există elemente obiective care să dovedească faptul că știa de săvârșirea unor nereguli de către un terț.

Relevantă pentru acest aspect este hotărârea preliminară pronunțată de CEJ în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 Mahagében și David din care rezultă că unei societăți comerciale nu-i poate fi refuzat dreptul al deducerea taxei pe valoarea adăugată pentru nereguli săvârșite de furnizorii săi din amonte.

Așadar, existența suspiciunii că societatea furnizoare a săvârșit nereguli, nu înlătură dreptul la deducerea TVA în amonte de către societatea reclamantă și în mod corect a anulat instanța de fond partea din actele administrativ fiscale privind facturile nr. x/01.08.2011 și 520/30.11.2011 emise de S.C. C. S.R.L.

vi) Cu privire la diferențele de impozit pe profit

Este nefondată critica pârâtei că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (1) și (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că reclamanta nu datorează diferențele de impozit pe profit în sumă totală de 168.209 RON.

Argumentele aduse de pârâtă în susținerea acestui motive de recurs sunt, în esență, aceleași ca și cele invocate în criticile privitoare la dreptul de deducere al TVA. A mai fost invocat și argumentul referitor la nereguli ce vizează documentele justificative prezentate organului de control, însă aceste documente privesc tot regimul juridic al taxei pe valoarea adăugată.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă arată că, dacă taxa pe valoare adăugată nu este deductibilă, atunci baza de impozitare este diferită și impozitul pe profit se calculează prin raportare la aspectele menționate, rezultând o diferență de 168.209 RON, așa cum în mod corect a reținut organul de control pentru perioada supusă analizei fiscale.

Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât s-a demonstrat în precedent că societatea reclamantă avea dreptul să deducă TVA pentru facturile emise în anul în anul 2010 de S.C. B. SRL și în anul 2011 de S.C. C. S.R.L., instanța de fond anulând actele administrativ-fiscale pe aspectele arătate.

Înalta Curte a constatat, în acord cu instanța de fond, că neregulile fiscale săvârșite de furnizorii reclamantei nu pot afecta dreptul de a deduce TVA dacă nu s-a dovedit implicarea persoanei impozabile într-un comportament fraudulos și dacă nu există elemente obiective care să dovedească faptul că știa de săvârșirea unor nereguli de către un terț.

În acest context, în mod corect instanța de fond a anulat în parte Decizia nr. 310/19.07.2013 de soluționarea a contestației și Decizia de impunere nr. x, emise în baza RIF nr. x, cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar aferent facturilor nr. x/31.05.2010, nr. x/31.05.2010, nr. x/31.05.2010, nr. x/30.06.2010, emise de S.C. B. S.R.L., nr. x/30.10.2011, nr. x/30.11.2011 emise de S.C. C. SRL cu majorările și penalitățile aferente.

vii) Temeiul juridic al soluției pronunțate de Înalta Curte

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței nr. 99/CA din 16 iunie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2018.