ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2019

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 26 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale București, B., fost ministru al Apărării Naționale, și încă trei persoane fizice ale căror nume și prenume nu le-a indicat, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale ce i-au fost cauzate timp de 25 ani, între 17.11.1990 (data trecerii în rezervă) și data cererii de chemare în judecată (31.12.2015) și în continuare, respectiv: 200.000 RON daune morale, 2.035.883 RON daune materiale, reprezentând echivalentul drepturilor bănești (salariale și conexe, de echipament, hrană, medicale și de transport) cuvenite în perioada 18.11.1990-01.06.2010, precum și suma de 381.532 RON net, reprezentând diferența dintre valoarea totală a pensiei militare pe care reclamantul a încasat-o efectiv de la data deschiderii dreptului la pensie (01.06.2010) și până la data cererii de chemare în judecată (31.12.2015), și suma de 7469 RON net/lună ca prestație lunară pe durata vieții reclamantului.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe următoarele dispoziții legale: C. civ., art. 1349, art. 1373, art. 2517 și art. 2528 C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Constituția României din 1965, Regulamentul Disciplinei Militare aprobat prin Ordinul general nr. 10/1973 al ministrului Apărării Naționale, Dispozițiunea Ministerului Apărării Naționale nr. A7/101/08.07.1988, art. 4 din Legea nr. 554/2004 și O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea de ședință din 01.06.2016, Tribunalul Bacău, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ., a anulat parțial cererea de chemare în judecată a reclamantului, în ceea ce îi privește pe pârâtul B. și pe pârâții 3-5, pentru care reclamantul nu a indicat numele, prenumele și adresele de domiciliu.

Ulterior, la data de 17.05.2017, prin email, reclamantul, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a majorat cuantumul pretențiilor solicitate, astfel: suma de 4.195.620 RON daune materiale reprezentând echivalentul drepturilor bănești cuvenite pentru perioada 18.11.1990 - 01.06.2010; 505.201 RON, net, reprezentând diferența dintre valoarea totală a pensiei pe care reclamantul a încasat-o efectiv de la data deschiderii dreptului la pensie (01.06.2010) până la data cererii de chemare în judecată și echivalentul pecuniar însumat al pensiei la care ar fi avut dreptul dacă nu ar fi fost trecut în rezervă; 9.890 RON net/lună reprezentând echivalentul pecuniar - în cuantum minim - al drepturilor de pensie cuvenite reclamantului pe toată durata vieții ca prestație lunară, în lipsa Ordinului de trecere în rezervă M.C. 1898/17.11.1990; 200.000 RON daune morale. De asemenea, reclamantul a indicat că drepturile solicitate sunt drepturi salariale și conexe acestora.

Prin încheierea de ședință din 26.06.2017, Tribunalul Bacău a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 17.11.1990 - 26.02.2013 și a respins excepția de nelegalitate a Ordinului nr. MC 1898/17.11.1990.

Prin Sentința civilă nr. 925 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Bacău-completul specializat în materia litigiilor de muncă a dispus respingerea, ca prescrisă, a acțiunii în ceea ce privește perioada 17.11.1990 - 26.02.2013 și respingerea, ca nefondată, a acțiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, având ca obiect "drepturi bănești" în ceea ce privește perioada 27.02.2013 - la zi.

Analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul temeiniciei pretențiilor aferente perioadei ulterioare datei de 27.02.2013, instanța de fond a reținut că pentru declanșarea răspunderii patrimoniale, prevăzută de art. 253 din C. muncii, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Astfel, tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată și anume nelegalitatea trecerii în rezervă a reclamantului prin Ordinul nr. MC 1898/17.11.1990.

Prin urmare, instanța de fond a considerat că în lipsa constatării de către o instanță de judecată a nelegalității trecerii în rezervă a reclamantului, Ordinul nr. MC 1898/17.11.1990 se bucură de o prezumție de validitate, astfel că nu este întrunită condiția existenței unei fapte ilicite care să fi fost săvârșită de către angajator, deci, pretențiile aferente perioadei ulterioare datei de 27.02.2013 sunt nefondate.

Față de considerentele reținute de instanța de fond rezultă că litigiul în cauză soluționat în primă instanță de Tribunalul Bacău, se circumscrie dispozițiilor art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, dispoziții care reglementează jurisdicția muncii.

Prin Decizia nr. 624 din data de 25 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 925 din data de 8 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Apărării Naționale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 septembrie 2018.

În termen legal, la data de 07.11.2018, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului, intimatul-pârât a susținut că pretențiile deduse judecății sunt de natură salarială, precum și de asigurări sociale, cauza circumscriindu-se, din acest punct de vedere, dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materia conflictelor de muncă și asigurări sociale.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul, referitor la excepția inadmisibilității recursului invocată de MApN, a susținut că fundamentul juridic al litigiului de față îl constituie art. 1349 din Noul C. civ. privind răspunderea delictuală, iar nu reglementările privind drepturile de natură salarială și drepturile de asigurări sociale; apreciază că instanța de fond și instanța de apel au soluționat cauza pe acest temei juridic pe care recurentul și-a întemeiat acțiunea și, în consecință, nu sunt incidente dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat, la data de 18 martie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raportorul a arătat că recursul declarat în cauză nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, pronunțată într-un litigiu de muncă.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 21 martie 2019, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a depus punct de vedere la raport, înregistrat la 08.04.2019, prin care a susținut, în esență, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare și reținută prin raport, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive: hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Totodată, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflicte de muncă și de asigurări sociale nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

Cu privire la natura litigiului inițiat de reclamantul A., Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, a fost întemeiată pe următoarele dispoziții legale: C. civ., art. 1349, art. 1373, art. 2517 și art. 2528 C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Constituția României din 1965, Regulamentul Disciplinei Militare aprobat prin Ordinul general nr. 10/1973 al ministrului Apărării Naționale, Dispozițiunea Ministerului Apărării Naționale nr. A7/101/08.07.1988, art. 4 din Legea nr. 554/2004 și O.U.G. nr. 80/2013.

La judecata în primă instanță, cererea a fost calificată ca având natura juridică a unui conflict de muncă, fiind cercetată din perspectiva art. 253 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Mai mult, în primă instanță cauza a fost soluționată de un complet specializat în litigii de muncă.

Referitor la susținerea recurentului-reclamant că fundamentul juridic al litigiului de față îl constituie răspunderea civilă delictuală, iar nu drepturile de natură salarială și drepturile de asigurări sociale, Înalta Curte constată că este nefondată, deoarece, din analiza cererii de chemare în judecată, pretențiile deduse judecății sunt de natură salarială și de asigurări sociale, iar temeiul de drept invocat de reclamant a fost, printre altele, Legea nr. 10 din 25 noiembrie 1972 (C. muncii), respectiv Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Legea nr. 164 din 7 aprilie 2001 privind pensiile militare de stat, Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art. 1349, art. 1373, art. 2517 și art. 2528 din C. civ., respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, în primă instanță, dosarul a fost soluționat de un complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, iar reclamantul nu a contestat competența funcțională a instanței de judecată.

De altfel, prin Decizia nr. 17/17 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 872/16.10.2018, s-a stabilit că necompetența materială a secției/completului specializat este de ordine publică, iar această excepție poate fi invocată de părți ori de judecător la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Prin urmare, având în vedere că necompetența materială procesuală a completului specializat este de ordine publică, că instanța s-a declarat competentă, iar părțile nu au invocat necompetența completului specializat la primul termen de judecată, această instanță a rămas competentă să soluționeze cauza; invocarea ulterioară a necompetenței completului specializat apare ca fiind făcută cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 130 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată că Decizia civilă nr. 624 din 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 624/2018 din data de 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 624/2018 din data de 25.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2019.

Procesat de GGC - GV