ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2392/2018

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată, la data de 20.08.2015, pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 70/17.04.2015, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 81/29.04.2015, anularea, în parte, a Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 2.397.939 RON, anularea, în parte, a Deciziei de accesorii în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii în valoare de 157.528,86 RON,exonerarea societății de la plata sumei de 2.555.467 RON și obligarea autorității pârâte la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3349 din 15 decembrie 2015, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei, a anulat Deciziile nr. 70/2015 și nr. 81/2015 emise de AFM, a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x și Raportul de inspecție fiscală nr. x/2015 emise de AFM cu privire la obligația suplimentară în sumă de 2.397.939 RON, a anulat, în parte, Decizia nr. 1/2015 emisă de AFM referitoare la obligații de plată accesorii la Fondul pentru Mediu cu privire la obligațiile accesorii în sumă de 157.528,86 RON, a exonerat reclamanta de plata sumelor de bani menționate, a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor achitate în baza deciziei de impunere, corespunzătoare ambalajelor aferente produselor marcă proprie și a admis, în parte, cererea de acordare a cheltuiților de judecată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.150 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare pe fond, respingerea acțiunii reclamantei. Reiterând coordonatele esențiale ale cauzei, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că intimata-reclamantă avea obligația declarării ambalajelor puse pe piața națională aferente produselor marca proprie. În opinia autorității recurente, cadrul legal pentru stabilirea obligațiilor privind ambalajele introduse pe piața națională pentru produsele marca proprie provenite de la distribuitorii și producătorii locali a existat și înainte de luna aprilie 2011, sens în care a invocat prevederile H.G. nr. 621/2005 care se completează cu dispozițiile Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor, precum și dispozițiile Regulamentului CE nr. 765/2008. În raport de aceste dispoziții legale, a arătat că responsabilitățile producătorului se preiau de orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică care asamblează, ambalează ori etichetează produse în vederea punerii pe piață și/sau a punerii în funcțiune, sub nume propriu.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 14.04.2016, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că în perioada supusă controlului, respectiv ianuarie 2009 - martie 2011, în virtutea legislației în vigoare în acel moment, obligația declarării ambalajelor revenea producătorilor, respectiv distribuitorilor care fabricau și vindeau pentru prima oară pe piața românească produse ambalate. În opinia intimatei -reclamante, în condițiile în care conform dispozițiilor legale în vigoare în perioada analizată, nu existau, din perspectiva obligațiilor către bugetul Fondului pentru mediu, diferențe de regim aplicabil în cazul produselor de tipul marcă proprie, instanța de fond a reținut în mod legal că Societatea a aplicat corect prevederile legale în vigoare în intervalul ianuarie 2009 - martie 2011, sens în care a aplicat aceleași reguli generale utilizate cu privire la toate celelalte produse achiziționate de pe piața internă. Întrucât intimata-reclamantă nu se circumscrie noțiunii de producător al produselor "marcă proprie", nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 608/2001 și ale Regulamentului CE nr. 765/2008, societatea intimată fiind cumpătătorul respectivelor produse, conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu producătorii naționali.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit conform dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în ședința completului de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14.02.2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 28.03.2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate deciziile de soluționare a contestațiilor nr. 70/17.04.2015 și nr. 81/29.04.2015 prin care au fost respinse contestațiile fiscale prin care intimata-reclamantă a solicitat anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. x în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare aferente produselor "marca proprie" în cuantum de 1.446.546 RON reprezentând obligația fiscală principală aferentă ambalajelor marca proprie și 951.393 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere. În esență, verificând modul de calcul, constituire și virare a obligațiilor la Fondul pentru Mediu de către intimata-reclamantă în perioada ianuarie 2009- aprilie 2013, inspectorii autorității recurente au concluzionat că societatea intimată nu și-a îndeplinit obligațiile anuale de declarare, raportare și valorificare/reciclare a deșeurilor de ambalaje aferente acestor produse. În cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate se reține că, societatea intimată a comercializat pe piața națională, în perioada 2008- 2013, produse sub marca proprie "B." și "C.", prin încheierea unei serii de contracte cu diverse companii producătoare de bunuri de tip alimentar și non-alimentar și, prin urmare, avea obligația declarării ambalajelor puse pe piața națională aferente produselor marca proprie pentru întreaga perioadă supusă verificării. În abordarea problematicii cu care a fost investită, curtea de apel a statuat că potrivit cadrului normativ în vigoare în perioada ianuarie 2009- martie 2011, obligația de plată pentru neîndeplinirea obiectivelor de valorificare/reciclare aparține operatorului economic care introduce pe piață produsul ambalat, respectiv operatorului economic care face disponibil pentru prima dată pe piața românească produsul ambalat, căruia îi revine responsabilitatea pentru întreaga cantitate de deșeuri generată de ambalajele introduse pe piața națională. Soluția instanței de fond de anulare a actelor administrativ fiscale contestate în privința obligațiilor fiscale suplimentare aferente produselor marca proprie este însușită și de către instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit actelor administrativ fiscale contestate, contribuția de plată la fondul pentru mediu a fost stabilită în temeiul prevederilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2005 privind Fondul pentru Mediu, art. 31 alin. (1) lit. a) din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, art. 16 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, art. 4 din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor și Regulamentul (CE) nr. 765/2008 de stabilire a cerințelor de acreditare și supraveghere a pieței în ceea ce privește comercializarea produselor. Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 621/2005: "(1) Operatorii economici, persoane juridice române, sunt responsabili pentru întreaga cantitate de deșeuri generate de ambalajele pe care le introduc pe piața naționala, după cum urmează: a) operatorii economici care introduc pe piață produse ambalate sunt responsabili pentru deșeurile generate de ambalajele primare, secundare și terțiare folosite pentru ambalarea produselor lor, cu excepția ambalajelor de desfacere care sunt folosite pentru ambalarea, la locul de vânzare, a produselor pe care aceștia le introduc pe piața națională; b) operatorii economici care supraambalează produse ambalate individual în vederea revânzării/redistribuirii sunt responsabili pentru deșeurile generate de ambalajele secundare și terțiare pe care le introduc pe piață; c) operatorii economici care introduc pe piață ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru deșeurile generate de respectivele ambalaje. (2) Responsabilitățile operatorilor economici prevăzute la alin. (1) se pot realiza: a) individual, pentru deșeurile de ambalaje rezultate de la propriile produse pe care le introduc pe piața națională." De asemenea, art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2005 statuează în sensul că veniturile Fondului pentru Mediu se constituie din "(…) d) o contribuție de 2 RON/kg, datorată de către operatorii economici care introduc pe piața națională ambalaje de desfacere și bunuri ambalate, pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și de valorificare prin reciclare prevăzute în anexa nr. 3 și cantitățile de deșeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate în instalații de incinerare cu recuperare de energie și valorificate prin reciclare", iar potrivit art. 10 alin. (2) din același act normativ "Contribuțiile și taxele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d), i) și s) se plătesc numai în cazul neîndeplinirii obiectivului de valorificare a deșeurilor de ambalaje, obiectivului de gestionare a anvelopelor uzate, respectiv a obligațiilor anuale de gestionare a uleiurilor uzate prevăzute în legislația în vigoare, plata făcându-se pe diferența dintre cantitățile aferente obiectivelor anuale, respectiv a obligațiilor anuale și cantitățile realizate efectiv". Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că responsabilitatea pentru întreaga cantitate de deșeuri generate de ambalajele pe care le introduce pe piața națională și, respectiv, obligația de plată pentru neîndeplinirea obiectivelor de valorificare/reciclare revine operatorului economic care introduce pe piață produsul ambalat, respectiv operatorul economic care face disponibil pentru prima dată pe piața românească respectivul produs ambalat, momentul introducerii pe piață nefiind cel al distribuirii produselor către consumatorii finali. Astfel, în speță, produsele achiziționate de B. de la furnizorii săi în perioada respectivă se consideră introduse pe piață la momentul primei vânzări, respectiv la momentul la care fabricantul național vinde produsul către B. și nu la momentul la care B. comercializează același produs în rețeaua proprie de magazine B.. Aceasta întrucât, în perioada ianuarie 2009- martie 2011, în legislația națională nu exista nicio referire specifică cu privire la noțiunea de produs ambalat/comercializat sub "marcă proprie", pentru aceste produse fiind aplicabilă regula generală privind declararea ambalajelor de către operatorul care introduce pentru prima dată pe piață un produs. Noțiunea de "marcă proprie" a fost introdusă prin Ordinul nr. 1032/2011 emis de Ministerul Mediului și Pădurilor și H.G. nr. 247/2011, făcându-se o distincție clară între produsele obișnuite introduse pe piața națională și produsele marca proprie. Astfel, H.G. nr. 247/2011 modifică anexa 1 la H.G. nr. 621/2005, în sensul că la pct. 1 se introduce lit. a^1) cu următorul cuprins: "introducere pe piața națională a unui produs - acțiunea de a face disponibil pe piață, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării. Produsele fabricate exclusiv pentru un operator economic care își aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs se consideră a fi introduse pe piața națională de către acesta. Ambalajele produselor importate/achiziționate din țări ale Uniunii Europene de către operatorii economici, inclusiv ambalajele produselor destinate utilizării/consumului propriu, se consideră a fi introduse pe piața națională la momentul importului." Conform pct. 11 din anexa la Metodologia din 2011 de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate le Fondul pentru Mediu aprobată prin Ordinul nr. 1032/2011 emis de Ministerul Mediului și Pădurilor " Introducere pe piața națională unui produs este acțiunea de a face disponibil pe piața națională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu. Produsele fabricate, în baza unui contract, exclusiv pentru un operator economic care își aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs, în scopul introducerii pe piață și/sau al punerii în funcțiune în România în numele său, se consideră a fi introduse pe piața națională de către acesta. În cazul produselor provenite dintr-un alt stat, oricare ar fi regimul vamal al acestora, sunt considerate ca introduse pe piața națională numai ambalajele care devin deșeuri pe teritoriul național. Produsele achiziționate din afara spațiului național, inclusiv produsele destinate utilizării/consumului propriu, se consideră introduse pe piața națională în momentul achiziției". Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că dispozițiile legale privind reglementarea unui regim juridic distinct în privința produselor de tipul "parcă proprie" au fost legiferate abia în anul 2011, moment până la care obligația de plată pentru neîndeplinirea obiectivelor de valorificare/reciclare aparținea operatorului economic care introducea pe piață produsul ambalat, în speță fabricantului produselor de la care societatea intimată achiziționa produsele pe care ulterior le comercializa în rețeaua proprie de magazine. De altfel, la filele 221 și următoarele ale dosarului de fond au fost depuse înscrisuri provenind de la fabricanții produselor ambalate cu marca proprie B. din care rezultă că și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau cu privire la gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje aferente produselor fabricate în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu societatea intimată. Așa fiind, Înalta Curte constată că interpretarea dată de autoritatea de mediu dispozițiilor legale incidente în cauză este excesiv de formalistă și de natură să rupă echilibrul rezonabil între măsura administrativă dispusă și împrejurările care au generat-o. Incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 608/2001 și ale Regulamentului CE nr. 765/2008 invocate de autoritatea recurentă nu poate fi reținută în cauză, întrucât, în acord cu instanța de fond, în raport de obiectul și domeniul de reglementare a legii, prevederile referitoare la preluarea responsabilităților producătorului de către orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică ce asamblează, ambalează ori etichetează produse în vederea introducerii pe piață și/sau a punerii în funcțiune, sub nume propriu, se referă la conformitatea produselor introduse pe piață și/sau puse în funcțiune în România, din domeniile reglementate, prevăzute în anexa nr. 1 și nu la obligațiile de plată la Fondul pentru mediu. În același sens, Regulamentul CE nr. 765/2008 nu instituie obligații fiscale aferente Fondului pentru Mediu ci reglementează stabilirea unui cadru comun pentru comercializarea produselor. Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale în vigoare în perioada supusă analizei, potrivit cărora responsabilitatea pentru întreaga cantitate de deșeuri generate de ambalajele pe care le introduce pe piața națională revenea producătorului produselor achiziționate de intimata-reclamantă pe care le comercializa ulterior în rețeaua proprie de magazine.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimata A. S.R.L., se constată că este îndreptățită la recuperarea acestora, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului autorității fiscale. Ținând seama însă de durata, complexitatea și miza litigiului, Înalta Curte apreciază că, în raport de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat. Această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat convenit de părțile contractului de asistență juridică, ci reflectă evaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată care trebuie să țină seama de proporția rezonabilă între suma de bani solicitată cu titlu de onorariu de avocat și munca prestată de către acesta în raport de circumstanțele cauzei, criterii expres prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.