CASE OF GAYEVSKAYA v. UKRAINE

CAUZUL CU QUINTA SECȚIUNE A GAYEVSKAYA v. UKRAINE (Depunerea nr. 9165/05) HOTĂRÂREA STRASBOURG iulie 2008 FINAL 01/12/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Gayevskaya v. Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Peer Lorenzen, Președinte, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători și Claudia Westerdiek, secretarul de secțiune, care a deliberat în privat la 1 iulie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 9165/05) împotriva Ucrainei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național ucrainean, dna Yekaterina Pavlovna Gayevskaya („reclamantul”), la 23 februarie 2005. Guvernul ucrainean (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agenții lor, dna V. La 7 septembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Guvern. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, Curtea a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. Reclamantul s-a născut în 1949 și locuiește în Novogrodivka, regiunea Donetsk, Ucraina. La 8 mai 2002, Tribunalul Novogrodivka a ordonat Compania Minerară Novogrodivka nr. 1/3 – o întreprindere de stat – să plătească reclamantului achiziționarea compensației pentru pierderea vânzătorului de pâine, adică soțul ei, în valoare de 1.285.58 [1] Ucrainean hryvnas (UAH). Această hotărâre a devenit finală și pe 6 În august 2002, Serviciul Novogrodivka Town Bailiffs a inițiat procedurile de executare. În aprilie 2004, reclamantul a inițiat o procedură în cadrul Curții de Oraș Novogrodivka împotriva Serviciului Novogrodivka Town Bailiffs ce a solicitat compensarea pentru lungul neexecut al hotărârii în favoarea ei. La 12 august 2004, instanța a constatat împotriva reclamantului. La 14 octombrie 2004, Curtea Regională de Apel Donetsk a susținut această hotărâre. Reclamantul a depus un recurs de casație la Curtea Supremă a Ucrainei. Potrivit ei, în aprilie 2005, procedurile erau încă pendente. Reclamantul nu a furnizat Curtea informații suplimentare în acest sens. La 19 octombrie 2005, Serviciul Bailiffs a întrerupt procedura de executare din motivul că hotărârea din 8 mai 2002 a fost executată în întregime. Reclamantul nu a contestat această decizie. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ Legea internă relevantă este rezumat în hotărârea Sokur v. Ucraina (nr. 29439/02, § 17-22, 26 aprilie 2005). DREPTUL ARTICOLUL 6 ARTICOLUL 1 ALLEGAT AL CONVENȚII ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 10. Reclamantul s-a plâns cu privire la neexecutarea lungă a hotărârii din 8 mai 2002. În acest sens, a invocat art. 6 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede, în măsura în care este relevant, după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în nici un fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu interesul general ....” Admisibilitatea 11. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea cererii. 12. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident bolnavă întemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție, menționând, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că responsabilitatea statului în această situație se limitează la organizarea și conducerea corectă a procedurilor de executare și că durata procedurilor de executare a fost cauzată de situația financiară critică a societății debitoare și a sectorului energetic al economiei ucrainene în general. Guvernul a susținut că Serviciul Bailiffs a făcut tot ceea ce este necesar și nu a putut fi învins pentru întârziere. Regularitatea procedurilor de executare în acest caz a fost confirmată de către instanțele interne. Guvernul a susținut în cele din urmă că statul nu poate fi considerat responsabil pentru datoriile întreprinderilor sale. 14. Reclamantul nu este de acord. În special, ea susține că hotărârea Tribunalului Novogrodivka din 8 mai 2002 nu a fost pusă în aplicare. 15. Curtea remarcă că nu este clar din concluziile părților dacă această hotărâre a fost executată în totalitate. Cu toate acestea, presupune că hotărârea a fost atât de aplicată până la 19 octombrie. 2005, având în vedere faptul că, la acea dată, Serviciul Bailiff a stabilit că sumele datorate au fost plătite în totalitate reclamantului, pe care reclamantul nu a contestat la nivel național (a se vedea, de exemplu, Gavrilenko c. Ucraina , nr. 24596/02, § 18, 20 septembrie 2005). Curtea reamintește, de asemenea, că hotărârea în favoarea reclamantului a rămas neexecută timp de mai mult de trei ani și cinci luni. 17. Curtea reamintește că a constatat deja încălcări ale articolului 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazuri precum prezenta cerere (a se vedea Hotărârea Sokur, citată mai sus, §§ 30-37 și Shmalko c. Ucraina c. , nr. 60750/00, §§ 55-57, 20 iulie 2004). 18. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. 19. 1 din Convenția în ceea ce privește nerespectarea lungă a hotărârii în favoarea reclamantului și o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în prezenta cerere. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 AL CONVENȚIEI 20. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, că un recurs de casă la Curtea Supremă a Ucrainei nu ar putea fi considerat un remediu eficace, deoarece examinarea unui astfel de recurs în cazul ei a fost prea lungă. 21. Curtea reamintește că un recurs de casă la Curtea Supremă a Ucrainei este considerat de Curtea ca fiind un remediu eficace (a se vedea Vorobieva c. Ucraina) (dec.), nr. 27517/02, 17 decembrie 2002). În ceea ce privește durata examinării recursului de cassare al reclamantului, Curtea remarcă că în aprilie 2005, procedurile au fost în așteptare în fața Curții Supreme a Ucrainei și că reclamantul nu a furnizat informații suplimentare în acest sens. Cu toate acestea, chiar presupunând că procedura în cauză este încă în curs, Curtea constată că, în prezent, durata totală a procedurii este de patru ani și de o lună, care nu poate fi considerată excesivă. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 24. Reclamantul a solicitat 7,970 EUR în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 25. Guvernul a susținut că reclamantul nu a justificat afirmațiile sale. 26. Curtea nu discernește nicio legătură cauzală dintre încălcările constatate și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi susținut neînțeles Prejudiciu material. Evaluarea sa pe o bază echitabilă, conform articolului 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului 650 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 27. Reclamantul a solicitat 100 EUR în costuri și cheltuieli. În acest sens, a furnizat bonuri pentru cheltuieli în valoare totală de 40.17 UAH [2] 28. Guvernul a susținut că reclamantul nu a justificat afirmațiile ei și a solicitat Curții să le respingă. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În acest caz, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei EUR Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 admisibile și al restului cererii inadmisibile; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție; deține litera (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, plus orice impozit care poate fi taxat reclamantului: (i) 650 EUR (sex sute cincizeci de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 6 EUR (seize euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că sumele de mai sus se transformă în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 24 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Președintele Registrului Peer Lorenzen [1] La momentul material 274,06 euro (EUR) [2] aproximativ 6 EUR

FIFTH SECTION

CASE OF

GAYEVSKAYA v. UKRAINE

(Application no. 9165/05)

JUDGMENT

STRASBOURG

24

July

2008

FINAL

01/12/2008

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Gayevskaya v. Ukraine,

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Chamber composed of:

Peer Lorenzen,

President,

Karel Jungwiert,

Volodymyr Butkevych,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

judges,

and Claudia Westerdiek,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 1 July 2008,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 9165/05) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Ukrainian national, Mrs Yekaterina Pavlovna Gayevskaya (“the applicant”), on 23 February 2005.

2.

The Ukrainian Government (“the Government”) were represented by their Agents, Mrs V.

Lutkovska and Mr Y.

Zaytsev.

3.

On 7 September 2005 the Court decided to communicate the applicant’s complaints under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1949 and lives in Novogrodivka, Donetsk region, Ukraine.

5.

On 8 May 2002 the Novogrodivka Town Court ordered the Novogrodivka Mining Company No.

1/3 – a State-owned enterprise – to pay the applicant arrears of compensation for loss of breadwinner, i.e. her husband, in the amount of 1,285.58

[1]

Ukrainian hryvnas (UAH).

6.

This judgment became final and on 6

August 2002 the Novogrodivka Town Bailiffs’ Service initiated the enforcement proceedings.

7.

In April 2004 the applicant instituted proceedings in the Novogrodivka Town Court against the Novogrodivka Town Bailiffs’ Service claiming compensation for the lengthy non-enforcement of the judgment in her favour. On 12 August 2004 the court found against the applicant.

On 14 October 2004 the Donetsk Regional Court of Appeal upheld this judgment. The applicant lodged a cassation appeal with the Supreme Court of Ukraine. According to her, in April 2005 the proceedings were still pending. The applicant did not provide the Court with any further information in this regard.

8.

On 19 October 2005 the Bailiffs’ Service discontinued the enforcement proceedings on the ground that the judgment of 8 May 2002 had been enforced in full. The applicant did not contest this decision.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

9.

The relevant domestic law is summarised in the judgment of

Sokur v.

Ukraine

(no. 29439/02, §

17-22, 26 April 2005).

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1

10.

The applicant complained about the lengthy non-enforcement of the judgment of 8 May 2002. In this regard she invoked Article 6

§

1 of the Convention and Article

1 of Protocol

No.

1, which provide, in so far as relevant, as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law. ...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest ....”

A.

Admissibility

11.

The Government did not submit any observations on the admissibility of the application.

12.

The Court notes that this part of the application is not manifestly ill

‑

founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It

further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

13.

The Government maintained that the responsibility of the State in this situation was limited to the organisation and proper conduct of enforcement proceedings and that the length of the enforcement proceedings had been caused by the critical financial situation of the debtor company and the energy sector of the Ukrainian economy in general. The Government contended that the Bailiffs’ Service had done everything necessary and could not be blamed for the delay. The regularity of the enforcement proceedings in the present case had been confirmed by the domestic courts. The Government finally argued that the State could not be considered responsible for the debts of its enterprises.

14.

The applicant disagreed. In particular, she argued that the judgment of the Novogrodivka Town Court of 8

May 2002 had not been enforced.

15.

The Court observes that it is not clear from the parties’ submissions whether this judgment was enforced in full. However, it assumes that the judgment was so enforced by 19 October

2005, given the fact that, on that date, the Bailiffs’ Service established that the amounts due had been paid to the applicant in full, which the applicant did not contest at the national level (see e.g.

Gavrilenko v. Ukraine

, no.

24596/02, §

18, 20

September 2005).

16.

The Court further notes that the judgment in the applicant’s favour remained unenforced for more than three years and five months.

17.

The Court recalls that it has already found violations of Article

6

§

1 of the Convention and Article

1

of Protocol

No.

1 in cases like the present application (see, the

Sokur

judgment, cited above, §§ 30-37, and

Shmalko v.

Ukraine

, no. 60750/00, §§ 55-57, 20 July 2004).

18.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case.

19.

There has, accordingly, been a violation of Article

6

§

1 of the Convention in respect of the lengthy non-enforcement of the judgment in the applicant’s favour and a violation of Article

1 of Protocol No.

1 in the present application.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION

20.

The applicant also complained under Article 13 of the Convention that a cassation appeal to the Supreme Court of Ukraine could not be considered an effective remedy because the examination of such an appeal in her case had been too lengthy.

21.

The Court recalls that a cassation appeal to the Supreme Court of Ukraine is considered by the Court to be an effective remedy (see

Vorobyeva v.

Ukraine

(dec.), no.

27517/02, 17

December

2002). As to the length of the examination of the applicant’s cassation appeal, the Court observes that in April 2005 the proceedings were pending before the Supreme Court of Ukraine and that the applicant did not provide any further information in this regard. However, even assuming that the proceedings in question are still pending, the Court notes that at present the overall length of proceedings amounts to four years and one month, which cannot be regarded as excessive.

22.

It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

24.

The applicant claimed EUR 7,970 in respect of pecuniary and non

‑

pecuniary damage.

25.

The Government maintained that the applicant had not substantiated her claims.

26.

The Court does not discern any causal link between the violations found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, the Court considers that the applicant must have sustained non

‑

pecuniary damage. Making its assessment on an equitable basis, as required by Article

41 of the Convention, the Court awards the applicant EUR 650 in respect of non-pecuniary damage.

B.

Costs and expenses

27.

The applicant claimed EUR 100 in costs and expenses. In this respect she provided vouchers for expenditure amounting in total to UAH

40.17

[2]

.

28.

The Government contended that the applicant had failed to substantiate her claims and requested the Court to reject them.

29.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR

6.

C.

Default interest

30.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaints under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No.1 admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts, plus any tax that may be chargeable to the applicant:

(i)

EUR 650 (six hundred fifty euros) in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 6 (six euros) in respect of costs and expenses;

(b)

that the above amounts shall be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(c)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 24 July 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Registrar

President

[1]

At the material time 274.06 euros (EUR)

[2]

About EUR 6