ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 948/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata despăgubirilor din asigurare estimate la suma 2.000.000 RON, din care suma de 1.283.354 RON este recunoscută și suma de 716.646 RON este contestată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9, art. 23 și art. 27 din Legea nr. 136/1995 și art. 1.522 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 839/2017 din 14 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat-o pe pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 2.589.631 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 27.205 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, S.C. B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1769A din 23 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și întoarcerea executării silite pentru diferența în cuantum de 589.631 RON, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut, în sinteză, că critică dispozitivul și, implicit, considerentele deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a motivului de apel, referitor la acordarea despăgubirilor într-un cuantum mai mare decât cel solicitat, fiind astfel incident cazul plus petita.

În concret, autoarea recursului a evocat dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 204 și art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în raportat de care a susținut că valoarea pretențiilor deduse judecății a fost precizată de reclamantă prin concluziile scrise, depuse după închiderea dezbaterilor în fond.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că, nici în etapa cercetării procesului și nici în etapa dezbaterilor, intimata-reclamantă nu a formulat o cerere modificatoare sau precizatoare a cuantumului despăgubirilor.

După expunerea unor considerații de ordin teoretic cu privire la limitele învestirii instanței, autoarea căii de atac a subliniat că art. 394 C. proc. civ. nu permite, după închiderea dezbaterilor, formularea de cereri noi sau depunerea de înscrisuri, ca mijloace de probă.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a subliniat că obligarea sa la plata unei sume mai mari decât cea pretinsă de către intimata-reclamantă s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității.

Prin urmare, autoarea recursului a conchis că, deși intimata-reclamantă și-a cuantificat pretențiile la suma de 2.000.000 RON, instanța de judecată a dispus obligarea sa la plata sumei de 2.589.631 RON, fiind astfel incident cazul de plus petita pentru diferența în cuantum de 589.631 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 28 aprilie 2018, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata-reclamantă a susținut, în sinteză, că nu au fost depășite limitele învestirii, întrucât pretențiile în cuantum de 2.000.000 RON au fost doar estimate prin acțiunea introductivă. În plus, concluziile scrise, prin care a fost precizat cuantumul pretențiilor deduse judecății, au fost depuse la data judecării în fond a cauzei, respectiv la 10 februarie 2017.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 7 mai 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Autoarea recursului susține, în esență, că despăgubirile au fost acordate într-un cuantum mai mare decât cel solicitat de către intimata-reclamantă, fiind astfel depășite limitele învestirii, de natură a atrage casarea hotărârii pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, intimata-reclamantă susține, în esență, că nu au fost depășite limitele învestirii, întrucât pretențiile în cuantum de 2.000.000 RON au fost doar estimate prin acțiunea introductivă, iar prin concluziile scrise, depuse la data judecării cauzei în fond, au fost precizate aceste pretenții.

Așadar, chestiunea de drept aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează determinarea limitelor învestirii, sub aspectul cuantumului pretențiilor deduse judecății.

În legătură cu această chestiune, instanța supremă constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 2.000.000 RON. În cuprinsul aceleași cereri, reclamanta a precizat că aceste despăgubiri sunt estimate în vederea timbrării, urmând ca, în funcție de sumele rezultate din probatorii, să suplimenteze taxa judiciară de timbru datorată.

Din modul de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă că despăgubirile pretinse de către reclamantă au fost doar estimate provizoriu prin cererea inițială. Astfel, reclamanta a înțeles încă de la debutul procesului să determine cuantumul exact al despăgubirilor după administrarea probelor relevante în cauză.

În urma administrării probelor cu expertiza, a rezultat un cuantum total al despăgubirilor de 2.589.631 RON, cunoscut de părți.

Prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 2.589.631 RON, rezultate în urma administrării probatoriilor.

Pe prima pagină a concluziilor scrise anterior evocate este menționată data primirii acestora la dosar, respectiv 14 februarie 2017, fără să fie făcută mențiunea "primite la dosar după închiderea dezbaterilor sau după terminarea ședinței de judecată". În plus, concluziile scrise nu poartă viza de înregistrare a Registraturii Generale a Tribunalului București.

Așadar, menționarea doar a datei de primire la dosar pe prima pagină a concluziilor scrise, fără a fi făcute și alte mențiuni, relevă că reclamanta a depus aceste concluzii chiar la termenul din 14 februarie 2017, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.

Cum avocatul recurentei-pârâte s-a prezentat la termenul din 14 februarie 2017, la a doua strigare a cauzei, conform celor consemnate în încheierea de dezbateri, rezultă că acesta a avut posibilitatea să ia cunoștință de concluziile scrise depuse la acel termen și să formuleze apărări cu privire la pretențiile majorate. De altfel, încheierea de dezbateri relevă faptul că reprezentantul recurentei-pârâte s-a referit la concluziile raportului de expertiză, aspect care denotă că a cunoscut pe deplin câtimea pretențiilor majorate.

În aceste condiții, instanța supremă reține că prima instanță a respectat principiile contradictorialității și dreptului la apărare.

Având în vedere că majorarea cuantumului obiectului cererii poate fi făcută și după primul termen de judecată, conform art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar această majorare a avut loc la termenul din 14 februarie 2017, înainte de închiderea dezbaterilor în fond, rezultă că prima instanță s-a raportat în mod corect la despăgubirile în cuantum de 2.589.631 RON.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că prima instanță nu a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., fiind legal învestită cu o cerere având ca obiect despăgubirile în cuantum de 2.589.631 RON.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, instanța supremă constată că intimata-reclamantă a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, conform chitanței de plată a onorariului de la dosarul de recurs.

Față de soluția de respingere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 452 și art. 453 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1769A din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - NN