ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3740/2017

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 din 26.07.2017, societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Finanțelor Publice, revizuirea Deciziei nr. 750 din 28.02.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004. Revizuenta susține că Decizia atacată încalcă prevederile art. 1 și 2 ale Regulamentului CE 2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene. Astfel, în considerarea textelor de lege enunțate, cât și a prevederilor art. 7 modificat din Regulamentul CE 3906/1989, sub incidența căruia se derulase proiectul implementat de către OPCP și care impunea regula de orgine UE pentru livrările finanțate în baza acestuia, revizuenta a susținut punctual că: (i) Regula "originii" europene sau a unui stat indicat de art. 7 al Regulamentului nr. 3906/1989 nu este non-derogabilă, ea poate fi eludată pentru ipoteze motivate și, mai ales, trebuie citită "în limitele tratatelor" (ii) Softul nu este marfă și nu există norme incidente care să determine "originea" softului în acord cu prevederile vamale aplicabile mărfurilor. A arătat că a formulat o serie de chestiuni prejudiciare pe care instanța Înaltei Curți de Casație și Justiție le-a respins, în recurs; (iii) Softul livrat era singurul soft existent pe piață la data contractului care corespundea cerințelor caietului de sarcini și a arătat că a demonstrat acest lucru cu expertiza depusă la dosar și cu interogatoriul autorității care admite că a solicitat expres softul care i-a fost livrat; (iv) instanța de recurs, pentru a putea determina existența unei "abateri" în acord cu Regulamentul, trebuia să arate că au fost "nejustificate" cheltuielile aferente achiziționării softului; (v) Instanța de recurs trebuia să analizeze "gradul de răspundere" în acord cu prevederile art. 2 (3) al Regulamentului; (vi) Înalta Curte de Casație și Justiție nu a aplicat Regulamentul și nu a analizat incidența principiului comunitar al proporționalității "în limitele tratatelor" așa cum impune art. 7 modificat al Regulamentului nr. 3906/1989, ci s-a limitat să facă trimiteri la prevederile O.U.G. nr. 66/2011, care, sub aspectul proporționalității, are o arie de acțiune limitată și funcțională; (vii) Instanța de recurs nu și-a motivat decizia, aceasta fiind rezultatul unor convingeri lipsite de suportul unei analize silogistice sau normative încălcând prevederile art. 6 CEDO și art. 47 al Cartei drepturilor fundamentale a UE.

Apărările intimatei Prin notele de ședință depuse la dosarul de revizuire, intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată, arătând că revizuenta are obligația de a argumenta în ce sens instanța a cărei hotărâre este atacată a înțeles să abdice de la principiul priorității dreptului comunitar. S-a arătat că în cauza dedusă judecății revizuenta nu a înțeles să dezvolte un astfel de silogism logico-juridic susținându-și demersul prin invocarea unor dispoziții de drept comunitar cu aplicare directă, fără a arăta de ce instanța de recurs a abandonat reglementarea comunitară prin aplicarea unei norme naționale. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de revizuire formulată în cauză Examinând cauza în raport cu motivele invocate de revizuenta-reclamantă și apărările intimatei-pârâte, prin prisma prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cadrul prezentei căi de atac, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că prezenta cererea de revizuire este nefondată, pentru considerentele ce urmează. Așa cum reiese din jurisprudența instanței supreme, cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminența prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, în lumina principiilor și a interpretărilor cristalizate în practica jurisdicțiilor Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 urmărește retractarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, pronunțate cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României. Cu referire la admisibilitatea exercitării revizuirii pe acest temei, prin Decizia nr. 45/12.12.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 386 din 23.05.2017, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Considerentele Deciziei ICCJ mai sus arătate, menționează elementele, reperele pe baza cărora se declară admisibilitatea cererii de revizuire, motivația prezentată în cuprinsul deciziei ținând seama de reglementarea generală și caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de reformare, corelat cu principiul autorității de lucru judecat. În acest sens, paragraful 72 din Decizia nr. 45/2016 arată că "(...) este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional (...)". În continuare, paragraful 73 al aceleiași Decizii prevede că "dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanțelor care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. (...)". Cu aceste observații, având în vedere situația existentă în cauză, configurată de conținutul actului administrativ contestat în litigiul de bază, motivele de nelegalitate invocate împotriva acestuia, soluția și sentința primei instanțe, cât și decizia pronunțată în recurs, Înalta Curte constată că motivele invocate în susținerea cererii de revizuire, astfel cum au fost ele formulate și susținute în cauză, nu justifică retractarea deciziei instanței de recurs, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Rezultă din actele dosarului că la originea cauzei se află procedura de achiziție a unor programe software derulată de către Oficiul de Plăți și Contractare PHARE (OPCP) pentru Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile în cadrul proiectului "Phare 2005/017-553.03.03.04.02 Investment support to assist the environmental protection decisions through GIS system", societatea A. S.R.L. participând la licitație, iar oferta depusă de aceasta fiind declarată câștigătoare. Ca urmare, la data de 30.11.2007, Oficiul de Plăți și Contractare PHARE - Autoritate contractantă, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile - Autoritate de implementare și S.C. A. S.R.L. - contractor, au procedat la încheierea contractului de furnizare EuropeAid/122961/D/SUP/RO, având ca obiect furnizarea, instalarea de produse software și hardware, precum și activități de training aferente acestora. Societatea A. S.R.L. și-a îndeplinit obligația de livrare a produselor și serviciilor contractate, conform anexelor la Contract, documentația aferentă menționând că programele software achiziționate au fost identificate prin următoarele denumiri: 1. B.; 2. C.;

D.;

E.;

G.;

H.;

I.;

J.;

K.;

L.;

M.;

N.;

M. Orthorectification Extension;

N. Orthorectification Extension;

M. Seamline Extension;

R.;

S.;

T.;

U.;

V.;

W.;

X.;

Y.;

Z.;

AA. Ulterior, pe baza unei verificări efectuate de Oficiul de Plăți și Contractare PHARE (OPCP) la inițiativa DLAF, s-a stabilit că licențele software de la pozițiile 1-19, 21-24 și 25 din oferta tehnică a societății A. S.R.L. și, respectiv, de la poziția 20 din aceeași ofertă tehnică nu aveau "origine europeană", și, prin urmare, nu erau conforme cerinței indicate la art. 2 din Contract. Informațiile și activitățile desfășurate în etapa administrativă au stabilit că licențele software furnizate erau produse BB. aparținând CC., DD., California și, respectiv, licențe software (poziția 20) V., fabricate de Institute Inc. Cary, North Carolina, ambele licențele software fiind de origine americană. Ca urmare, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare emis de Oficiul de Plăți și Contractare PHARE (OPCP) sub nr. x, s-a prevăzut în sarcina societății A. S.R.L. obligația de plată a sumei de 1.664.112 EURO, reprezentând contravaloarea licențelor software în legătură cu care se reținuse că nu respectă regula "originii europene", fiind astfel neeligibile din finanțare comunitară. Prin Decizia nr. 131/25.05.2012 emisă de autoritatea pârâtă a fost respinsă contestația administrativă împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare mai sus menționat. În continuare, societatea A. S.R.L. a formulat acțiune în justiție, solicitând anularea actului administrativ contestat și înlăturarea obligației privind restituirea sumei de 1.664.112 EURO. Prin sentința civilă nr. 2992 din 12.11.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în fond după casare, s-a dispus admiterea acțiunii reclamantei și anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare nr. x/26.03.2012 emis de OPCP. Recursul formulat de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 750 din 28.02.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărâre irevocabilă formând obiectul prezentei cereri de revizuire. Prin Decizia ICCJ a fost modificată în tot sentința primei instanțe, fiind respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), ca nefondată. În esență, instanța de recurs a constatat că judecătorul primei instanțe a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 în sensul în care s-a considerat că în sfera noțiunii de "neregulă" intră numai acele abateri de la legalitate, regularitate, etc., care sunt săvârșite din culpă. Or, legea în discuție definește neregula independent de culpă, prin raportare exclusiv la următoarele condiții: - existența unei abateri de orice fel "de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții" - abaterea trebuie să rezulte "dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene" - abaterea trebuie să aibă drept consecință prejudicierea sau posibilitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene, a donatorilor publici internaționali și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit; așadar, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între abatere și prejudiciu. Ca urmare, s-a arătat că, în condițiile stării de fapt menționate în cuprinsul procesului-verbal contestat, neregula reținută în sarcina reclamantei era certă, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, și anume (i) existența unei abateri constând în încălcarea art. 2 din Contract coroborat cu art. 10 din Condițiile generale, anexa 1 la Contract, prin furnizarea de către reclamantă a unor produse software de origine SUA în loc de origine din Comunitatea Europeană sau din țările beneficiare ale Programului PHARE; (ii) abaterea rezulta din acțiunea propriu-zisă de furnizare a echipamentului însoțit de declarații și certificate care atestă (eronat) originea europeană a bunurilor; (iii) consecința abaterii consta în prejudiciul produs fondurilor PHARE prin plata unor produse diferite, sub aspectul originii, decât cele pentru care au fost alocate fondurile. Pe de altă parte, cu privire la apărările reclamantei, instanța ICCJ a reținut că instanța de fond a judecat cauza pornind de la starea de fapt explicit menționată în cuprinsul procesului-verbal contestat, și, mai mult, a considerat că autoritățile pârâte au avut la dispoziție și le-au fost furnizate toate datele necesare în legătură cu țara de origine SUA a produselor software, motiv pentru care culpa abaterii de la legalitate aparține acestora. S-a arătat că, deși aprecierea instanței de fond referitoare la "furnizarea tuturor datelor necesare în legătură cu țara de origine" este greșită, eroarea este una semnificativă, deoarece confirmă că instanța își însușise apărarea autorităților pârâte referitoare la originea reală a bunurilor. Or, reclamanta nu a formulat recurs prin care să invoce netemeinicia acestei stări de fapt. Raportat la această împrejurare și luând în considerare toate actele dosarului s-a arătat că instanța de recurs nu avea niciun motiv să se îndoiască de originea SUA a produselor și, ca urmare, au fost înlăturate afirmațiile reclamantei A. S.R.L. referitoare la originea europeană a licențelor software sau la incertitudinile privitoare la originea lor reală. De asemenea, instanța ICCJ a înlăturat și susținerile referitoare la încălcarea principiului proporționalității, potrivit căruia "orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv" (cf. art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011). Sub acest aspect, s-a arătat că, prin raportare la dispozițiile art. 2 din Contract, rezulta că originea bunurilor a fost determinantă la încheierea contractului, nicio derogare nefiind posibilă. Pe de altă parte, comparând cap. 9, 10 și 13 din procesul-verbal contestat, rezulta că debitul stabilit în sarcina reclamantei corespundea exact valorii cheltuielii afectate de nereguli (1.664.112 euro dintr-o valoare totală a contractului de 3.797.803 euro, fără TVA). Reducerea valorii debitului ar însemna că, pentru partea redusă, ar fi posibilă derogarea de la regula originii bunurilor (Comunitatea Europeană sau din țările beneficiare ale Programului PHARE), derogare interzisă de art. 2 din Contract. În aceste condiții, instanța ICCJ a apreciat că măsura impusă prin procesul-verbal contestat respecta principiul proporționalității. Aceste argumente de fapt și de lege au întemeiat soluția instanței de recurs, hotărârea astfel pronunțată fiind atacată prin cererea de revizuire ce formează obiectul examinării în cauză. Rezultă din cele expuse mai sus, la pct. 1 din prezenta decizie, că cererea de revizuire a fost susținută în raport de încălcarea/neaplicarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Regulamentul CE 2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, invocându-se omisiunea instanței de recurs de a fi analizat existența abaterii reținute în sarcina revizuientei prin prisma caracterului "nejustificat" al cheltuielii aferente achiziției softului livrat, cât și în corelație cu "gradul de răspundere", ca element ce interesează stabilirea măsurii administrative aplicabile în cazul săvârșirii unei nereguli. Astfel, s-a arătat de către revizuentă că softul livrat beneficiarului era singurul soft existent pe piață la acea dată care corespundea cerințelor caietului de sarcini aferent procedurii publice în baza căreia se încheiase Contractul de furnizare. Livrabilele contractate trebuiau să respecte regula "originii" europene - conform art. 2 din Contract - însă respectiva cerință nu putea fi interpretată și aplicată decât în acord cu prevederile art. 7 (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3906/89, modificat prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 769/2004, dispoziție regulamentară constituind unicul temei pentru introducerea clauzei contractuale privind originea europeană a mărfurilor. Or, norma de drept comunitar evocată permitea autorității contractante, în cazuri justificate, în funcție de împrejurările concrete, să deroge de la regula originii europene a livrabilelor. De asemenea, s-a arătat că în cauză se stabilise cu autoritate de lucru judecat că revizuentei nu i se putea imputa vreo culpă cu privire la eventuala nerespectare a cerinței regulii de origine; conform hotărârii de la judecata în fond, deficiența culpabilă de natură a genera neregula aparținând OPCP și Ministerului Mediului, acestea fiind cele care, prin modul de redactare a obiectului procedurii de achiziție au infirmat regula originii europene. S-a mai arătat că și instanța de recurs a ICCJ a menținut respectiva concluzie, soluția pronunțată întemeindu-se pe observația că neregula există independent de culpă, fiind suficient un prejudiciu al bugetului UE "printr-o sumă plătită necuvenit". În raport de cele arătate, luând în considerare și definiția "neregulii" conform art. 1 (2) din Regulamentul CE 2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, înțeleasă ca reprezentând încălcarea unei dispoziții de drept comunitar care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităților Europene sau bugetele gestionate de acestea, prin cheltuieli nejustificate, s-a menționat că pentru a se putea discuta despre incidența unei nereguli în speță era necesar ca autoritatea administrativă să fi probat efectuarea cheltuielilor nejustificate. Or, cheltuiala aferentă softului era justificată, documentația depusă la dosarul cauzei atestând necesitatea și utilitatea softului pentru Ministerul Mediului, softul fiind, totodată, livrat la cererea expresă a beneficiarului. Ca urmare, s-a susținut că societatea A. S.R.L. nu a săvârșit o neregulă/abatere în sensul Regulamentului. În ceea ce privește stabilirea măsurii administrative aplicate în speță, chestiune în raport de care a fost invocată încălcarea art. 2 din Regulament, s-a susținut că dat fiind faptul că revizuenta nu săvârșise nicio abatere/neregulă nu i se putea aplica acesteia nicio măsură de corecție, constând în restituirea integrală a prețului softului. Conform articolului 2 al Regulamentului, măsurile adoptate ca efect al săvârșirii unei nereguli/abateri trebuie stabilite "(…) ținând seama de natura și gravitatea abaterii, de avantajul acordat sau primit și de gradul de răspundere." S-a arătat de către revizuentă că în condițiile în care a livrat softul care îi fusese solicitat în mod expres prin caietul de sarcini, instanța de recurs a ICCJ trebuia să analizeze "gradul de răspundere", așa cum făcuse instanța de fond, și să constate că nu îi putea fi imputabilă executarea Contractului în condițiile impuse de autoritatea contractantă. Or, instanța de recurs nu a făcut o asemenea analiză, deci nu a aplicat Regulamentul, și nici nu a analizat incidența principiului comunitar al proporționalității, așa cum impune art. 7 modificat al Regulamentului nr. 3906/1989, limitându-se la a face trimiteri la prevederile O.U.G. nr. 66/2011, care, sub aspectul proporționalității, are o acțiune limitată și funcțională. Înalta Curte constată însă că argumentația prezentată în susținerea cererii de revizuire nu reprezintă decât o reluare a apărărilor și a observațiilor formulate pe parcursul întregii soluționări a procesului, la judecata în fond și în recurs, iar normele de drept european evocate, cu privire la care s-a invocat încălcarea lor de către instanța de recurs prin omisiunea de interpretare/analizare și aplicare prioritară față de reglementarea națională, nu intră în conflict și nu relevă o incompatibilitate a normei interne cu dreptul european. Dimpotrivă, există o compatibilitate deplină între dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 și prevederile art. 1 (2) din Regulamentul CE 2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, neregula fiind definită în ambele reglementări prin aceleași elemente de bază și cu un conținut constitutiv asemănător. Astfel, atât în reglementarea de drept european, cât și conform legii naționale, neregula este definită prin raportare la (i) existența unei fapte ilicite - încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, respectiv abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, (ii) încălcarea/abaterea trebuie să rezulte dintr-o acțiune sau omisiune a unui agent economic, respectiv acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene și (iii) încălcarea/abaterea trebuie să aibă ca rezultat o posibilă prejudiciere a bugetului general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate, respectiv prejudicierea sau posibilitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene, a donatorilor publici internaționali și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit. Ca urmare, Înalta Curte constată că examinarea cauzei din perspectiva dispoziției de drept comunitare evocate nu implica în sarcina instanței de recurs luarea în considerare și a altor elemente decât cele deja analizate, toate aspectele cu relevanță în ceea ce privește încadrarea faptei ca abatere în sensul reglementării naționale, dar și din punct de vedere al dreptului european fiind în mod complet reținute și analizate prin decizia instanței de recurs. Considerentele instanței de recurs sunt elocvente sub aspectul temeiurilor care au determinat adoptarea soluției de menținere a actelor administrative emise în privința revizuentei, rezultând cu evidență că, în speță, a fost efectuată analiza ce interesează elementele constitutive ale abaterii reținute în sarcina revizuentei. Faptul că interpretarea și aplicarea legii la situația de fapt existentă în cauză a fost făcută în recurs într-un mod care nu profită revizuentei nu înseamnă că pe căi ocolite, invocând o pretinsă neconformitate între dispozițiile interne relevante și norme de drept comunitar de nivel principial, se poate obține reexaminarea unei hotărâri judecătorești, adică rejudecarea procesului pentru motive ce pun în discuție corecta interpretare și aplicare a legii. Susținerile și apărările din revizuire nu urmăresc decât repunerea în discuție a chestiunii ce vizează regula originii europene a livrabilelor contractate și argumentele pentru care, în speță, respectiva regulă nu era non derogabilă, în contextul în care menționata cerință contractuală nu putea fi interpretată și aplicată decât în acord cu prevederile art. 7 (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3906/89, modificat prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 769/2004. Or, tocmai asupra acestor aspecte instanța de recurs s-a pronunțat în cauză, fiind edificatoare considerentele expuse la pct. 4.2.3 din decizia ICCJ, rezultând din cuprinsul acestora motivația pentru care nu mai putea fi repusă în discuție starea de fapt reținută în cauză cu privire la originea SUA a produselor livrate în baza contractului de achiziție încheiat între părțile în procedură, și anume inexistența unui recurs din partea reclamantei (revizuentă) prin care să se fi invocat netemeinicia respectivei stări de fapt. Ca urmare, Înalta Curte constată că întreaga agumentație formulată în revizuire urmărește repunerea în discuție a elementelor pe baza cărora instanța de recurs s-a pronunțat în cauză, stabilind că încălcarea art. 2 din Contract, și anume furnizarea de către reclamantă (revizuentă) a unor produse software de origine SUA în loc de origine din Comunitatea Europeană sau din țările beneficiare ale Programului PHARE, constituie abatere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, fiind îndeplinite și celalalte condiții cerute pentru angajarea răspunderii administrative. În procedura revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, nu se poate proceda la reexaminarea stării de fapt pe baza căreia a fost judecată cauza inițial și nici nu se poate da o nouă interpretare a dispozițiilor legale incidente dacă nu se demonstrează existența unui element de noutate, în sensul celor arătate în paragraful 72 al Deciziei nr. 45/12.12.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept. În fine, Înalta Curte constată că existența abaterii reținute în sarcina revizuentei a fost analizată de instanța de recurs și în corelație cu "gradul de răspundere", la care face referire art. 2 din Regulamentul CE 2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene. Rezultă din considerentele deciziei instanței de recurs că aspectul referitor la "gradul de răspundere" a fost analizat atât prisma elementelor ce interesează existența abaterii - încălcarea obligației contractuale, cât și din perspectiva principiului proporționalității măsurii administrative aplicate reclamantei (revizuentei), iar prin intermediul cererii de revizuire nu s-a arătat de ce instanța de recurs a abandonat reglementarea comunitară prin aplicarea unei norme naționale. S-a susținut doar că, în condițiile în care a livrat softul care îi fusese solicitat în mod expres prin caietul de sarcini, instanța de recurs a ICCJ trebuia să analizeze "gradul de răspundere", așa cum făcuse instanța de fond, și să constate că nu îi putea fi imputabilă executarea Contractului în condițiile impuse de autoritatea contractantă. Înalta Curte constată însă că susținerea formulată constituie în realitate o simplă critică îndreptată împotriva deciziei pronunțate în recurs, invocarea normei de drept european de la art. 2 din Regulamentul mai sus menționat, fiind una pur formală, făcută în scopul reexaminării condițiilor cerute de lege pentru existența abaterii. În procedura pendinte, Înalta Curte nu poate invalida raționamentul instanței de recurs care a constatat că judecătorul primei instanțe interpretase și aplicase în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, considerând că în sfera noțiunii de "neregulă" intră numai acele abateri de la legalitate, regularitate, etc., care sunt săvârșite din culpă. Instanța de recurs a arătat că neregula există independent de culpă, fiind condiționată exclusiv de (i) existența unei abateri de orice fel "de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții", (ii) abaterea trebuie să rezulte "dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene" și (iii) abaterea trebuie să aibă drept consecință prejudicierea sau posibilitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene, a donatorilor publici internaționali și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit; Pe de altă parte, "gradul de răspundere" în accepțiunea normei comunitare se analizează și este atașat/interesează sancțiunea administrativă aplicabilă neregulii constatate, măsură adoptată întotdeauna subsecvent/ca efect al săvârșirii unei nereguli/abateri, astfel cum rezultă din art. 2 din Regulament, citit în întregime, cu cele 4 alineate pe care le conține. Or, instanța de recurs a examinat cauza din persepctiva principiului proporționalității, potrivit căruia "orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv", conform art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, constatându-se că debitul stabilit în sarcina reclamantei (revizuentă) corespundea exact valorii cheltuielii afectate de neregulii (cheltuială necuvenită). Așa fiind, Înalta Curte constată că problematica legată de aplicarea măsurii administrative aplicate în cauză a fost invocată și examinată de instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire se cere. Ca urmare, faptul că soluția pronunțată nu este favorabilă și nu corespunde intereselor revizuentei nu implică și nu conferă acesteia dreptul de a solicita revizuirea unei decizii definitive și obligatorii doar în scopul de a obține o rejudecare și o nouă decizie. În acest sens, prin Hotărârea din 29.07.2008, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mitrea împotriva României, s-a arătat că "puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată și erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru reexaminare" (paragraf 20 din hotărâre). Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin prezenta cerere de revizuire nu sunt de natură a forma convingerea Înaltei Curți că decizia a cărei revizuire se solicită ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, neputând constitui temei al revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.