ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3151/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.08.2014, astfel cum a rămas configurată în urma admiterii excepției inadmisibilității petitului principal din cadrul capătului 4 de cerere și disjungerii capetelor 2, 3 și 5 de cerere, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, următoarele:

1) anularea în parte a deciziei nr. 54/28.02.2014, respectiv în ceea ce privește pct. 1 al acestei decizii, cu consecința obligării pârâtei D.G.S.C. la soluționarea pe fond a contestației referitoare la suma de 8.823.658 RON, în sensul anulării deciziei de impunere nr. x/07.06.2013 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/07.06.2013,

2 subsidiar) obligarea pârâtei D.G.S.C. la soluționarea pe fond a contestației în ceea ce privește suma de 7.637.053 RON reprezentând TVA de rambursat, transmisă în urma divizării parțiale a societății către S.C. B. S.A.,

3) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 293 din data de 05.02.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, obligând pârâta să soluționeze contestația reclamantei privind suma de 7.637.053 RON reprezentând TVA, menționată în raportul de inspecție fiscală nr. x/07.06.2013, în termen de 45 de zile de la rămânerea definitivă a acestei hotărâri și respingând în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 550 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a formulat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susținut că organul de soluționare a contestației nu s-a considerat învestit cu analiza sumei de 7.637.052 RON, reprezentând TVA transmis la divizare, întrucât aceasta nu a făcut obiectul impunerii prin Decizia de impunere nr. x/07.06.2013.

Faptul că intimata-reclamantă, prin contestația formulată, a învederat anumite aspecte în legătură cu această sumă, nu poate atrage obligația organului de soluționare a contestației administrative de a analiza argumentele acesteia în legătură cu respectiva sumă.

În aceste condiții, în mod greșit a reținut instanța de fond că, la soluționarea contestației, au fost nesocotite dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând procesul în fond, respingerea în tot a acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2017, completul de filtru a constatat, în funcție de conținutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie verificarea legalității Deciziei nr. 54/28.02.2014 de soluționare a contestației, în sensul obligării D.G.S.C. să soluționeze pe fond contestația fiscală în ceea ce privește suma de 8.823.658 RON, reprezentând TVA și accesorii, precum și, în subsidiar, obligarea la soluționarea pe fond a contestației în ceea ce privește suma de 7.637.053 RON reprezentând TVA de rambursat, transmisă în urma divizării parțiale a societății către S.C. B. S.A.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis în parte acțiunea, respectiv capătul subsidiar al acesteia, apreciind că pârâta, la soluționarea contestației administrative, a nesocotit dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 206 alin. (1) lit. b), c) și d) din O.G.92/2003, contestația administrativ fiscală se formulează în scris și cuprinde inclusiv obiectul contestației, motivele de fapt și de drept și dovezile pe care se întemeiază, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepția contestației împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal.

În conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "în soluționarea contestației, organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal; analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei; soluționarea contestației se face în limitele sesizării".

Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 213 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc limitele de soluționare a contestației, astfel că organul competent va verifica motivele de fapt și drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal.

La dosarul de fond, volumul I, se află raportul de inspecție fiscală nr. x/07.06.2013, potrivit căruia, paginile 35-36 suma de 7.637.052 RON a fost înregistrată și declarată de intimata-reclamantă ca TVA transmis la divizare.

De asemenea, din lecturarea deciziei de impunere nr. x/07.06.2013, aflată la dosarul de fond, volumul I, nu rezultă că organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina intimatei-reclamante suma de 7.637.052 RON, a cărei anulare se solicită.

aceasta nefăcând obiectul deciziei de impunere.

În conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003:

(1)"Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:

a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4);

b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri."

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazurile în care impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum și în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată."

Rezultă, așadar, că doar declarația fiscală și decizia de impunere constituie titlu de creanță, prin care se pot stabili obligații de plată la buget în sarcina contribuabililor.

În condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, suma de 7.637.052 RON nu a făcut obiectul deciziei de impunere, prin contestarea pe cale administrativă a acestei decizii, suma menționată nu putea face nici obiectul contestației administrative.

Din analiza atât a conținutului contestației administrative cât și a deciziei de soluționare a contestației rezultă că societatea contestatoare S.C. A. S.R.L. a învederat anumite aspecte în legătură cu suma de 7.637.052 RON, transmisă în urma divizării parțiale a societății către S.C. B. S.R.L., persoană juridică distinctă, acestea fiind inserate printre argumentele ce au vizat TVA în sumă de 6.120.000 RON, acest fapt neputând însă să atragă obligația organului de soluționare a contestației administrative de a le analiza.

În atare situație, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, soluționarea contestației administrative de către recurenta-pârâtă realizându-se în limitele sesizării.

Prin urmare, în considerarea celor mai sus expuse, Înalta Curte, reținând temeinicia recursului de față, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., și a art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și va casa în parte sentința atacată, cu consecința respingerii în tot a acțiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Totodată, dată fiind soluția ce urmează a fi pronunțată, neputându-se reține culpa procesuală a pârâtei și, prin urmare, nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., urmează a fi respins și capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 293 din 5 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând, respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2017.