ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2019

HOTĂRÂRE

14.05.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 17.07.2018 pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2018, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata B., anularea tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. x/2012 al BEJ C., anularea Încheierii de încuviințare a executării silite nr. 5233 din 4 aprilie 2011 pronunțate de Judecătoria Buftea, precum și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că la data de 26 noiembrie 2007 a încheiat cu D. S.A. contractul de credit nr. x având ca obiect deschiderea unui cont de card de credit și acordarea unui credit sub formă de limită credit atașată contului de card de credit deschis.

La data de 27 iunie 2018 i-a fost comunicată înființarea popririi asupra veniturilor de natură salarială până la concurența sumei de 20.136,53 RON, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/26 noiembrie 2007 și a încheierii de încuviințare silită din data de 4 aprilie 2011.

Contestatorul a arătat că în cauză a intervenit prescripția dreptului de a solicita punerea în executare în baza acelui titlu executoriu, având în vedere că dreptul la acțiune al creditorului s-a născut în jurul datei de 1 ianuarie 2010, iar încuviințarea executării silite a avut loc la data de 4 aprilie 2011.

Cu privire la Încheierea nr. 5233 din 4 aprilie 2011 a Judecătoriei Buftea, s-a arătat că este lovită de nulitate pentru nerespectarea dispozițiilor art. 665 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 6483 din 15 noiembrie 2018, Judecătoria Buftea a declinat competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, admițând în prealabil excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu.

În motivarea sentinței, s-a reținut incidența în speță a dispozițiilor vechiul C. proc. civ., prin efectul dispozițiilor art. 24 noul C. proc. civ. și al art. 3 din legea pentru punerea în aplicare a C. proc. civ.

Contrar afirmațiilor petentului, Judecătoria Constanța a pronunțat la data de 4 aprilie 2011, în dosarul nr. x/2012, Încheierea nr. 5233 prin care a fost încuviințată executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/26.11.2007, împotriva contestatorului A.

Întrucât acest aspect este stabilit cu autoritate de lucru judecat, în conformitate cu prevederile art. 158 și 159 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ., Judecătoria Constanța este instanța de executare și este competentă să soluționeze contestația la executare, conform art. 400 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 3797 din 2 aprilie 2019, Judecătoria Constanța a declinat, la rândul său, competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Buftea și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea sentinței, s-a constatat că, deși executarea silită a fost începută în anul 2011 prin Corpul Executorilor Bancari și încuviințată prin Încheierea nr. 5233 din 4 aprilie 2011 de Judecătoria Constanța, nu s-a efectuat niciun act de executare în circumscripția Curții de Apel Constanța.

Executorul bancar a dispus în anul 2011 executarea silită prin înființarea popririi asupra terțului poprit E. S.R.L., cu sediul în localitatea Balotești, sat Balotești, jud. Ilfov, iar ulterior continuării executării prin executorul judecătoresc, s-au emis adrese de înființare a popririi către unități bancare cu sediul în București și Cluj-Napoca și către angajatori ai debitorului cu sediul în Balotești, jud. Ilfov (E. SRL), respectiv Otopeni, jud. Ilfov F. SRL).

S-au executat efectiv sume de bani prin poprirea înființată la terțul poprit G. S.R.L., cu sediul în Otopeni, jud. Ilfov.

Instanța a mai reținut că, potrivit relațiilor comunicate la data de 9.07.2013 executorului judecătoresc de către Serviciul de Impozite și Taxe Constanța, debitorul nu figura înregistrat în evidențele fiscale cu bunuri mobile și/sau imobile declarate.

Într-adevăr, față de momentul începerii executării silite (anul 2011) contestației la executare formulate i se aplică dispozițiile vechiul C. proc. civ.

Potrivit art. 373 din vechiul C. proc. civ., instanța de executare este instanța în circumscripția căreia se efectuează executarea silită, nu instanța care a încuviințat executarea silită.

Încheierea de încuviințare a executării silite nu are autoritate de lucru judecat cu privire la competența instanței de executare, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare fiind obligată să-și verifice competența raportat la dispozițiile art. 373 din cod, indiferent de instanța care a încuviințat executarea silită.

Or, încă de la nivelul anului 2011, executorul bancar avea cunoștință despre faptul că debitorul obține venituri în județul Ilfov, iar în anul 2013 executorului judecătoresc i s-a comunicat că debitorul nu are bunuri mobile și/sau imobile în municipiul Constanța, în cursul executării silite consemnându-se sume de bani ca urmare a înființării popririi la terțul poprit G. S.R.L., cu sediul în Otopeni, jud. Ilfov.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 din C. proc. civ. 1865, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea unei contestații la executare, prin care s-a solicitat anularea tuturor actelor de executare, ca urmare a prescripției dreptului de a obține executarea silită.

Ambele instanțe care s-au dezînvestit reciproc de soluționarea cauzei au reținut incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ., dat fiind că executarea silită a început în anul 2011, iar prin efectul art. 24 noul C. proc. civ. și art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., dispozițiile noului cod se aplică numai executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia.

Conflictul negativ de competență a fost generat de modul diferit de determinare a instanței de executare, instanță care, potrivit art. 400 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., soluționează contestația la executare.

Art. 400 alin. (1) din cod nu prevede competența instanței care a încuviințat în mod efectiv executarea silită de a soluționa ulterior toate celelalte cereri în materie, ci conține o trimitere implicită la prevederile art. 373 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., care definește instanța de executare ca fiind "judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

Așadar, împrejurarea că, în cauză, Judecătoria Constanța a încuviințat executarea silită prin Încheierea nr. 5233 din 4 aprilie 2011 nu este suficientă în sine pentru ca această instanță să fie competentă a soluționa și contestația la executare, întrucât o interpretare în acest sens echivalează cu o adăugare la lege, în absența unei prevederi legale explicite.

Pe de altă parte, la momentul încuviințării executării silite, locul în care se va face executarea rezultă din cererea de încuviințare formulată de executorul judecătoresc, în care sunt indicate formele de executare, în funcție de bunurile susceptibile a fi urmărite silit. Cererea nu poate fi limitată la o singură formă de executare, după cum nu poate fi exclusă încuviințarea executării silite de către mai multe instanțe, la sesizarea executorului judecătoresc, în măsura în care se preconizează executarea silită în circumscripția mai multor judecătorii, dat fiind că, potrivit art. 371

alin. (3) din cod, executarea are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu.

Or, în cazul contestației la executare, instanța de executare dispune de elemente suplimentare față de momentul încuviințării executării silite, întrucât executorul judecătoresc a procedat deja la acte de executare asupra bunurilor identificate, astfel încât locul în care se va face executarea, în înțelesul art. 373 alin. (2), care interesează determinarea competenței de soluționare a contestației la executare, coincide cu locul în care se găsesc în mod efectiv bunurile identificate și nu în mod necesar cu locul de care pot fi legate formele de executare solicitate de executorul judecătoresc.

Din aceste motive, nu numai că nu operează autoritatea de lucru judecat a încheierii de încuviințare a executării silite în determinarea instanței de executare, dar nici măcar nu poate fi reținută o prezumție în sensul că locul executării, în înțelesul art. 373 alin. (2) din cod, este cel în care a fost încuviințată executarea silită, atunci când au fost efectuate acte de executare asupra unor bunuri anume identificate.

În aceste condiții, pe temeiul art. 373 alin. (2) din cod, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare trebuie să facă o verificare proprie a elementelor referitoare la locul executării, în considerarea căruia se determină, potrivit legii, instanța de executare, iar această verificare este distinctă de cea pe care pe care o face instanța învestită cu soluționarea oricărei cereri vizând executarea silită, inclusiv a cererii de încuviințare a executării silite.

În atare context, este relevant în speță că, în urma demersurilor executorului judecătoresc, nu au identificate bunuri mobile și/sau imobile ale debitorului în municipiul Constanța, iar în anul 2013 au fost consemnate sume de bani ca urmare a înființării popririi la terțul poprit G. S.R.L., al cărui angajat este debitorul.

Întrucât angajatorul terț poprit are sediul în Otopeni, jud. Ilfov, se constată că locul executării, în aplicarea art. 373 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., este situat în circumscripția Judecătoriei Buftea, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, pe temeiul art. 22 C. proc. civ.