Beata Boguslaw împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34105/03) îndreptată împotriva Republicii Polonia, pe care o cetățeană a acestui stat, dna Beata Bogusław („reclamantul"), a depus la Curte la 16 octombrie 2003 în baza articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, M. Jakub Wołąsiewicz, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul se plânge în special că durata unei proceduri administrative la care fusese parte, precum și durata procedurii privind recursul contra neîndeplinirii administrației pe care l-a formulat, a încălcat condiția termenului rezonabil. De altfel, invocând art. 13 al Convenției, reclamantul susținea absența caracterului efectiv al acestei acțiuni.

La 17 octombrie 2006, Curtea a decis comunicarea cererei către Guvern. Folosind dispozițiile articolului 29 § 3, a decis ca să se examineze în același timp admisibilitatea și întemeiere cauzei. PE FOND I.

La 22 iunie 2001, primăria din Gdynia a eliberat reclamantului un certificat de înmatriculare pentru microbuzul marca Toyota.

La 26 iunie 2001, reclamantul a cerut primăriei să modifice înscrierea din certificatul menționat privind tipul vehiculului, pe care dorea să-l utilizeze ca vehicul personal.

Printr-o scrisoare din 10 iulie 2001, reclamantul a fost informat de serviciile competente ale primăriei că cererea nu putea fi tratată atâta vreme cât nu ar fi depus în dosare anumite documente indispensabile pentru examinarea acesteia.

La 30 august 2001, după ce a completat dosarul, reclamantul a reintroduce cererea inițială.

La 12 octombrie 2001, primarul din Gdynia a reluat procedura.

La o dată nespecificată, plecând de la art. 37 al codului de procedură administrativă, reclamantul a introdus înaintea autorității competente (samorządowe kolegium odwoławcze) un recurs ierarhic contra neîndeplinirii plângîndu-se de inacțiunea primăriei. La finalizarea examinării acestui recurs, la 8 ianuarie 2002, autoritatea administrativă sesizată a impartit celei acuzate un termen de o lună pentru a se pronunța asupra cererii reclamantului.

Prin decizie din 5 februarie 2002, primarul a refuzat să admită cererea reclamantului. El a considerat că procedura nu putea fi reluată în scopul înmatriculării modificării solicitate de persoană deoarece aceasta nu producea un certificat actualizat de omologare pentru vehiculul său.

La 11 februarie 2002, reclamantul a formulat apel înaintea autorității administrative competente (samorzadowe kolegium odwolawcze).

La 3 aprilie 2002, reclamantul a formulat înaintea Curții Administrative Supreme un recurs contra neîndeplinirii plângîndu-se de inacțiunea autorității administrative de apel. A subliniat că aceasta nu examinase recursul în termenul de o lună, după cum cerea art. 35 al codului de procedură administrativă. Nu fusese informat nici cu privire la motivele acestei neîndeplini, nici, contrariind art. 36 al aceluiași cod, cu privire la data la care recursul ar fi examinat.

La 27 ianuarie 2004, reclamantul a adresat președintelui Curții Administrative Supreme o scrisoare plângîndu-se de inacțiunea acestei jurisdicții.

La 27 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns de inacțiunea autorităților la ombudsman. L-a rugat să intervină în favoarea sa pentru a accelera procedura.

Printr-o decizie din 17 februarie 2004, autoritatea administrativă de apel a anulat decizia primarului din 5 februarie 2002 și a abandonat procedura (sko umorzyło postępowanie), observând că în primă instanță, aceasta fusese condusă după reguli procedurale necorespunzătoare, și anume cele privind reluarea unei proceduri definitiv terminate. Ori, în specie, era necesar să se înceapă o procedură administrativă distinctă în vederea eliberării unui nou certificat de înmatriculare, care să cuprindă modificarea solicitate de reclamant. Autoritatea de apel a indicat de asemenea că faptul că procedura a fost abandonată nu scuta pe primar de obligația de a continua examinarea cererii reclamantului.

La 11 martie 2004, tribunalul administrativ regional a clasat recursul contra neîndeplinirii fără curs. Deși a recunoscut că autoritatea de apel se pronunțase cu o întârziere semnificativă, tribunalul a considerat că procedura privind acțiunea contra neîndeplinirii nu mai avea obiect deoarece decizia care termina procedura principală fusese deja adoptată.

La 26 mai și 27 august 2004, ombudsmanul a răspuns reclamantului. El a considerat că plângerea care invoca absența diligență din partea autorităților administrative era întemeiată. În același timp, l-a informat pe reclamant de explicații pe care i le-au furnizat autoritățile competente după intervenția sa consecutiv plângerii respective. Așadar, președintele autorității administrative de apel (sko) i-a explicat ombudsmanului că bugetul restrâns de care dispunea nu-i permitea să informeze sistematic pe interesat cu privire la motivele nerespectării termenelor prevăzute pentru examinarea recursurilor lor. În plus, întârzierile în tratarea dosarelor ar fi fost provocate de congestia dosarelor autorității administrative și de insuficiența personalului. Cât privește președintele tribunalului administrativ din Gdansk, acesta a invocat circumstanțe similare. În marginea scrisorii sale, ombudsmanul a informat interesatul că intenționa să intervină la Ministerul Bugetului și să-l roage să aloce autorității administrative competente fonduri suplimentare susceptibile să-i permită să-și îndeplinească sarcinile cu mai mult dinamism.

Potrivit reclamantului, nici o decizie care să termine procedura principală în mod formal nu a fost niciodată adoptată. II.

De altfel, potrivit articolului 17 al legii privind Curtea Administrativă Supremă în vigoare între 1 octombrie 1995 și 1 ianuarie 2004, o parte la o procedură administrativă putea oricând sesiza această jurisdicție cu un recurs contra neîndeplinirii și o putea invita să constate inacțiunea unei autorități administrative care se presupune să adopte o decizie. Potrivit articolului 26 al legii respective, în cazul în care alegațiile privind inacțiunea autorității acuzate ar dovedi că sunt întemeiаte, aceasta din urmă putea fi obligată de Curtea Administrativă Supremă „să adopte o decizie, să îndeplinească un act anumit sau să declare existența unui drept sau obligație decurgând din lege". O asemenea decizie a Curții Administrative Supreme era obligatorie din punct de vedere juridic. Dacă autoritatea administrativă competentă nu se conforma, Curtea Administrativă Supremă i putea impune o amendă administrativă sau adopta la locul ei o decizie privind dreptul sau obligația în cauză.

După adoptarea, la 25 iulie și 30 august 2002, de noi legi privind organizarea și funcționarea tribunalelor administrative, în sistemul judiciar polonez au fost instituite jurisdicții administrative de gradul doi. După intrarea în vigoare a acestor noi legi, care se aplică și jurisdicției administrative supreme, legea din 1995 privind Curtea Administrativă Supremă a fost abrogată. 24. art. 3 § 1 al legii din 30 august 2002 prevede că tribunalele administrative controlează actele administrației publice. Le revine, în special, să examineze recursurile contra neîndeplinirii îndreptate împotriva autorităților administrative. Decizia prin care un tribunal administrativ se pronunța asupra acestor recururi este susceptibilă de o cale extraordinară de atac la Curtea Administrativă Supremă.

La 17 septembrie 2004, a intrat în vigoare legea adoptată la 17 iunie 2004, care introdusese în sistemul juridic polonez o cale de atac contra duratei excesive a procedurilor judiciare (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki). Potrivit articolului 2 al acesteia combinat cu art. 5, recursul în cauză nu poate fi exercitat decât atunci când o procedură litigioasă este pendintă, cu excepția cazului prevăzut la art. 18 al. 1 al legii. În baza acestei ultime dispoziții care are caracter tranzitoriu, o persoană care sesizase Curtea Europeană a Drepturilor Omului în momentul în care procedura din cerere era încă pendintă înaintea jurisdicțiilor interne, putea să pornească – înainte de expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (și anume înainte de 17 martie 2005) – acțiunea privind încălcarea dreptului la un proces în termen rezonabil, cu condiția că Curtea Europeană să nu se fi pronunțat încă asupra admisibilității cererei.

Potrivit articolului 105 § 1 al codului de procedură administrativă, administrația publică cunoaște cauzele care-i sunt prezentate și adoptă o decizie administrativă, dacă legea nu prevede altfel. Printre dispozițiile alternative rezervate figurează cele ale articolului 105 § 1 al codului, care prevede că în cazul în care o procedură și pierde obiectul pentru orice motiv, autoritatea administrativă constată abandonul. PE DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze.

Privitor la perioada de luat în considerare, deși reclamantul distingue între procedura principală și procedura privind acțiunea contra neîndeplinirii administrației, Curtea consideră că ținând seama de legătura strânsă dintre cele două proceduri, trebuie consideratele împreună. Curtea observă apoi că între ziua în care reclamantul introduse valabil cererea inițială, și anume 30 august 2001, și data la care autoritatea administrativă de apel pronunță decizia abandonând procedura, și anume 17 februarie 2004, aproximativ doi ani și cinci luni și jumătate s-au scurs. Deși este adevărat că la acea dată, nici o decizie care termina procedura în mod formal nu a fost pronunțată, Curtea observă că reclamantul, din partea sa, nu manifestă niciun interes în continuarea procedurii. Din acest motiv, Curtea decide să-și limiteze examinarea la perioada indicată mai sus, și anume aproximativ doi ani și cinci luni și jumătate. A. Privind admisibilitatea Privind excepția Guvernului din neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul susține că reclamantul nu epuizase căile de atac interne. El susține că avea competența de a iniția acțiunea indemnitară prevăzută la art. 417 al codului civil și, pe baza acestui temei, de a cere reparații pentru prejudiciul pe care ar fi putut să-l sufere datorită duratei procedurii. Pentru cât privește procedura la Curtea Administrativă Supremă privind acțiunea contra neîndeplinirii administrației, reclamantul ar fi putut, până la 17 martie 2005, să introducă, pe baza articolului 18 al legii din 2004, o acțiune privind încălcarea dreptului la un proces în termen rezonabil (a se vedea, partea dreptului intern de mai sus).

Reclamantul, din partea sa, susține că a epuizat căile de atac interne.

Curtea observă că în specie, de două ori, interesatul s-a plâns de durata procedurii administrative. Inițial, a formulat un recurs ierarhic contra neîndeplinirii pentru a se plânge de inacțiunea primăriei. După introducerea acestuia, autoritatea sesizată a reacționat în mod corespunzător indicând celei acuzate un termen suplimentar pentru a trata cererea interesatului. Mai apoi, fiind confruntată și cu inacțiunea autorității de apel, reclamantul a încercat să o remediere prin intermediul unei acțiuni contra neîndeplinirii înaintea Curții Administrative Supreme. Cu toate acestea, acest recurs nu a dus la rezultate în măsura în care nu a fost examinat în timp util, deoarece a fost examinat abia după ce procedura principală s-a încheiat. Curtea amintește în acest context că acțiunea contra neîndeplinirii administrației prevăzută de legea veche privind Curtea Administrativă Supremă și de legea privind procedura înaintea tribunalelor administrative în vigoare actualmente este considerată a fi o cale efectivă de drept susceptibilă de a remedia durata excesivă a unei proceduri administrative (Bukowski c. Polonia (dec), nr. 38665/97, 11 iunie 2002).

Referindu-se la argumentul Guvernului conform căruia reclamantul ar fi trebuit să inițieze acțiunea indemnitară prevăzută de art. 417 al codului civil, Curtea amintește jurisprudența sa relevantă din care rezultă că atunci când dreptul intern prevede mai multe recururi paralele care țin de diferite domenii ale dreptului, art. 35 § 1 al Convenției nu cere ca un reclamant, după ce încercat să obțină reparații de o pretinsa încălcare a Convenției prin intermediul unuia dintre aceste recururi, trebuie încă să folosească neapărat pe altele (Kaniewski c. Polonia, nr. 38049/02, 8 noiembrie 2005). În orice caz, Curtea amintește că cu ocazia examinării altor cauze poloneze (a se vedea, în special, Stanclik c. Polonia, nr. 31397/03, 15 ianuarie 2008, §§ 37-38) s-a constatat că acțiunea indemnitară bazată pe art. 417 al codului civil polonez nu constituia, dacă nu se dovedește contrariul, un recurs efectiv care să permită plângere privind durata unei proceduri. În specie, nici un element susceptibil de a ateста eficiența unui asemenea recurs privitor la plângerile din durata procedurilor administrative nu a fost produs. Pentru cât privește Guvernul care susține că reclamantul ar fi trebuit de asemenea să se plângă de durata procedurii privind acțiunea contra neîndeplinirii administrației prin intermediul acțiunii prevăzute de dispozițiile tranzitorii ale articolului 18 al legii din 2004, Curtea nu este convinsă de utilitatea acestui recurs în specie. Admite că în anumite circumstanțe, în special în cazul în care ar fi chemată să se pronunțe asupra respectării condiției termenului rezonabil într-o procedură care tinde să constate durata excesivă a altei proceduri, un reclamant plângîndu-se de durata acestei prime proceduri ar putea fi ținut, pentru a epuiza căile de atac interne, să facă uz de acțiunea prevăzută de legea din 2004. Cu toate acestea, după opinia Curții, această cerință nu putea aplica în prezenta cauză. Curtea observă că în specie, prin introducerea acțiunii contra neîndeplinirii administrației, reclamantul căuta mai presus de toate accelerarea procedurii principale. Or, în loc să ia rapid măsuri corespunzătoare în vederea remedierii inacțiunii autorității administrative, jurisdicția sesizată de recursul contra neîndeplinirii a rămas pasivă. În aceste circumstanțe, trebuie cercetat în ce măsură pentru reclamant să formeze recursul bazat pe art. 18 al legii din 2004 ar fi putut contribui la accelerarea examinării acțiunii contra neîndeplinirii și prin urmare, influentează indirect desfășurarea procedurii principale. Curtea observă la această problemă că recursul în cauză, disponibil pentru o perioadă tranzitorie de șase luni, a fost deschis doar din 17 septembrie 2004, și anume câteva luni după ce procedurile interesate se incheisaseră deja. Din aceasta rezultă că în niciun fel nu era susceptibil de a influența desfășurarea lor. De altfel, ținând seama că legea din 2004 se aplică doar procedurilor judiciare, despăgubirea eventuală care ar fi putut fi obținută prin această cale ar fi luat în considerare doar procedura Curții Supreme Administrative. Or, perioada legată de aceasta nu reprezintă decât o fracțiune a perioadei pe care se întinde neîngrijirea de care se plânge interesatul. În aceste circumstanțe, a-l obliga să formeze un recurs cu utilitate marginală ar fi nerezonabil și ar împiedica exercitarea efectivă a dreptului la un recurs individual, după cum se definește la art. 34 al Convenției (mutatis mutandis, Vaney c. Franța, nr. 53946/00, 30 noiembrie 2004, § 53).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că grieful nu este manifestă neîntemeiат, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că în specie, durata procedurii se explică esențial prin gradul de complexitate pe care-l prezenta cauza. Nu se putea vorbi în orice caz de o perioadă excesiv lungă ținând seama că procedura înaintea autorității de apel a durat doi ani și aceea înaintea Curții Administrative Supreme aproximativ un an, unsprezece luni și nouă zile.

Reclamantul contrazice cuvintele Guvernului.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și cu privire la criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesat (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). De altfel, doar întârzierile imputabile Statului pot duce la concluzionarea nerespectării termenului rezonabil (H. c. Franța, 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, § 55).

Curtea observă că prezenta procedură privea o cauză simplă. Privitor la reclamant, aceasta nu doar nu a contribuit în vreun fel la durata procedurii, ci dimpotrivă, a formulat recursul contra neîndeplinirii în vederea accelerării desfășurării acesteia. Cu toate acestea, menționatul recurs s-a dovedit zadarnic datorită circumstanțelor care nu putea fi imputate interesatului. În specie, Curtea constată o perioadă semnificativă de inacțiune a autorității de apel, care s-a pronunțat doar după doi ani de la sesizare. Cu toate acestea, nici o explicație susceptibilă de a justifica acest interval de timp, disproporționat în raport cu durata procedurii în ansamblul seu, nu a fost furnizată.

Curtea estimează că în fapt, trebuie de asemenea ținut seama de particularitățile procedurii administrative. De fapt, dreptul polonez prevede, pentru fiecare fază a acesteia, termene maxime. Așadar, potrivit articolului 35, un recurs formulat împotriva unei decizii administrative trebuie în principiu examinat de autoritatea de apel competentă în termen de o lună de la data sesizării. Deși termenul în cauză nu are caracter imperativ, nerespectarea lui face comportamentul autorităților neregulat. În specie, în ciuda faptului că procedura nu prezenta nici o complexitate, autoritatea administrativă a luat aproximativ doi ani pentru a examina recursul reclamantului. De altfel, contrariind art. 36 al codului de procedură administrativă, a omis să informeze interesatul cu privire la motivele neîndeplinirii sale. Or, Curtea dorește să amintească că cu cât o procedură tinde să se prelungească și termenul încetează a fi rezonabil, cu atât mai importantă este obligația autorităților de a demonstra că motivele la baza acestei prelungiri a procedurii erau justificate.

Ținând seama de cele tocmai spuse, în specie, Curtea concluzionează la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Curtea consideră că acest grief este legat de cel examinat mai sus. De aceea, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că acțiunea contra neîndeplinirii administrației este o cale de drept efectivă susceptibilă de a remedia lungimea procedurilor administrative.

Curtea, ținând seama de concluziile la care a ajuns cu privire la examinarea articolului 6 § 1 al Convenției, consideră că în specie, nici o problemă distinctă nu se pune din perspectiva articolului 13.

De aceea, estimează că nu este cazul să se pronunțe asupra acestui grief. III.

Reclamantul cere 2 500 euro (EUR) la titlul prejudiciului moral pe care ar fi suferit din cauza duratei procedurii.

Guvernul consideră că suma cerută este excesivă.

Curtea, judecând în echitate, consideră că trebuie acordat reclamantului 1 000 EUR la titlul prejudiciului moral. B. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit de a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Constată că s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 3. Constată că nu este cazul să se pronunțe asupra griefului tras din art. 13 al Convenției ; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, 1 000 EUR (mille euro) pentru prejudiciul moral de convertit în zloti polonezi la cursul aplicabil la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 iulie 2008 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Lawrence Early Giovanni Bonello Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34105/03) dirigée contre la République de Pologne, dont une ressortissante de cet État, M me Beata Bogusław (« la requérante »), a saisi la Cour le 16 octobre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante se plaignait en particulier que la durée d’une procédure administrative à laquelle elle avait été partie ainsi que de celle portant sur le recours contre la carence de l’administration qu’elle avait formé a méconnu la condition du délai raisonnable. En outre, invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante alléguait l’absence de caractère effectif de cette action.

Le 17 octobre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 22 juin 2001, la mairie de Gdynia délivra à la requérante un certificat d’immatriculation de sa camionnette de marque Toyota.

Le 26 juin 2001, la requérante pria la mairie de modifier l’inscription figurant dans ledit certificat quant au type de son véhicule, qu’elle envisageait d’utiliser comme véhicule personnel.

Par une lettre du 10 juillet 2001, la requérante fut informée par les services compétents de la mairie que sa demande ne pourrait être traitée tant qu’elle n’aurait pas versé au dossier certaines pièces indispensables à l’examen de celle-ci.

Le 30 août 2001, après avoir complété le dossier, la requérante réintroduisit sa demande initiale.

Le 12 octobre 2001, le maire de Gdynia reprit la procédure. 11. À une date non indiquée, se fondant sur l’article 37 du code de procédure administrative, la requérante introduisit auprès de l’autorité compétente ( samorządowe kolegium odwoławcze ) un recours hiérarchique en carence en se plaignant de l’inaction de la mairie. A l’issue de l’examen de ce recours, le 8 janvier 2002, l’autorité administrative saisie impartit à celle mise en cause le délai d’un mois pour se prononcer sur la demande de la requérante.

Par une décision du 5 février 2002, le maire refusa d’accueillir la demande de la requérante. Il estima que la procédure ne pouvait être rouverte aux fins de l’enregistrement de la modification sollicitée par l’intéressée étant donné que cette dernière n’avait pas produit de certificat actualisé d’homologation de son véhicule

Le 11 février 2002, la requérante fit appel auprès de l’autorité administrative compétente ( samorzadowe kolegium odwolawcze).

Le 3 avril 2002, la requérante forma auprès de la Cour administrative suprême un recours en carence en se plaignant de l’inaction de l’autorité administrative d’appel. Elle souligna que cette dernière n’avait pas examiné son recours dans le délai d’un mois, comme l’exigeait l’article 35 du code de l procédure administrative. On ne l’avait pas informée non plus des motifs de cette carence ni, au mépris de l’article 36 du même code, de la date à laquelle son recours allait être examiné.

Le 27 janvier 2004, la requérante adressa au président de la Cour administrative suprême une lettre en se plaignant de l’inaction de cette juridiction.

Le 27 janvier 2004, la requérante se plaignit de l’inaction des autorités auprès du médiateur. Elle le pria d’intervenir auprès de celles-ci en sa faveur afin que la procédure puisse être accélérée.

Par une décision prononcée le 17 février 2004, l’autorité administrative d’appel annula la décision du maire du 5 février 2002 et abandonna la procédure (sko umorzyło postępowanie) en relevant qu’en première instance, celle-ci avait été conduite selon des règles procédurales inappropriées, à savoir celles relatives à la réouverture d’une procédure définitivement terminée. Or, en l’espèce, il fallait engager une procédure administrative distincte en vue de la délivrance d’un nouveau certificat d’immatriculation, comportant la modification sollicitée par la requérante. L’autorité d’appel indiqua également que le fait que la procédure ait été abandonnée ne dispensait pas le maire de poursuivre l’examen de la demande de la requérante.

Le 11 mars 2004, le tribunal administratif régional classa le recours en carence sans suite. Bien qu’il ait reconnu que l’autorité d’appel avait statué avec un retard significatif, le tribunal considéra que la procédure portant sur l’action en carence n’avait plus d’objet étant donné que la décision mettant fin à la procédure principale avait déjà été adoptée.

Les 26 mai et 27 août 2004, le médiateur répondit à la requérante. Il considéra que sa plainte mettant en cause l’absence de diligence de la part des autorités administratives était fondée. En même temps, il avisa la requérante des explications que lui avaient fournies les autorités concernées après son intervention consécutive à la plainte en question. Ainsi, la présidente de l’autorité administrative d’appel ( sko) expliqua au médiateur que le budget restreint dont elle disposait ne lui permettait pas d’informer de manière systématique les intéressés des motifs du non-respect des délais prévus pour l’examen de leurs recours. Par ailleurs, les retards dans le traitement des dossiers auraient été provoqués par l’encombrement du rôle de l’autorité administrative ainsi que par l’insuffisance de ses effectifs. Quant au président du tribunal administratif de Gdansk, celui-ci invoqua des circonstances similaires. En marge de sa lettre, le médiateur informa l’intéressée qu’il envisageait d’intervenir auprès du ministre du Budget et de le prier d’allouer à l’autorité administrative concernée des fonds supplémentaires susceptibles de lui permettre de s’acquitter de ses tâches avec davantage de célérité.

Selon la requérante, aucune décision mettant fin de façon formelle à la procédure principale ne fut jamais adoptée. II.

Par ailleurs, en vertu de l’article 17 de la loi sur la Cour administrative suprême en vigueur entre le 1 er octobre 1995 et le 1 er janvier 2004 , une partie à une procédure administrative pouvait à tout moment saisir cette juridiction d’un recours en carence et l’inviter à constater l’inaction d’une autorité administrative censée rendre une décision. En vertu de l’article 26 de la loi en question, dans le cas où les allégations au sujet de l’inaction de l’autorité mise en cause s’avéreraient fondées, cette dernière pouvait être sommée par la Cour administrative suprême « d’adopter une décision, d’accomplir un acte donné ou bien de déclarer l’existence d’un droit ou d’une obligation découlant de la loi ». Une telle décision de la Cour administrative suprême était juridiquement contraignante. Si l’autorité administrative concernée ne s’y conformait pas, la Cour administrative suprême pouvait lui infliger une amende administrative ou adopter à sa place une décision sur le droit ou l’obligation en cause.

Suite à l’adoption, les 25 juillet et 30 août 2002, de nouvelles lois sur l’organisation et le fonctionnement des tribunaux administratifs, des juridictions administratives de deuxième degré ont été instituées dans le système judicaire polonais. A la suite de l’entrée en vigueur de ces nouvelles lois, qui s’appliquent également à la juridiction administrative suprême, la loi sur la Cour administrative suprême de 1995 a été abrogée.

L’article 3 § 1 de la loi du 30 août 2002 dispose que les tribunaux administratifs contrôlent les actes de l’administration publique. Il leur incombe, notamment, d’examiner les recours en carence dirigés contre les autorités administratives. La décision par laquelle un tribunal administratif se prononce sur ces recours est susceptible d’un pourvoi en cassation devant la Cour administrative suprême.

Le 17 septembre 2004, est entrée en vigueur la loi adoptée le 17 juin 2004, qui avait introduit, dans le système juridique polonais, une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki). Selon l’article 2 de ladite loi combiné avec son article 5, le recours en question ne peut être exercé que lorsqu’une procédure litigeuse est pendante, sauf dans le cas de figure prévu à l’article 18 al. 1 de la loi. En vertu de cette dernière disposition qui est de nature transitoire, une personne ayant saisi la Cour européenne des Droits de l’Homme au moment où la procédure faisant l’objet de sa requête était encore pendante devant les juridictions internes, pouvait engager – avant l’expiration du délai de 6 mois à compter de la date de l’entrée en vigueur de la loi (soit avant le 17 mars 2005) – l’action relative à la violation de son droit à un procès dans un délai raisonnable, à condition que la Cour européenne ne se soit pas encore prononcée sur la recevabilité de sa requête.

Selon l’article 105 § 1 du code de procédure administrative, l’administration publique connaît des affaires qui lui sont soumises et adopte une décision administrative, à moins que le code n’en dispose autrement. Parmi les dispositions alternatives ainsi réservées figurent celles de l’article 105 § 1 du code, qui prévoit que dans le cas où une procédure perd son objet pour une raison quelconque, l’autorité administrative constate son abandon. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

S’agissant de la période à prendre en considération, bien que la requérante distingue entre la procédure principale et la procédure portant sur l’action en carence de l’administration, la Cour considère qu’au vu du lien étroit entre les deux procédures, il convient de les considérer conjointement. La Cour note ensuite qu’entre le jour où la requérante a valablement introduit sa demande initiale, soit le 30 août 2001, et la date à laquelle l’autorité administrative d’appel a prononcé la décision abandonnant la procédure, soit le 17 février 2004, environ deux années et cinq mois et demi se sont écoulés. Bien qu’il soit vrai qu’à ce jour, aucune décision mettant fin à la procédure de façon formelle n’a été prononcée, la Cour note que la requérante, pour sa part, n’a manifesté aucun intérêt à la poursuite de la procédure. Pour ce motif, la Cour décide de limiter son examen à la période indiquée ci-dessus, soit environ deux années et cinq mois et demi. A. Sur la recevabilité Sur l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement affirme que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il soutient qu’elle avait la faculté d’engager l’action indemnitaire prévue à l’article 417 du code civil et, sur ce fondement, de demander réparation pour le préjudice qu’elle aurait pu avoir subi du fait de la durée de la procédure. Pour autant qu’il s’agisse de la procédure devant la Cour administrative suprême portant sur l’action contre la carence de l’administration, la requérante aurait pu, jusqu’au 17 mars 2005, introduire, sur le fondement de l’article 18 de la loi de 2004, une action relative à la violation de son droit à un procès dans un délai raisonnable (voir, partie du droit interne ci-dessus).

La requérante, quant à elle, affirme avoir épuisé les voies de recours internes.

La Cour note qu’en l’espèce, à deux reprises, l’intéressée s’est plainte de la durée de la procédure administrative. Dans un premier temps, elle a formé un recours hiérarchique en carence pour se plaindre de l’inaction de la mairie. Suite à son introduction, l’autorité saisie a réagi de manière appropriée en indiquant à celle mise en cause un délai supplémentaire pour traiter la demande de l’intéressée. Par la suite, étant confrontée également à l’inaction de l’autorité d’appel, la requérante a tenté d’y remédier au moyen d’une action en carence devant la Cour administrative suprême. Cependant, ce recours n’a pas porté à conséquence dans la mesure où il n’a pas été examiné en temps utile, puisqu’il ne l’a été qu’après que la procédure principale ait pris fin. La Cour rappelle dans ce contexte que l’action contre la carence de l’administration prévue par l’ancienne loi sur la Cour administrative suprême et par la loi sur la procédure devant les tribunaux administratifs actuellement en vigueur est réputée être une voie de droit efficace de nature à porter remède à la durée excessive d’une procédure administrative ( Bukowski c. Pologne (déc), n o 38665/97, 11 juin 2002).

Se référant à l’argument du Gouvernement selon lequel la requérante aurait dû engager l’action indemnitaire prévue par l’article 417 du code civil, la Cour rappelle sa jurisprudence pertinente dont il ressort que lorsque le droit interne prévoit plusieurs recours parallèles relevant de différents domaines du droit, l’article 35 § 1 de la Convention n’exige pas qu’un requérant, après avoir tenté d’obtenir le redressement d’une violation alléguée de la Convention au travers de l’un de ces recours, doive encore nécessairement en utiliser d’autres ( Kaniewski c. Pologne , n o 38049/02, 8 novembre 2005). En tout état de cause, la Cour rappelle qu’à l’occasion de l’examen d’autres affaires polonaises (voir, notamment Stanclik v. Pologne , n o 31397/03, 15 janvier 2008, §§ 37-38) il a été constaté que l’action indemnitaire fondée sur l’article 417 du code civil polonais ne constituait pas, sauf preuve du contraire, un recours effectif permettant de se plaindre de la durée d’une procédure. En l’occurrence, aucun élément susceptible d’attester de l’efficacité d’un tel recours en ce qui concerne les griefs tirés de la durée des procédures administratives n’a été produit. Pour autant que le Gouvernement affirme que la requérante aurait dû également se plaindre de la durée de la procédure portant sur l’action contre la carence de l’administration au moyen de l’action prévue par les dispositions transitoires de l’article 18 de la loi de 2004, la Cour n’est pas convaincue de l’utilité de ce recours en l’espèce. Elle admet que dans certaines circonstances, notamment dans le cas où elle serait appelée à statuer sur le respect de la condition du délai raisonnable dans une procédure tendant à constater la durée excessive d’une autre procédure, un requérant se plaignant de la durée de cette première procédure pourrait être tenu, pour épuiser les voies de recours internes, de faire l’usage de l’action prévue par la loi de 2004. Toutefois, de l’avis de la Cour, cette exigence ne saurait s’appliquer dans la présente affaire. La Cour observe en effet qu’en l’espèce, en introduisant l’action contre la carence de l’administration, la requérante recherchait avant tout l’accélération de la procédure principale. Or, au lieu de prendre rapidement des mesures appropriées en vue de remédier à l’inaction de l’autorité administrative, la juridiction saisie de recours en carence est restée passive. Dans ces circonstances, il convient de se demander dans quelle mesure le fait pour la requérante de former le recours fondé sur l’article 18 de la loi de 2004 aurait pu contribuer à accélérer l’examen de l’action en carence et par conséquent, influer indirectement sur le déroulement de la procédure principale. La Cour observe à cet égard que le recours en question, disponible pendant une période transitoire de six mois, a été ouvert seulement à partir du 17 septembre 2004, soit quelques mois après que les procédures concernées aient déjà pris fin. Il en résulte qu’en aucune manière il n’était susceptible d’agir sur leur déroulement. Par ailleurs, vu que la loi de 2004 s’applique uniquement aux procédures judicaires, l’indemnité éventuelle qui aurait pu être obtenue par cette voie n’aurait pris en compte que la procédure devant la Cour suprême administrative. Or, le laps de temps afférent à celle-ci ne représente qu’une fraction de la période sur laquelle s’étendent les atermoiements dont l’intéressée se plaint. Dans ces circonstances, l’obliger à former un recours d’une utilité marginale serait déraisonnable et entraverait l’exercice efficace de son droit à un recours individuel, tel que défini à l’article 34 de la Convention (mutatis mutandis Vaney c. France , n o 53946/00, 30 novembre 2004, § 53).

Eu égard à ce qui précède, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient qu’en l’espèce, la durée de la procédure s’explique essentiellement par le degré de complexité que revêtait l’affaire. On ne saurait en tout état de cause parler d’une période excessivement longue étant donné que la procédure devant l’autorité d’appel a duré deux années et celle devant la Cour administrative suprême environ une année, onze mois et neuf jours.

La requérante conteste les dires du Gouvernement.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Par ailleurs, seules les lenteurs imputables à l’État peuvent amener à conclure à l’inobservation du délai raisonnable ( H. c. France , 24 octobre 1989, série A n o 162, §55).

La Cour note que la présente procédure concernait une affaire simple. Quant à la requérante, celle-ci non seulement n’a aucunement contribué à la durée de la procédure mais au contraire, elle a formé le recours en carence en vue d’accélérer son déroulement. Toutefois, ledit recours s’est avéré vain en raison des circonstances qui ne sauraient être imputées à l’intéressée. En l’espèce, la Cour décèle une période d’inaction significative de l’autorité d’appel, qui n’a statué qu’au bout de deux années après sa saisine. Cependant, aucune explication susceptible de justifier ce laps de temps, disproportionné par rapport à la durée de la procédure dans son ensemble, n’a été fournie.

La Cour estime qu’en l’occurrence, il convient également de tenir compte des particularités de la procédure administrative. En fait, le droit polonais prévoit, pour chaque phase de celle-ci, des délais maximums. Ainsi, en vertu de l’article 35, un recours formé à l’encontre d’une décision administrative se doit en principe d’être examiné par l’autorité d’appel compétente dans un délai d’un mois à compter de la date de sa saisine. Bien que le délai en question n’ait pas de caractère impératif, son inobservation rend le comportement des autorités irrégulier. En l’espèce, en dépit du fait que la procédure ne revêtait aucune complexité, l’autorité administrative a mis environ deux années pour examiner le recours de la requérante. De surcroît, au mépris de l’article 36 du code de procédure administrative, elle a omis d’informer l’intéressée de motifs de sa carence. Or, la Cour tient à rappeler que plus une procédure tend à s’allonger et le délai cesse d’être raisonnable, plus importante est l’obligation des autorités de démontrer que les raisons étant l’origine de cet allongement de la procédure étaient justifiées.

Eu égard à ce qui vient d’être dit, en l’espèce, la Cour conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour considéré que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus. Dès lors, il convient de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’action contre la carence de l’administration est une voie de droit efficace de nature à porter remède à la longueur des procédures administratives.

La Cour, compte tenu de la conclusion à laquelle elle est parvenue au titre de l’examen de l’article 6 § 1 de la Convention, considère qu’en l’espèce, aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article 13.

En conséquence, elle estime qu’il n’y a pas lieu de statuer sur ce grief. III.

La requérante réclame 2 500 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi en raison de la durée de la procédure.

Le Gouvernement considère que la somme demandée est excessive.

La Cour, statuant en équité, considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le grief tiré de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Lawrence Early Giovanni Bonello Greffier Président