SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MAREK BOGUSŁAW c. POLONIA (Cercetarea nr. 341033/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2008 DEFINITIVF 29/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Marek Bogusław c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Giovanni Bonello, președinte, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, judecători, și de Lawrence Early grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2008, încuviințat la această dată, adoptat la această dată procedural A la locul de origine a cauza se află o cerere (n 34103/03) îndreptată împotriva Republicii Polone și inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Marek Bogusław ( La 16 octombrie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul la apărare a drepturilor omului). Guvernul polonez este reprezentat de agentul său, Jakub Wołeziwicz, de la Ministerul Afacerilor Externe. În special, reclamantul susținea că durata unei proceduri administrative la care a fost parte, precum și durata acțiunii în lipsă pe care a formulat-o au încălcat condiția termenului rezonabil. În plus, invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plângea de caracterul negativ al acțiunii pe care a inițiat-o pentru a se plânge de durata procedurii administrative. La 17 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Acestea S-a născut în 1961 și își are reședința în Gdynia. La 20 decembrie 2001, reclamantul a depus la primăria Gdynia o cerere de modificare a anumitor informații conținute în certificatul de înmatriculare al camionetei sale de marcă Alfa Romeo, pe care îl considera ca fiind vehiculul său personal. Într-o scrisoare din 7 ianuarie 2002, reclamantului i s-a solicitat să completeze lacunele dosarului său și să prezinte, în termen de șapte zile, un certificat de omologare a vehiculului, considerat indispensabil înregistrării modificării. Prin decizia din 22 ianuarie 2002, primarul a refuzat să accepte cererea reclamantului pe motiv că acesta din urmă nu furnizase certificatul solicitat. La 24 ianuarie 2002, reclamantul a formulat o acțiune la autoritatea competentă (samorządowe kolegium odwoławcze). La 3 aprilie 2002, reclamantul a formulat pe lângă Curtea Administrativă Supremă o acțiune în lipsă pentru a se plânge de lipsa de acțiune a autorității de recurs. El a subliniat că acțiunea sa îndreptată împotriva deciziei din 22 ianuarie nu a fost examinată în termen de o lună, conform dispozițiilor art. 35 din Codul procedurii administrative. La 27 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns Ombudsmanului de lipsa de diligență a administrației și a Curții Administrative Supreme 12. La 17 februarie 2004, autoritatea administrativă a recursului a respins recursul formulat de reclamant împotriva deciziei din 22 ianuarie 2002 13. La 11 martie 2004, Tribunalul Administrativ Regional a clasat acțiunea în lipsă fără urmare pe motivul că procedura principală a fost încheiată, acesta din urmă nu mai avea obiect. 14. La 6 mai și 27 august 2004, Ombudsmanul a răspuns plângerii reclamantului și a fost de acord că afirmațiile sale privind absența diligenței autorităților administrative erau întemeiate. Ulterior, Ombudsmanul a avizat explicațiile pe care i le furnizaseră autoritățile în cauză după intervenția sa în urma plângerii reclamantului. Astfel, președinta autorității administrative de apel (sko) i-a răspuns că bugetul limitat de care dispunea nu îi permitea în mod sistematic să îi informeze pe cei interesați cu privire la motivele nerespectării termenelor prevăzute pentru examinarea acțiunilor lor. În plus, în opinia sa, întârzierile în prelucrarea dosarelor ar fi fost cauzate în principal de rolul autorității administrative și de insuficiența personalului acesteia, iar președintele Tribunalului Administrativ al luat în considerare circumstanțe similare. În afara scrisorii sale, Ombudsmanul a informat Comisia cu privire la faptul că a avut în vedere să se adreseze ministrului bugetului, astfel încât să se aloce autorității administrative în cauză fonduri suplimentare care să îi permită să-și îndeplinească sarcinile cu mai multă rapiditate. II. LEGĂTURA INTERNĂ PERTINENT 15. În conformitate cu art. 35 din Codul de procedură administrativă, cererile de care este sesizată administrația trebuie să fie soluționate fără întârzieri nejustificate. Cererile care pot fi depuse pe baza elementelor prezentate de un solicitant sau a celor pe care administrația le cunoaște din oficiu trebuie să fie examinate fără întârziere. În ceea ce privește cazurile care necesită informații suplimentare, acestea trebuie tratate în termen de maximum o lună, iar cele deosebit de complexe în termen de două luni. În ceea ce privește o cale de atac formulată de o parte împotriva unei decizii administrative adoptate în primă instanță, acesta trebuie examinat de o autoritate de apel în termen de o lună. În cazul în care termenele în cauză nu sunt respectate, autoritatea administrativă trebuie - în temeiul articolului 36 din cod - să explice persoanelor interesate motivele lipsei sale. În plus, aceasta este obligată să indice un nou termen în care va lua o hotărâre prin decizie. Apoi, în temeiul articolului 37 alineatul (1) din Cod, în cazul în care autoritatea administrativă rămâne inactivă, un solicitant poate formula o acțiune ierarhică în lipsă la nivelul unei autorități mai mari decât cea pusă în discuție. În măsura în care acțiunea sa ar fi bine întemeiată, autoritatea administrativă în cauză poate fi stabilită de către autoritatea superioară a unui nou termen în care va fi obligată să adopte o decizie. În plus, autoritatea superioară poate: deschiderea unei anchete administrative în vederea identificării motivelor deficienței constatate. În plus, în cazul în care acest lucru este necesar, autoritatea supremă poate lua măsuri adecvate pentru a preveni repetarea deficiențelor. 16. În temeiul articolului 17 din Legea privind Curtea Administrativă Supremă în vigoare între 1 octombrie 1995 și 1 octombrie 1995. În ianuarie 2004, o parte la o procedură administrativă putea sesiza în orice moment această instanță cu privire la o acțiune în deficiență și la invitarea acesteia să constate ina acțiunea unei autorități administrative care trebuia să emită o decizie. În temeiul articolului 26 din legea în cauză, în cazul în care afirmațiile referitoare la inacțiunea unei autorități puse în discuție erau întemeiate, aceasta din urmă putea fi somată de Curtea Administrativă Supremă să emită o decizie sau să execute un act dat sau să declare existența unui drept sau a unei obligații care decurge din lege. O astfel de decizie a Curții Administrative Supreme era obligatorie din punct de vedere juridic. În cazul în care autoritatea administrativă în cauză nu se conforma, Curtea Administrativă Supremă i-ar fi putut impune o amendă administrativă sau ar fi putut pronunța ea însăși o decizie privind dreptul sau obligația în cauză 17. În urma adoptării, la 25 iulie și 30 august 2002, în sistemul judiciar polonez au fost instituite noi legi privind organizarea și funcționarea instanțelor administrative. Ca urmare a intrării în vigoare a acestor legi, care se aplică și instanței administrative supreme, Legea privind Curtea Administrativă Supremă din 1995 a fost abrogată. 18. La art. 3 alineatul (1) din Legea din 30 august 2002 prevede că instanțele administrative controlează actele administrației publice. În special, le revine sarcina de a examina acțiunile în lipsă îndreptate împotriva autorităților administrative. Decizia prin care o instanță administrativă se pronunță cu privire la o astfel de acțiune poate fi pronunțată în fața Curții Administrative Supreme 19. La 17 septembrie 2004, a intrat în vigoare legea adoptată la 17 iunie 2004, care a introdus în sistemul juridic polonez o cale de atac împotriva lungimii excesive a procedurilor judiciare (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do Rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadniej zwłoki). La art. 2 din legea menționată, coroborat cu art. 5, acțiunea prevăzută de această lege nu poate fi exercitată decât atunci când este pendinte o procedură în litigiu, dar se prevede o excepție în cazul în care se prevede la art. 18 al. 1 din lege: în temeiul acestei dispoziții tranzitorii, o persoană având în vedere că a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce procedura care a făcut obiectul cererii sale era pendinte în fața instanțelor interne, putea să inițieze o acțiune referitoare la încălcarea dreptului la un proces înainte de expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (fie înainte de 17 martie 2005) mai degrabă decât înainte de data de 17 martie 2005), putea iniția o acțiune referitoare la încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil, cu condiția ca Curtea să nu se fi pronunțat încă asupra admisibilității cererii sale. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție 20. Reclamantul susține o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza examinată într-un termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. Guvernul afirmă că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El susține că a avut dreptul de a angaja acțiunea de despăgubire în temeiul articolului 417 din Codul civil pentru a fi acuzat de prejudiciul pe care l-ar fi putut suferi din cauza duratei procedurii. Cu toate acestea, în măsura în care este vorba despre procedura în fața Curții Administrative Supreme privind acțiunea împotriva deficitului de administrare, până la 17 martie 2005, reclamantul ar fi putut, în conformitate cu art. 18 din Legea din 2004, să inițieze acțiunea privind încălcarea dreptului său la un proces într-un termen rezonabil (a se vedea partea din dreptul intern mai sus 23. Pe de altă parte, reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne. 24. Curtea observă că, în speță, reclamantul a inițiat în fața Curții Administrative Supreme acțiunea în lipsă pentru a se plânge de inacțiunea administrației. Cu toate acestea, această acțiune nu a adus atingere, dat fiind că a fost examinată numai după încheierea procedurii principale. În acest sens, Curtea amintește că: acțiunea împotriva deficienței de administrație prevăzută de legea veche privind Curtea Administrativă Supremă, precum și de Legea privind procedura în fața instanțelor administrative aflate în vigoare în prezent este considerată a fi o cale de drept eficientă de natură să soluționeze durata excesivă a unei proceduri administrative (Bukowski c. Polonia (dec), 38665/97, 11 iunie 2002). 25. În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să inițieze acțiunea de despăgubire prevăzută la art. 417 din Codul civil, Curtea amintește jurisprudența sa relevantă potrivit căreia, în cazurile în care dreptul intern prevede mai multe acțiuni paralele care intră în diferite domenii ale dreptului la art. 35 alineatul (1) din convenție, nu impune ca un solicitant, după ce a încercat să obțină o încuviințare a unei încălcări a convenției prin intermediul unuia dintre aceste acțiuni, trebuie să utilizeze în continuare alte căi ( Kaniewski c. Polonia , n 38049/02, 8 noiembrie 2005). . În orice caz, Curtea reamintește că, cu ocazia examinării altor cauze poloneze (a se vedea în special Stanclik c. Polonia, 31397/03, 15 ianuarie 2008, §§ 37-38) s-a considerat că acțiunea de despăgubire întemeiată pe art. 417 din Codul civil polonez nu constituia, cu excepția cazului în care se dovedește contrariul, o acțiune efectivă care să permită să se plângă de durata unei proceduri. În acest sens, s-a produs niciun element care ar putea determina eficiența unei astfel de acțiuni în ceea ce privește durata procedurilor administrative. Cu toate acestea, guvernul susține că reclamantul ar fi trebuit să se plângă și de durata procedurii privind acțiunea împotriva deficitului de administrare prin intermediul acțiunii prevăzute de dispozițiile tranzitorii prevăzute la art. 18 din Legea din 2004, Curtea nu este convinsă de utilitatea acestei acțiuni în speță. Comisia recunoaște că, în anumite circumstanțe, în special în cazul în care ar fi chemată să se pronunțe cu privire la respectarea condiției termenului rezonabil într-o procedură care are deja ca scop constatarea duratei excesive a unei alte proceduri, un reclamant care se plânge de durata acestei prime proceduri ar putea fi obligat să-și utilizeze acțiunea prevăzută de legea din 2004. Cu toate acestea, din punctul de vedere al Curții, această cerință nu ar putea să se aplice în prezenta cauză. Curtea constată că, în speță, prin introducerea acțiunii împotriva deficitului de administrație, reclamantul căuta în primul rând accelerarea procedurii principale. Or, în loc să ia rapid măsuri adecvate pentru a remedia inacțiunea autorității administrative, instanța sesizată cu acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor a rămas pasivă. În aceste circumstanțe, trebuie să ne întrebăm în ce măsură faptul că reclamantul a formulat acțiunea întemeiată pe art. 18 din Legea din 2004 ar fi putut contribui la accelerarea examinării acțiunii în deficit și, prin urmare, ar fi putut afecta indirect desfășurarea procedurii principale. Curtea observă în acest sens că acțiunea în cauză, disponibilă pe o perioadă de tranziție de șase luni, a fost deschisă numai începând cu 17 septembrie 2004, adică la câteva luni după încheierea procedurilor în cauză. Cu toate că, în teorie, a putut ajunge la acordarea unei despăgubiri reclamantului, având în vedere faptul că legea din 2004 se aplică numai procedurilor judiciare, nu ar putea fi acordat decât pentru procedura în fața Curții Supreme Administrative. Or, acest interval de timp nu este decât o parte din perioada de care se plânge în prezent. În aceste circumstanțe, obligația de a utiliza acțiunea care se dovedește a fi nefolositoare ar fi irațională și ar împiedica exercitarea eficientă a dreptului său la o acțiune individuală, așa cum este definit în art. 34 din Convenție (mutați mutatis mutandis Vaney c. Franța, nr. 53946/00, 30 noiembrie 2004, § 53). 26. În ceea ce privește cele menționate anterior, Curtea decide să respingă excepția guvernului. 27. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Guvernele susțin că, în speță, durata procedurii de investigare explică în principal gradul cert de complexitate al cauzei. Guvernul consideră că nu se poate vorbi despre o perioadă excesiv de lungă în măsura în care procedura în fața autorității de apel a durat doi ani, iar cea în fața Curții Administrative Supreme aproximativ un an, unsprezece luni și nouă zile. 29. Reclamantul contestă declarațiile guvernului. 30. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. În plus, aceasta arată că numai lentorii imputabili statului pot conduce la concluzia că termenul rezonabil (H. c. Franța, 24 octombrie 1989, seria A n 162, §55). 31. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare se extinde în speță pe o perioadă de aproximativ doi ani și două luni, din care numai o lună de procedură efectivă. În pofida faptului că durata procedurii în cauză în ansamblul său poate părea nesemnificativă, Curtea constată că, pe parcursul întregului proces, aproximativ doi ani și o lună, autoritatea administrativă a rămas pasivă. Cu toate acestea, nu s-a furnizat nicio explicație care să justifice această perioadă de inacțiune, disproporționată în raport cu durata procedurii în ansamblu, și nici din dosarul cauzei nu reiese că acest termen se poate justifica prin comportamentul reclamantului sau prin complexitatea cauzei. Curtea constată în această privință că cauza reclamantului era simplă și că acțiunea pe care a formulat-o împotriva deciziei primarului se limita în realitate la un singur motiv care constă în a contesta obligația sa de a prezenta documentul solicitat. În plus, se poate deduce din motivarea deciziei prin care s-a respins acțiunea sa că, pentru a exclude motivul invocat de solicitant la autoritatea de recurs nu avea nevoie de o analiză juridică inovatoare sau de o evaluare aprofundată a elementelor de fapt sau de drept. 32. Curtea consideră că, în speță, trebuie, de asemenea, să se țină seama de particularitățile procedurii administrative. De fapt, dreptul polonez prevede, pentru fiecare etapă a acesteia, termene maxime. Astfel, în temeiul articolului 35, o cale de atac împotriva unei decizii administrative trebuie, în principiu, să fie examinată de către autoritatea de apel în termen de o lună. Deși termenul în cauză nu a avut un caracter imperativ, lipsa sa de observație face ca comportamentul autorităților să devină ilegal. În cazul de față, în ciuda faptului că procedura nu era complexă, autoritățile administrative au omis în mod evident să respecte termenele care le-au fost acordate, în plus, fără a-l informa pe solicitant cu privire la motivele care au stat la baza deficienței lor, cu încălcarea articolului 36 din Codul de procedură administrativă. Or, Curtea dorește să reamintească că, cu cât o procedură tinde să se extindă și termenul încetează să mai fie rezonabil, cu atât mai important este obligația autorităților de a demonstra că motivele invocate ca fiind originea acestei prelungiri a procedurii erau într-adevăr de natură să justifice acest lucru. 33. Având în vedere ansamblul de circumstanțe ale cauzei, Curtea consideră că procedura de doi ani și două luni, din care numai o lună de procedură efectivă nu poate, într-o cauză precum cea din speță, să fie considerată rezonabilă. 34. Prin urmare, aceasta concluzionează încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUATĂ ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 35. Reclamantul se plânge că acțiunea în deficit pe care a utilizat-o pentru a remedia durata procedurii administrative este complet ineficientă în măsura în care nu a fost examinată în timp util. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale. Curtea consideră că acest motiv este legat de cel examinat mai sus. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. În fond 37. Guvernul continuă să afirme că acțiunea în lipsă este o cale de drept eficientă, care poate remedia întârzierile procedurilor administrative. 38. Având în vedere concluzia la care s-a ajuns în temeiul examinării articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră că, în speță, nicio întrebare separată nu se ridică la unghiul articolului 13.39. Prin urmare, aceasta consideră că nu este cazul să se pronunțe asupra acestui aspect. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 41. Reclamantul solicită 2 500 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 42. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă. 43. Curtea, hotărând în echitate, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 000 EUR pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se spune că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A se vedea Hotărârea Déclare que . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 000 EUR (mii de euro) pentru daune morale care trebuie convertite în zloți polonezi la rata aplicabilă la data decontării, plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 29 iulie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Lawrence Early Giovanni Bonello Președinte
QUATRIÈME SECTION
MAREK BOGUSŁAW c. POLOGNE
(Requête n
o
34103/03)
ARRÊT
29 juillet 2008
29/10/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Marek Bogusław c. Pologne,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Giovanni Bonello,
président,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
juges,
et de Lawrence Early
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
34103/03) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet État, M.
Marek Bogusław («
le requérant
»), a saisi la Cour le 16 octobre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement polonais («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait en particulier que la durée d’une procédure administrative à laquelle il était partie ainsi que celle portant sur le recours en carence qu’il avait formé ont méconnu la condition du délai raisonnable. En outre, invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaignait de l’ineffectivité de l’action en carence qu’il a engagée pour se plaindre de la longueur de la procédure administrative.
4.
Le 17 octobre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
5.
Le requérant est né en 1961 et réside à Gdynia.
6.
Le 20 décembre 2001, le requérant déposa à la mairie de Gdynia une demande tendant à la modification de certains informations contenues dans le certificat d’immatriculation de sa camionnette de marque Alfa Romeo, qu’il envisageait d’utiliser comme son véhicule personnel.
7.
Dans une lettre du 7 janvier 2002, le requérant fut prié de combler les lacunes de son dossier et d’y verser, dans le délai de sept jours, un certificat d’homologation du véhicule, document considéré comme indispensable à l’enregistrement de la modification.
8.
Par une décision du 22 janvier 2002, le maire refusa d’accueillir la demande du requérant au motif que ce dernier n’avait pas fourni le certificat requis.
9.
Le 24 janvier 2002, le requérant forma un recours auprès de l’autorité compétente (
samorządowe kolegium odwoławcze).
Il contesta l’obligation pour lui de soumettre la pièce en question.
10.
Le 3 avril 2002, le requérant forma auprès de la Cour administrative suprême un recours en carence pour se plaindre de l’inaction de l’autorité d’appel. Il souligna que son recours dirigé contre la décision du 22 janvier n’avait pas été examiné dans le délai d’un mois, comme l’exigeait l’article 35 du code de la procédure administrative. On l’avait pas informé non plus, au mépris de l’article 36 du code, des motifs de cette carence ni indiqué la date à laquelle son recours allait être examiné.
11.
Le 27 janvier 2004, le requérant se plaignit auprès du médiateur de l’absence de diligence de l’administration et de la Cour administrative suprême.
12.
Le 17 février 2004, l’autorité administrative d’appel rejeta le recours formé par le requérant à l’encontre de la décision du 22 janvier 2002.
13.
Le 11 mars 2004, le tribunal administratif régional classa le recours en carence sans suite au motif que la procédure principale ayant été terminée, celui-ci n’avait plus d’objet.
14.
Les 6 mai et 27 août 2004, le médiateur répondit à la plainte du requérant. Il convint que ses allégations portant sur l’absence de la diligence des autorités administratives étaient fondées. Par la suite, il l’avisa des explications que lui avaient fournies les autorités concernées après son intervention consécutive à la plainte du requérant. Ainsi, la présidente de l’autorité administrative d’appel (
sko)
lui avait répondu que le budget restreint dont elle disposait ne lui permettait pas d’informer de manière systématique les intéressés des motifs du non-respect des délais prévus pour l’examen de leurs recours. Par ailleurs, les retards dans le traitement des dossiers auraient, selon elle, été dus essentiellement à l’encombrement du rôle de l’autorité administrative et à l’insuffisance de ses effectifs. Quant au président du tribunal administratif de Gdańsk, celui-ci invoqua des circonstances similaires. En marge de sa lettre, le médiateur informa l’intéressé qu’il envisageait d’intervenir auprès du ministre du Budget afin que soient alloués à l’autorité administrative concernée des fonds supplémentaires susceptibles de lui permettre de s’acquitter de ses tâches avec davantage de célérité.
II.
15.
En vertu de l’article 35 du code de procédure administrative, les demandes dont l’administration est saisie se doivent d’être traitées sans délai injustifié. Les demandes susceptibles d’être traitées sur la base des éléments soumis par un demandeur ou de ceux dont l’administration a connaissance d’office se doivent d’être examinées sans délai. Quant aux affaires qui nécessitent un complément d’information, celles-ci doivent être traitées dans un délai maximal d’un mois et celles particulièrement complexes dans un délai de deux mois. S’agissant d’un recours en appel formé par une partie à l’encontre d’une décision administrative adoptée en première instance, celui-ci se doit d’être examiné par une autorité d’appel dans un délai d’un mois. Lorsque les délais en question ne sont pas respectés, l’autorité administrative se doit - en vertu de l’article 36 du code - d’expliquer aux intéressés les motifs de sa carence. De surcroît, elle est tenue d’indiquer un nouveau délai dans lequel elle statuera par décision. Ensuite, en vertu de l’article 37 § 1 du code, en cas où l’autorité administrative demeurerait inactive, un demandeur peut s’en plaindre en formant un recours hiérarchique en carence auprès d’une autorité hiérarchiquement supérieure à celle mise en cause. Dans la mesure où le recours s’avèrerait bien fondé, l’autorité administrative concernée peut se voir impartir par l’autorité supérieure un nouveau délai dans lequel elle sera tenue d’adopter une décision. Par ailleurs, l’autorité supérieure peut ordonner l’ouverture d’une enquête administrative en vue de l’identification des motifs de la carence constatée. De surcroît, lorsque cela s’avèrerait nécessaire, l’autorité hiérarchiquement supérieure peut prendre des mesures appropriées en vue de prévenir la répétition des carences.
16.
En vertu de l’article 17 de la loi sur la Cour administrative suprême en vigueur entre le 1
er
octobre 1995 et le 1
er
janvier 2004, une partie à une procédure administrative pouvait à tout moment saisir cette juridiction d’un recours en carence et l’inviter à constater l’inaction d’une autorité administrative censée rendre une décision. En vertu de l’article 26 de la loi en question, dans le cas où les allégations au sujet de l’inaction d’une autorité mise en cause s’avéreraient fondées, cette dernière pouvait être sommée par la Cour administrative suprême «
de rendre une décision ou accomplir un acte donné ou bien de déclarer l’existence d’un droit ou d’une obligation découlant de la loi
». Une telle décision de la Cour administrative suprême était juridiquement contraignante. Si l’autorité administrative concernée ne s’y conformait pas, la Cour administrative suprême pouvait lui infliger une amende administrative ou bien elle pouvait rendre elle-même une décision sur le droit ou l’obligation en cause.
17.
Suite à l’adoption, les 25 juillet et 30 août 2002, de nouvelles lois sur l’organisation et le fonctionnement des tribunaux administratifs, des juridictions administratives de deuxième degré ont été instituées dans le système judiciaire polonais. A la suite de l’entrée en vigueur de ces lois, qui s’appliquent également à la juridiction administrative suprême, la loi sur la Cour administrative suprême du 1995 a été abrogée.
18.
L’article 3 § 1 de la loi du 30 août 2002 dispose que les tribunaux administratifs contrôlent les actes de l’administration publique. Il leur incombe, notamment, d’examiner les recours en carence dirigés contre les autorités administratives. La décision par laquelle un tribunal administratif se prononce sur un tel recours est susceptible d’un pourvoi en cassation devant la Cour administrative suprême.
19.
Le 17 septembre 2004, est entrée en vigueur la loi adoptée le 17 juin 2004, qui a introduit, dans le système juridique polonais, une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires
(Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki).
Selon
l’article 2 de ladite loi combiné avec son article 5, le recours prévu par cette loi ne peut être exercé que lorsqu’une procédure litigeuse est pendante, mais une exception est prévue dans le cas de figure prévu à l’article 18 al. 1 de la loi
:en vertu de cette disposition transitoire, une personne
ayant saisi la Cour européenne des droits de l’homme alors que la procédure faisant l’objet de sa requête était pendante devant les juridictions internes, pouvait engager – avant l’expiration d’un délai de 6 mois à compter de la date de l’entrée en vigueur de la loi (soit avant le 17 mars 2005) – l’action relative à la violation du droit à un procès dans un délai raisonnable, à condition que la Cour ne se soit encore prononcée sur la recevabilité de sa requête.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
20.
Le requérant allègue une violation de son droit à voir sa cause examinée dans un délai raisonnable, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. La disposition invoquée par le requérant est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
21.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
Sur l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
22.
Le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il soutient qu’il avait la faculté d’engager l’action indemnitaire sur le fondement de l’article 417 du code civil pour se faire indemniser du préjudice qu’il aurait pu subir du fait de la durée de la procédure. Pour autant, qu’il s’agisse de la procédure devant la Cour administrative suprême portant sur l’action contre la carence de l’administration, jusqu’au 17 mars 2005, le requérant aurait pu engager, conformément à l’article 18 de la loi de 2004, l’action relative à la violation de son droit à un procès dans un délai raisonnable (voir la partie «
droit interne
», ci-dessus).
23.
Le requérant, quant à lui, estime avoir épuisé les voies de recours internes.
24.
La Cour note qu’en l’espèce, le requérant a engagé devant la Cour administrative suprême l’action en carence pour se plaindre de l’inaction de l’administration. Cependant, ce recours n’a pas porté à conséquence étant donné qu’il a été examiné seulement après que la procédure principale ait déjà pris fin. La Cour rappelle à cet égard que l’action contre la carence de l’administration prévue par l’ancienne loi sur la Cour administrative suprême ainsi que par la loi sur la procédure devant les tribunaux administratifs actuellement en vigueur est réputée être une voie de droit efficace de nature à porter remède à la durée excessive d’une procédure administrative (
Bukowski c. Pologne
(déc), n
o
38665/97, 11 juin 2002).
25.
Se référant à l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant aurait dû engager l’action indemnitaire prévue par l’article 417 du code civil, la Cour rappelle sa jurisprudence pertinente selon laquelle dans les cas où le droit interne prévoit plusieurs recours parallèles relevant de différentes domaines du droit l’article 35 § 1 de la Convention n’exige pas qu’un requérant, après avoir tenté d’obtenir le redressement d’une violation alléguée de la Convention au travers de l’un de ces recours, doive encore nécessairement en utiliser d’autres (
Kaniewski c. Pologne
, n
o
38049/02, 8
novembre 2005). ). En tout état de cause, la Cour rappelle qu’à l’occasion de l’examen d’autres affaires polonaises (voir, notamment
Stanclik c. Pologne
, n
o
31397/03, 15 janvier 2008, §§ 37-38) il a été jugé que l’action indemnitaire fondée sur l’article 417 du code civil polonais ne constituait pas, sauf preuve du contraire, un recours effectif permettant de se plaindre de la durée d’une procédure. En l’occurrence, aucun élément susceptible d’attester de l’efficacité d’un tel recours en ce qui concerne la durée des procédures administratives n’a été produit.
Pour autant, que le Gouvernement affirme que le requérant aurait dû également se plaindre de la durée de la procédure portant sur l’action contre la carence de l’administration au moyen de l’action prévue par les dispositions transitoires de l’article 18 de la loi de 2004, la Cour n’est pas convaincue de l’utilité de ce recours en l’espèce. Elle admet que dans certaines circonstances, notamment dans le cas où elle serait appelée à statuer sur le respect de la condition du délai raisonnable dans une procédure tendant elle-même déjà à constater la durée excessive d’une autre procédure, un requérant se plaignant de la durée de cette première procédure pourrait être tenu d’utiliser son action prévue par la loi de 2004. Toutefois, de l’avis de la Cour, cette exigence ne saurait s’appliquer dans la présente affaire. La Cour observe qu’en l’espèce, en introduisant l’action contre la carence de l’administration, le requérant recherchait avant tout l’accélération de la procédure principale. Or, au lieu de prendre rapidement des mesures appropriées en vue de remédier à l’inaction de l’autorité administrative, la juridiction saisie du recours en carence est restée passive. Dans ces circonstances, il convient de se demander dans quelle mesure le fait pour le requérant de former le recours fondé sur l’article 18 de la loi de 2004 aurait pu contribuer à accélérer l’examen de l’action en carence et par conséquent, influer indirectement sur le déroulement de la procédure principale. La Cour observe à cet égard que le recours en question, disponible pendant une période transitoire de six mois, a été ouvert seulement à partir du 17 septembre 2004, soit quelques mois après que les procédures concernées aient déjà pris fin. Il en résulte qu’en aucune manière il n’était susceptible d’accélérer le déroulement de celles-ci. Bien qu’en théorie, il eût pu aboutir à l’octroi d’une indemnité au requérant, compte tenu du fait que la loi de 2004 s’applique uniquement aux procédures judicaires, l’indemnité hypothétique ne pourrait être accordée que pour la procédure devant la Cour suprême administrative. Or, ce laps de temps n’est qu’une fraction de la période dont l’intéressé se plaint à présent. Dans ces circonstances, l’obliger d’utiliser le recours qui s’avère être peu utile serait déraisonnable et entraverait l’exercice efficace de son droit à un recours individuel, tel que défini à l’article 34 de la Convention (mutatis mutandis
Vaney c. France
, n
o
53946/00, 30
novembre 2004, § 53).
26.
Eu égard à ce qui précède, la Cour décide de rejeter l’exception du Gouvernement.
27.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
28.
Le Gouvernement soutient qu’en l’espèce, la durée de la procédure s’explique essentiellement par le degré certain de complexité que revêtait l’affaire. Le Gouvernement considère que l’on ne saurait parler d’une période excessivement longue dans la mesure où la procédure devant l’autorité d’appel a duré deux années et celle devant la Cour administrative suprême environ une année, onze mois et neuf jours.
29.
Le requérant conteste les dires du Gouvernement.
30.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle relève de surcroît que seules les lenteurs imputables à l’État peuvent amener à conclure à l’inobservation du délai raisonnable (
H. c. France
, 24 octobre 1989, série A n
o
162, §55).
31.
S’agissant de la présente affaire, la Cour note que la période à prendre en considération s’étend en l’espèce sur environ deux années et deux mois dont un mois seulement de procédure effective. Bien qu’elle admette que la durée de la procédure concernée considérée dans son ensemble puisse paraître insignifiante, la Cour note que pendant quasiment la procédure entière, soit durant environ deux années et un mois, l’autorité administrative d’appel est restée passive. Or, aucune explication susceptible de justifier cette période d’inaction, disproportionnée par rapport à la durée de la procédure dans son ensemble, n’a été fournie. Par ailleurs, il ne ressort pas du dossier de l’affaire que ce délai puisse se justifier par le comportement du requérant ou bien par la complexité de l’affaire. La Cour note à ce sujet que l’affaire du requérant était simple et que le recours qu’il avait formé à l’encontre la décision du maire se limitait en réalité à un seul moyen consistant à contester l’obligation pour lui de soumettre le document demandé. En outre, il peut être déduit de la motivation de la décision par laquelle son recours a été rejeté que pour écarter le moyen soulevé par le requérant l’autorité d’appel n’avait pas besoin d’effectuer une analyse juridique novatrice ni de se livrer à une appréciation approfondie des éléments de fait ou de droit.
32.
La Cour considère qu’en l’espèce, il convient également de tenir compte des particularités de la procédure administrative. En fait, le droit polonais prévoit, pour chaque phase de celle-ci, des délais maximums. Ainsi, en vertu de l’article 35, un recours formé à l’encontre d’une décision administrative se doit en principe d’être examiné par l’autorité d’appel dans un délai d’un mois. Bien que le délai en question n’ait pas de caractère impératif, son inobservation rend le comportement des autorités irrégulier. En l’espèce, en dépit du fait que la procédure ne revêtait aucune complexité, les autorités administratives ont manifestement omis de respecter les délais qui leur étaient impartis, de surcroît sans informer le requérant des motifs de leur carence, au mépris de l’article 36 du code de procédure administrative.
Or, la Cour tient à rappeler que plus une procédure tend à s’allonger et le délai cesse d’être raisonnable, plus importante est l’obligation des autorités de démontrer que les raisons invoquées comme étant l’origine de cet allongement de la procédure étaient réellement de nature à le justifier.
33.
Compte tenu de l’ensemble de circonstances de l’affaire la Cour estime que la procédure de deux années et deux mois dont un mois de procédure effective seulement ne saurait, dans une affaire comme celle de l’espèce, passer pour raisonnable.
34.
Partant, elle conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
35.
Le requérant se plaint que l’action en carence qu’il a utilisée en vue de remédier à la durée de la procédure administrative s’est avérée entièrement inefficace dans la mesure où elle n’a pas été examinée en temps utile. Il invoque l’article 13 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
36.
La Cour considère que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus. Dès lors, il convient de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
37.
Le Gouvernement persiste à dire que l’action en carence est une voie de droit efficace de nature à remédier à la lenteur des procédures administratives.
38.
Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est parvenue au titre de l’examen de l’article 6 § 1 de la Convention la Cour considère qu’en l’espèce, aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article 13.
39.
En conséquence, elle estime qu’il n’y a pas lieu de statuer sur ce grief.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
40.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
41.
Le requérant réclame 2
500 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
42.
Le Gouvernement considère que la somme demandée est excessive.
43.
La Cour, statuant en équité, considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
44.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 13
de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
’
État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 1
000 EUR (mille euros) pour dommage moral à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement
plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
29 juillet 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Lawrence Early
Giovanni Bonello
Greffier
Président