ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1396/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării(CNCD), Tribunalul Iași, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, solicitând anularea Hotărârii nr. 362/19.08.2015 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să emită hotărâre prin care să constate și să sancționeze faptele de discriminare săvârșite de pârâți prin ignorarea activității sale din anul 2014 la întocmirea Rapoartelor de bilanț și a analizelor trimestriale, înscrierea documentelor redactate de ea în anul 2014 pe numele altor persoane și lipsirea de un PC de individuală folosință.

La 5.02.2016 a formulat în cauză cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei Asociația Asistenților Judiciari din România, susținând necesitatea includerii în actele privind activitatea sistemului judiciar român și a datelor referitoare la activitatea asistenților judiciari.

La data de 8.02.2016, reclamanta a invocat și excepțiile de neconstituționalitate: ale prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 1 alin. (4) din Constituție; ale prevederilor Secțiunii a VI-a, art. 16 - 18, 22-25 din O.U.G. nr. 137/2000 în raport de prevederile art. 75 alin. (1) și 117 alin. (3) din Constituție; ale prevederilor Legii 324/2006, art. 23 din O.G. nr. 137/2000 și art. III din lege raportat la prevederile art. 1, alin. (4) și (5), art. 75 alin. (1), (10)8 alin. (2), (11)7 alin. (3) din Constituție.

Prin Sentința civilă nr. 104/2016 din 31 mai 2016 a Curții de Apel Iași, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele măsuri:

- A respins cererea reclamantei A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Secțiunii a VI-a, art. 16 - 18, 22 - 25 din O.U.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Legii 324/2006, art. 23 din O.G. nr. 137/2000 și art. III din lege.

- A respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul Iași, Consiliul Superior al Magistraturii, cu sediul în București, Calea x B, Ministerul Justiției, împotriva Hotărârii 362/19.08.2015 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

- A respins cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei formulată de Asociația Asistenților Judiciari din România .

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamanta A. și intervenienta Asociația Asistenților Judiciari din România .

Recurenta A. a criticat sentința atacată atât sub aspectul soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și sub aspectul soluției de respingere a contestației formulate împotriva Hotărârii 362/19.08.2015 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând motivele prevăzute de art. 488 pct. 6,7 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul formulat sub aspectul soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurenta a arătat că excepțiile invocat au legătură cu soluționarea cauzei, cercetarea fondului fiind indisolubil legată de luarea în considerare a dispozițiilor normative al căror de constituționalitate l-a solicitat.

Recurenta a susținut că textul actual al art. 29 alin. (3) din legea nr. 47/1992 este mult mai nuanțat, "legătura cu cauza" înseamnă doar verificarea unei potențialități, situație mult diferită de cea a stabilirii unei dependențe, astfel că a stabili anterior controlului Curții Constituționale relevanța respectivului control asupra soluției din speță echivalează cu o antepronunțare.

Consideră că în cauză era și este în continuare necesară sesizarea Curții Constituționale a României cu excepțiile de neconstituționalitate invocate deoarece doar acest for poate constata și aprecia conformitatea constituțională a normelor față de care s-a ridicat respectiva excepție.

Chiar dacă poate părea previzibil modul în care se va răsfrânge în cauză soluția dată de Curtea Constituțională asupra excepției invocate, totuși nu poate fi anticipat total înaintea pronunțării pe excepție. Apreciază că aceasta este rațiunea pentru care condiția de admisibilitate a dependenței a fost modificată în cea a existenței "unei legături cu cauza" a prevederilor din legi sau ordonanțe față de care se invocă excepția de neconstituționalitate.

Pentru aceste motive, consideră că excepțiile de neconstituționalitate invocate în cauză îndeplinesc condițiile de admisibilitate cerute cumulativ de prevederile art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În susținerea recursului privind fondul cauzei, reclamanta a invocat motivele prevăzute de art. 488 pct. 6,7 și 8 din C. proc. civ., arătând în esență următoarele aspecte:

- Sentința Curții de Apel lași ce a validat hotărârea CNCD conține aceleași vicii de motivare și de apreciere a situației de fapt ca și hotărârea CNCD din cauză.

- Prima instanță a examinat Hotărârea CNCD nr. 362/19.08.2015 doar din prisma normelor juridice citate de CNCD în această hotărâre, deși cadrul procesual dedus judecății sale a fost mult extins.

- Sentința recurată nu cuprinde motivarea respingerii tuturor argumentelor invocate în susținerea cererilor sale

- Motivarea sentinței recurate redă sub formă de postulate convingerile primei instanțe asupra cauzei fără să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situația de fapt reținută, aspect obligatoriu potrivit art. 131. Alin 2 și 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat de CSM prin, Hotărârea nr. 1375/17.12.2015.

- Sentința recurată nu cuprinde nicio referire la tratatele și practica judiciară europeană invocate expres și explicit în fața primei instanțe.

- Sentința recurată nu cuprinde nicio referire la dreptul la viață profesională, identitate ocupațională și conținut al experienței profesionale invocate în fața primei instanțe

- Prima instanță, în partea de considerente ce redă conținutul contestației, a restrâns excesiv argumentele sale, reținând că a invocat Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene 81/12, Cauza ACCEPT, discriminarea pe motive de vârstă, precum și dreptul la viață profesională reglementat de art. 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

- Prima instanță nu a expus nici un motiv pentru care nu a examinat aceste apărări.

- Sentința atacată nu respectă exigențele unei motivări de hotărâre judecătorească astfel cum a interpretat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina c. României, în care se arată că art. 6 (din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

- Prima instanță a ignorat cele reținute cu putere de lucru judecat în Decizia nr. 303/30.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel lași în Dosarul x/2009 . În acea decizie s-a reținut situația egală a prestării activității sub aceleași interdicții între categoria asistenților judiciari și judecători, și, pe cale de consecință, necesitatea aplicării aceluiași tratament corectiv, respectiv acordarea sporului de confidențialitate.

- Atât CNCD cât și prima instanță au considerat că remunerarea sa acoperă integral dreptul la demnitate în muncă. În combaterea acestei teze susține că dreptul la muncă are două componente, una patrimonială, materială, dreptul la salariu în contraprestația muncii; și o componentă morală, referitoare la conținutul experienței profesionale, la portofoliul profesional individual în baza căruia se construiește identitatea ocupațională, ceea ce înseamnă a face parte dintr-un anumit corp profesional.

- Consideră că transformarea sa într-o persoană invizibilă profesional prin refuzul înscrierii statistice a activității pe numele său este de natură să-i afecteze dreptul la muncă.

- Acțiunea concretă de a lua o activitate distinctă profesional și de a o înscrie pe numele altei persoane reprezintă un gest real de încălcare a demnității în muncă.

Acțiunea CSM de a primi în cunoștință de cauză statistici purtând munca unor angajați invizibili și de a se prezenta de 15 ani în fața Parlamentului fără a spune despre activitatea asistenților judiciari reprezintă un gest real de încălcare a demnității în muncă.

- CNCD și prima instanță au ignorat dreptul său la conținutul profesional demonstrat de actele de la dosar.

- Consideră că dispozițiile art. 13 din H.G. nr. 616/2005 creează pentru recurentă (și ceilalți asistenți judiciari) dreptul și interesul ca activitatea lor să fie înscrisă corect inclusiv în statistici în vederea analizei.

În fine, recurenta-reclamantă consideră că există un dezechilibru major între prezentarea publică oficială, a datelor despre viața sa privată referitoare la situația sa socio-economică și lipsa oricăror date despre activitatea profesională, date care să aibă același caracter, oficialitate și publicitate pe site-ul unei autorități din domeniul judiciar.

În susținerea recursului său, recurenta-intervenientă Asociația Asistenților Judiciari din România a arătat că:

- Prin sentința recurată s-a respins acțiunea principală și cererea de intervenție cu motivarea că ar exista documente oficiale ce reflectă activitatea asistenților oficiali, deși nu s-au indicat acele documente și că lipsa menționării asistenților judiciari în rapoartele anuale ale tribunalelor la care aceștia activează și în Raportul prezentat anual de CSM în fața Parlamentului privind starea justiției nu aduce atingere vreunui drept al acestei categorii profesionale. Se subliniază în acest sens faptul că s-a asigurat salarizarea integrală a asistenților judiciari.

- Reclamanta a solicitat în acțiunea sa protecția drepturilor recunoscute prin Directiva 2000/78/CE și Directiva 2000/43/CE .

- Se ridică întrebarea dacă aceste norme europene protejează dreptul la muncă doar sub aspectul său patrimonial, dreptul la salariu, sau și aspectele nepatrimoniale derivate din dreptul la muncă.

- Profesia de asistent judiciar există în România din iunie 2000 și până acum nu există nicio analiză ori raportare statistică asupra activității personalului din această profesie juridică.

- Este vorba de 15 ani de activitate de asistent judiciar pentru majoritatea membrilor acestui corp profesional, activitate care nu a fost consemnată în registre, raportată și nici analizată statistic, după cum se observă din datele cauzei de față.

Arătând că prima instanță nu a lămurit acest aspect, prin urmare, recurenta solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit prevederilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pentru a se pronunța cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea drepturilor recunoscute prin Directiva 2000/78/CE și Directiva 2000/43/CE în sensul de a se lămuri:

- Dacă aceste directive recunosc și ocrotesc pentru toate persoanele angajate legat dreptul la identitate ocupațională și vocație la carieră,

- Dacă înscrierea activității unei persoane ca realizată de ea face parte din conținutul dreptului la identitate ocupațională și vocație la carieră,

- Dacă raportarea statistică pe numele unei persoane a activității realizate de o altă persoană poate fi calificată drept o practică discriminatorie.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului sub aspectul soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în subsidiar, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.

Intimatul -pârât Tribunalul Iași a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte constată că art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare."

Or, din analiza actelor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 104 din 31.05.2016 sub aspectul soluției privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, este înregistrat la Curtea de Apel Iași la data 02.06.2016.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția tardivității recursului nu este fondată, recursul fiind declarat și motivat cu respectarea termenului de 48 de ore, prevăzut de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Examinând cererea formulată de recurenta - intervenientă de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerința de a fi utile și pertinente în soluționarea litigiului, față de considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b)validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1 - 3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16 - 07 - 1992, C83/1991).

Concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-intervenientă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în cauză.

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută și contestate de către părți, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că reclamanta-intervenientă tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce evident excedează competenței acestei din urmă instanțe.

Conform prevederilor art. 267 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și ale jurisprudenței în materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale.

În privința întrebărilor formulate, se reține că aspectele invocate de recurentă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale.

Prin urmare, față de aceste argumente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulată de recurenta - intervenientă, dat fiind faptul că opinia preliminară solicitată, nu este utilă și pertinentă în prezenta cauza.

3.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 104 din 31.05.2017 sub aspectul soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Secțiunii a VI-a, art. 16 - 18, 22 - 25 din O.U.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Legii 324/2006, art. 23 din O.G. nr. 137/2000 și art. III din lege, reținând judicios că textele de lege invocate ca fiind neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte remarcă că textele enumerate de reclamantă ca fiind neconstituționale se referă la statutul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, or, contrar susținerilor recurentei, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, nu se poate stabili o legătură între aceste texte și modul de soluționare pe fond a cauzei.

Textele a căror neconstituționalitate o invocă recurenta-reclamantă vizează competența administrativ-jurisdicțională a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și modul de exercitare a atribuțiilor și de soluționare a petițiilor privind discriminarea, însă aceste aspecte nu au o legătură cu soluționarea fondului litigios în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanță că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

3.2 În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. sub aspectul soluției de respingere a contestației

Sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentă nu sunt fondate, întrucât, din analiza lucrărilor din dosar, se observă că, instanța de fond, pronunțând sentința ce formează obiectul recursului, a răspuns argumentelor invocate de reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că acțiunea este nefondată,

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința atacată respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința ce formează obiectul recursului, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța a pronunțat sentința fără a analiza toate motivele susținute prin cererea de chemare în judecată.

Faptul că nu s-a răspuns în mod detaliat la fiecare dintre argumentele reclamantei, unele dintre acestea fiind grupate și motivate printru-un considerent comun, nu poate echivala cu lipsa motivării sau cu o motivare necorespunzătoare.

Sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta referitoare la Decizia nr. 303/30.03.2010 nu sunt fondate.

Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cele reținute prin Decizia nr. 303/30.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Înalta Curte constată că această decizie privește un dosar având ca obiect plata către recurenta-reclamantă a sporului de confidențialitate de până la 15%, astfel că nu poate fi vorba de încălcarea autorității de lucru judecat.

Sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta nu se referă la încălcarea vreunei norme de drept material de către instanța de fond, recurenta enumerând doar teorii legate de statutul său profesional.

Litigiul dedus judecății are ca obiect plângerea formulată de reclamantă împotriva Tribunalului Iași, Consiliului Superior al Magistraturii și Ministerului Justiției, prin care a solicitat înlăturarea faptelor de discriminare și repunerea sa în situația anterioară discriminării, prin obligarea Tribunalului Iași și CSM la includerea activității asistenților judiciari în rapoartele publice referitoare la activitatea instanței și obligarea MJ la a-i aloca un PC de unică folosință.

Curtea de Apel Iași a respins acțiunea împotriva Hotărârii 362/19.08.2015 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării reținând în esență că nu se poate reține nicio atingere a vreunui drept al reclamantei sau al asistenților judiciari, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei, potrivit cărora transformarea sa într-o persoană invizibilă profesional prin refuzul înscrierii statistice a activității sale pe numele său a fost de natură să-i afecteze dreptul la muncă, câtă vreme așa cum corect a reținut prima instanță, activitatea reclamantei și a celorlalte persoane incluse în categoria profesională a asistenților judiciari este cuprinsă în detaliu în registrele fiecărei instanțe și poate fi prezentată sau extrasă prin diverse rapoarte la solicitarea celor interesați de datele existente.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea constata existența unei discriminări: o diferențiere, un criteriu pe baza căruia s-a făcut diferențierea și atingerea unui drept, neputându-se considera că s-a adus vreo atingere dreptului la muncă al reclamantei, din moment ce reclamanta a fost angajată, salariată și a putut să-și desfășoare activitatea profesională.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate argumentele recurentei referitoare la încălcarea demnității în muncă, atingerea acestei demnități nefiind posibilă prin nemenționarea celor care au avut un aport în muncă, ci prin supunerea la munci înjositoare, ceea ce nu este cazul în speță.

În fine, Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei, constată că prin rapoartele de bilanț ale instanțelor și parchetelor nu a fost vătămat vreun drept al reclamantei, astfel că nu se poate vorbi de un tratament discriminatoriu generat de inexistența în cuprinsul unui raport a unor capitole destinate exclusiv categoriei de asistenți judiciari.

3.3 În ceea ce privește recursul formulat de intervenienta Asociația Asistenților Judiciari din România.

Înalta Curte constată că este nefondat recursul formulat de intervenienta Asociația Asistenților Judiciari din România, criticile intervenientei referitoare la neconsemnarea activității acestui grup profesional în registre nefiind întemeiate.

Din considerentele sentinței atacate rezultă că prima instanță a răspuns judicios acestor critici, arătând că activitatea reclamantei și a celorlalte persoane incluse în categoria profesională a asistenților judiciari este cuprinsă în detaliu în registrele fiecărei instanțe și poate fi prezentată sau extrasă prin diverse rapoarte la solicitarea celor interesați de datele existente. Din acest motiv, corect a constatat CNCD că documentele statistice și cele oficiale, care constituie baza extragerii informațiilor pentru diverse rapoarte, nu ignoră și nu pot ignora activitatea asistenților judiciari.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului declarat de reclamanta A. împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta-intervenientă Asociația Asistenților Judiciari din România, iar în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului declarat de reclamanta A. împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta-intervenientă Asociația Asistenților Judiciari din România.

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. și intervenienta Asociația Asistenților Judiciari din România împotriva Sentinței civile nr. 104/2016 din 31 mai 2016 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - OB