ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 775/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin contestația înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, la data de 10.04.2014 sub Dosar nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x întocmit de pârâtă la data de 20.03.2014.

Prin Sentința civilă nr. 2737 pronunțată la data de 09 octombrie 2014 Tribunalul Sălaj, secția Civilă a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Sălaj, invocată de pârâtă, declinând, în favoarea Curții de Apel Cluj, competența de soluționare a contestației formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, împotriva Raportului de evaluare nr. x din 20.03.2014.

Astfel, contestația a fost înregistrată la data de 17.11.2014 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/2014

Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 47/2015 din 27.01.2015, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac a susținut în esență recurentul - reclamantă că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, menționând în acest sens că, la termenul din 22 ianuarie 2015 a solicitat amânarea cauzei pentru studiul actelor depuse de pârâtă și comunicate la acel termen, însă instanța de fond a respins această cerere, încălcând astfel dreptul său la apărare, garantat de Constituție și de art. 13 din C. proc. civ.

În ce privește fondul cauzei, susține recurentul - reclamant că a fost desemnat în calitate de consilier local, ca reprezentant al Consiliului Local al municipiului Zalău să reprezinte interesele Municipiului Zalău în Adunarea Generală a Acționarilor la SC B. SA, fără a primi vreo indemnizație sau recompense pentru participarea la ședințele AGA.

Solicită a se avea în vedere că, din actele comunicate de ANI nu rezultă că Hotărârea nr. 135/2012 prin care recurentul a fost desemnat în AGA la SC B. SA a fost depusă și înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, conform art. 204 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul invocă dispozițiile art. 36 alin. (2), lit. a) și (3), art. 37 din același act normative, respectiv dispozițiile art. 88 din Legea nr. 161/2003, menționând că aceste din urmă dispoziții reglementează cazurile de incompatibilitate privind funcția de consilier local sau consilier județean și instituind interdicții, normele de drept se interpretează restrictiv.

Solicită astfel a se observa că nu a deținut funcția de reprezentant al statului la o societate comercială care își are sediul ori care deține filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, ci de reprezentant al consiliului local.

Prin Raportul de evaluare, dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. f) au fost aplicate la situația de fapt din speță, fără ca autoritatea pârâtă să justifice analogia dintre cele două categorii de funcții: " reprezentant al statului", respectiv " reprezentant al consiliului local" iar împrejurarea că legiuitorul se referă în mod expres în art. 88 lit. f) doar la una dintre cele două categorii rezultă fără echivoc din interpretarea sistematică a Legii nr. 161/2003.

Art. 87 reglementează cazurile de incompatibilitate a funcțiilor de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al Municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean, la lit. f) incompatibilitatea cu " funcția de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăților comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea general a unei societăți comerciale de interes național".

Menționează recurentul că nu a încasat nici o indemnizație de la vreo ședință a Consiliului Local Zalău la care a participat. În plus, Hotărârea Consiliului Local Zalău nr. 135/23.07.2012, prin care a fost desemnat în AGA la SC B. SA, în calitate de consilier local al trecut și de controlul legalității efectuat de Prefectul Județului Sălaj, conform art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004.

Apreciază recurentul că instanța de fond a interpretat greșit problema de drept care s-a creat în această situație care constă în aceea de a stabili care dintre dispozițiile legale aplicabile în cauză, respectiv cele ale Legii nr. 161/2003 - art. 87 alin. (1) lit. a) și f) ori cele ale Legii nr. 215/2001, forma republicată în anul 2007 - art. 57 alin. (7) sunt aplicabile în cazul de față și, care dintre acestea pot fi considerate abrogate implicit în urma modificărilor legislative survenite până la momentul alegerii sale în funcția de viceprimar al Municipiului Zalău, la data de 25 iunie 2012.

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale este legea -cadru, în ceea ce privește organizarea administrației publice locale, inclusiv cu privire la o organele de conducere constituite la acest nivel.

În forma sa inițială Legea nr. 215/2001 prevedea în art. 61 alin. (1) că viceprimarii nu pot fi în același timp și consilieri locali.

Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, legiuitorul a preluat, prin art. 87 alin. (1) lit. a) din legea cadru nr. 215/2001 privind incompatibilitatea calității de viceprimar cu funcția de consilier local.

Ulterior, prin Legea nr. 286/2006 privind modificarea Legii nr. 2115/2001, legiuitorul a înțeles să înlăture incompatibilitatea prevăzută în forma inițială a legii administrației publice locale, în sensul că, prin art. 61 alin. (7) a stabilit că pe durata exercitării mandatului, viceprimarul își păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizația aferentă acestui statut.

Prin urmare, modificarea Legii nr. 215/2001, în sensul înlăturării incompatibilității calității de viceprimar cu funcția de consilier local este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, astfel încât, într-o interpretare logico-juridică, abrogarea implicită s-a produs asupra dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și nu invers, având în vedere că această din urmă lege nu putea abroga prevederi ulterioare intrării ei în vigoare.

Susține recurentul că modificarea Legii nr. 215/2001 prin Legea nr. 286/2006 înlătură din reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (1) lit. a) și art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, dispozițiile referitoare la viceprimar; acestuia fiindu-i permis să-și păstreze statutul de consilier local, iar conform art. 36 alin. (3) lit. c) poate fi desemnat în calitate de consilier local în AGA la societățile unde consiliul local exercită drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute.

Norma juridică prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, reglementând incompatibilităților aleșilor locali, constând într-o restrângere de drepturi pentru aceștia și sancțiuni pentru nerespectarea lor, este de strictă interpretare și aplicare, interpretului legii fiindu-i interzis a complete " lacunele legii" și a o aplica pentru identitate de rațiune și la alte situații analoage, neprevăzute de lege, conform art. 10 Noul C. civ.

Apreciază recurentul că acest Raport este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a legislației aplicabile, iar singura soluție legală ar fi anularea raportului.

În concluzie, susține recurentul că, la data la care a fost ales în funcțiile de consilier local și viceprimar, în anul 2012, erau în vigoare dispozițiile art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, astfel încât prin deținerea simultană a celor două funcții nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, ca fiind netemeinică și nelegală și rejudecând cauza, să se admită acțiunea și să se dispună anularea Raportului de evaluare.

Apărarea intimatului-reclamant

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală, apreciind în esență că, în mod corect prima instanță a interpretat și aplicat prevederile aplicabile în speță, observând caracterul legal și temeinic al raportului de evaluare.

Apreciază intimata că susținerile recurentului sunt nefondate și în consecință solicită a fi înlăturate de către instanța de control judiciar, fiind nefondate.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatei - pârâte, în cuprinsul căruia arată că intimata a reiterate în esență argumentele invocate în fața instanței de fond.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 octombrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 25 septembrie 2018, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului de față, la data de 19.02.2019.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de recurs, recurentul a invocate cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fără însă a încadra criticile sale la fiecare motiv de casare în parte.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte reține că, potrivit textului de lege enunțat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța de control judiciar apreciază că nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în etapa cercetării procesului asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițiile legii, conform prevederilor art. 237 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte consideră că susținerile formulate de recurentul-reclamant referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., prin prisma faptului că prima instanță nu a dispus amânarea cauzei pentru studiul actelor comunicate la același termen judecată, sunt neîntemeiate.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod temeinic și în conformitate cu dispozițiile art. 222 C. proc. civ., instanța de fond nu a încuviințat cererea de amânare formulată de recurentul- reclamant, în condițiile în care "amânarea judecății (...) poate fi dispusă (...) numai în mod excepțional, pentru motive temeinice.".

Or, în cazul de față, astfel cum și instanța de fond de a constatat, aducându-i la cunoștință și reclamantului în ședința publică din 22 ianuarie 2015, parte din înscrisurile depuse de pârâtă reflectă modul de constituire al SC B. SA și modul în care statutul acestei societăți a fost modificat pe parcursul timpului, ori Hotărâri ale Consiliului Local de care reclamantul avea/sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, multe dintre acestea vizând perioada anterioară alegerii reclamantului ca viceprimar al Municipiului Zalău, implicit celei supusă evaluării - 23.07.2012 - 26.08.2013.

Constată, totodată, instanța de control judiciar că înscrisurile au fost depuse la dosarul cauzei, prin Compartimentul Registratură al instanței, de autoritatea publică pârâtă (la dispoziția dată de instanța de fond la un termen anterior), în data de 19 ianuarie 2015; recurentul - reclamant având posibilitatea de a le studia, la instanță, în cadrul compartimentului arhivă, până la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2015.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recurentului -reclamant nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., mai ales că instanța de fond, în mod legal a făcut aplicarea dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunțarea pentru formularea de concluzii scrise, implicit pentru ca reclamatul să ia la cunoștință de înscrisurile depuse la dosar de autoritatea publică pârâtă, la data de 27 ianuarie 2015.

Se constată deopotrivă că instanța de fond nu și-a fundamentat soluția pe aceste înscrisuri, ci pe dispozițiile legale incidente în cauză, aceasta reținând că înscrisurile atestă o stare de fapt ce nu a fost contestată de reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentului - reclamant nu i-a fost încălcat dreptul la apărare reglementat de dispozițiile art. 13 C. proc. civ., instanța de fond respectând regulile de procedură și soluționând cauza într-un termen optim și previzibil, astfel cum impun dispozițiile art. 6 din C. proc. civ.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

De altfel, Înalta Curte constată că singura critică ce ar putea fi încadrată în acest motiv de recurs, constă în afirmația formulată de recurent doar în cadrul dezbaterilor pe fondul recursului din ședința publică de față, în sensul că " soluția contestației nu este suficient motivată".

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/(...)/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

În cauza de față, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele pentru care prima instanță a constatat că reclamantul a încălcat dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005 în cauza Albina contra României.

Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigența procesului echitabil este îndeplinită și în cazul unei motivări a soluției pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Prin urmare, chiar și o motivare sumară, sintetică, a unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu o nemotivare, sancționabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, și îndeplinește cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind astfel incidente în speță dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

În consecință, instanța de control judiciar constată că hotărârea respectă exigențele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport și de prevederile art. 6 din Convenția Europene a Drepturilor Omului și de art. 21 din Constituția României.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin Raportul de evaluare nr. x/20.03.2014 s-a constatat că au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul incompatibilităților întrucât recurentul - reclamant A. a deținut, în perioada 23.07.2012 - 26.08.2013, simultan cu funcția de viceprimar al municipiului Zalău și funcția de reprezentant al Municipiului Zalău în Adunarea Generală a Acționarilor în cadrul SC B. SA Zalău, situație ce constituie caz de incompatibilitate, în raport cu dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Ca urmare, s-a apreciat că în speță erau incidente prevederile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, conform cărora funcția de viceprimar este incompatibilă cu "funcția de reprezentant al unității administrativ teritoriale în adunările generale ale societăților comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea general a unei societăți comerciale de interes național".

Prin hotărârea primei instanțe a fost respinsă acțiunea formulată de recurentul - reclamant, reținându-se că acesta a încălcat regimul incompatibilităților prin deținerea simultană a funcției de viceprimar al Municipiului Zalău, județul Sălaj și a celei de reprezentant al Municipiului Zalău în Adunarea Generală a Acționarilor în cadrul SC B. SA Zalău.

Analizând recursul formulat de reclamant, instanța de control judiciar constată că acesta se întemeiază pe o interpretare eronată, nesusținută de un fundament juridic, a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. a) și f) precum și a dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 161/2003, interpretare în baza căreia recurentul ajunge la concluzia greșită că art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 a fost abrogat tacit, astfel că, funcțiile de viceprimar și de consilier local pot fi exercitate simultan în mod efectiv, iar desemnarea sa în cadrul AGA al SC B. SA s-a realizat din calitatea sa de consilier local și nu din cea de viceprimar.

Analizând raportul de evaluare din această perspectivă se constată că starea de incompatibilitate a recurentului - reclamant a fost reținută în raport de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003 și nu în raport de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. a), ori de dispozițiile art. 88 din același act normativ, fiind vorba de prevederi legale distincte.

Astfel: art. 87 din Legea nr. 161/2003 reglementează regimul juridic al incompatibilităților aplicabil funcțiilor de primar, viceprimar, primar general și viceprimar al Municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean, iar art. 88 din același act normativ reglementează regimul juridic al incompatibilităților aplicabil funcțiilor de consilier local sau consilier județean.

Astfel cum și instanța de fond a reținut, recurentului - reclamant, prin Raportul de evaluare contestat nu i se impută nerespectarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, conform căreia " (1) Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu: a) funcția de consilier local", ci a celor cuprinse la lit. f) a aceluiași articol, imputându-i-se faptul că a exercitat funcția de viceprimar concomitent cu cea de reprezentant al unității administrativ-teritoriale Municipiul Zalău (din partea Consiliului Local) în Adunarea Generală a Acționarilor în cadrul SC B. SA Zalău, fiind deci vorba despre incompatibilități distincte.

Astfel, în mod temeinic și legal instanța de fond a apreciat că teza petentului referitoare la "abrogarea implicită" textului articolului 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, urmare a modificărilor aduse Legii nr. 215/2001 referitoare la înlăturarea incompatibilității funcției de viceprimar cu cea de consilier local [art. 57 alin. (7)] este lipsită de suport legal și nu are relevanță, în condițiile în care recurentului nu i se impută că a exercitat funcția de viceprimar concomitent cu cea de consilier local, ci concomitent cu cea de reprezentant al unității administrative-teritoriale Municipiul Zalău în Adunarea Generală a Acționarilor în cadrul unei societăți comerciale de interes local, incompatibilitățile fiind distincte și de strictă interpretare.

Totodată, în ceea ce privește " abrogarea implicită", Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ce prevăd următoarele: " În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora".

Este adevărat că art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 arată că pe durata mandatului viceprimarul își păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizația aferentă acestui statut, însă, în aceste condiții, viceprimarul este ținut să respecte atât interdicțiile legale prevăzute în cazul consilierilor locali cât și interdicțiile legale date de funcția de viceprimar.

Din analiza atribuțiilor sale, pe de o parte viceprimarul este subordonat primarului, fiind înlocuitorul de drept al acestuia care îi poate delega atribuțiile [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001], iar pe de altă parte, având statutul unui consilier local, viceprimarul își exercită această funcție în cadrul ședințelor consiliului local atunci când nu reprezintă primarul într-o astfel de ședință, fiind obligat să respecte interdicțiile legale în toate situațiile.

Faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 57 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data evaluării, "3) Viceprimarul este ales cu votul majorității consilierilor locali în funcție, din rândul membrilor acestuia", iar pe durata exercitării mandatului, viceprimarul își păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizația eferentă acestui statut [conform art. 57 alin. (7)], nu are nici o relevanță în prezenta cauză, întrucât, de la data validării în funcția de viceprimar, recurentului - reclamant îi revin drepturile și obligațiile corespunzătoare acestei funcții, inclusiv obligația respectării regimului juridic al incompatibilităților reglementat de dispozițiile art. 87 din Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale privind incompatibilitățile viceprimarilor, iar recurentul nu poate invoca cu succes dispozițiile referitoare la consilierii locali întrucât, de la data de 25.06.2012, a exercitat funcția de viceprimar, acesta fiind astfel obligat, în raport de disp. art. 91 din Legea nr. 161/2003 să demisioneze din una dintre funcții; Legea nr. 215/2001 neputând conduce la neaplicarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, aceasta fiind legea specială încălcată.

Astfel cum și instanța de fond a reținut, recurentul- reclamant avea la îndemână dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora " alesul local poate renunța la funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în funcție".

Susținerea recurentului în sensul că a participat la ședințele AGA fără a primi vreo indemnizație sau recompensă, nu prezintă relevanță, întrucât art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, stipulează incompatibilitatea prin simpla deținere simultană a funcției de viceprimar și a celei de "reprezentant al unității administrativ teritoriale în adunările generale ale societăților comerciale de interes local".

Nici susținerea legată de faptul că Hotărârea Consiliului Local Zalău nr. 135/23.07.2012, prin care recurentul a fost desemnat în AGA la SC B. SA, a "trecut și de controlul legalității efectuat de Prefectul Județului Sălaj", nu poate fi reținută, în condițiile în care prefectul nu are atribuții în materia reglementată de Legea nr. 161/2003, singura instituție cu competențe legale să evalueze situațiile de incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate prin lege organică fiind Agenția Națională de Integritate. Faptul că respectiva hotărâre a trecut de controlul de legalitate exercitat de prefect, nu-l poate exonera de răspundere pe recurentul - reclamant, astfel cum și instanța de fond în mod temeinic a constatat.

De asemenea, nici argumentul referitor la nedepunerea hotărârilor Consiliului Local la Oficiul Registrului Comerțului nu poate conduce la anularea raportului de evaluare, neputând avea valențe exoneratoare de răspundere pentru recurentul - reclamant. În plus, recurentul - reclamant nu a contestat nici o hotărâre a Consiliului Local, cum de altfel nu a contestat nici participarea sa la ședințele AGA.

În ceea ce privește calificarea SC B. SA Zalău, ca societate de interes local, Înalta Curte constată că recurentul - reclamant nu a contestat nici un moment acest aspect, prin urmare, este pe deplin dovedit că recurentul - reclamant a încălcat dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, astfel cum s-a reținut de către autoritatea publică intimată prin raportul de evaluare ce face obiectul prezentei analize.

Instanța de control judiciar constată că niciuna dintre criticile formulate de recurentul - reclamant nu este întemeiată, sentința fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor corespunzătoare din Legea nr. 161/2003, cu evaluarea completă a tuturor datelor relevante pentru stabilirea incompatibilităților prevăzute de lege în privința aleșilor locali, soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii, fiind întemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A., ca nefondat, sentința pronunțată de prima instanță urmând a fi menținută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 47/2015 din 27 ianuarie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - GV