ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1326/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureș, reclamantul A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să constate nulitatea absolută a certificatului de divorț nr. x din 26.02.2013, să repună părțile în situația anterioară divorțului, să anuleze convenția nr. 129/2013, autentificată la BNP D. și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Târgu-Mureș, prin sentința civilă nr. 705 din 10 februarie 2016, a admis excepția necompetenței materiale și a înaintat dosarul Tribunalului Mureș, ca instanță competentă în soluționarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 27 aprilie 2016 și prin sentința civilă nr. 646/2016 din 24 mai 2016 a fost admisă excepția lipsei de interes și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată a reclamantului, care a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtei B..

Prin decizia nr. 571/A din 19 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 646/2016 din 24 mai 2016, fiind obligat reclamantul la plata sumei de 720 RON în favoarea pârâtului C. și la plata sumei de 3.000 RON către pârâta B., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 571/A din 19 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, motivele fiind, în esență, următoarele:

Instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 33 din noul C. proc. civ., constatând că instanța de fond a dat o corectă dezlegare cu privire la excepția lipsei de interes invocată de pârâți.

În soluționarea excepției lipsei de interes, instanța trebuia ca, în raport de situația de fapt prezentată, să determine în mod clar și neechivoc dacă justificarea interesului promovării unei cereri în justiție este strâns legată de justificarea unui interes subiectiv și litigios actual, iar interesul urmărește ocrotirea unui drept considerat încălcat.

În opinia recurentului, capătul de cerere care viza repunerea părților în situația anterioară, respectiv să se constate că mariajul pârâților nu a fost desfăcut, prezenta interes în ceea ce privește legalitatea certificatului de divorț nr. x/26.02.2013.

În lipsa certificatului de divorț și cu o situație civilă a intimaților-pârâți de soți, nu ar mai fi existat posibilitatea promovării abuzive a unei acțiuni în tăgada paternității de către intimata-pârâtă.

Interesul recurentului în promovarea acțiunii este acela de a anula actele care au stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 700 din 14 februarie 2014 în dosarul nr. x/2013 de către Judecătoria Târgu Mureș, fiind determinat, legitim și personal, cât și născut și actual, deoarece scopul obținerii certificatului de divorț de către intimați și efectele ulterioare produse de acesta sunt elemente necesare și suficiente afectării interesului personal.

Certificatul de divorț nr. x/26.02.2013 este lovit de nulitate absolută, fiind obținut prin frauda la lege, fapt ce contravine dispozițiilor art. 1237 și 1250 din C. civ.

Atât timp cât certificatul de divorț a fost obținut prin ascunderea adevărului cu privire la situația minorului E. și cu încălcarea prevederilor legale, acesta a fost obținut prin frauda la lege, cu nesocotirea interesului general ocrotit, cel al minorului.

Notarul public a emis certificatul de divorț în condițiile în care cei doi soți au prezentat o altă situație de fapt decât cea reală, încălcând prevederile legale incidente, fapt ce ar trebui să atragă, de plano, aplicabilitatea art. 1247 din C. civ.

Așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, efectele juridice produse de certificatul de divorț și de convenția din cadrul procedurii de divorț au impact negativ, atât emoțional, cât și profesional, asupra sa.

La emiterea certificatului de divorț nr. x/26.02.2013, intimații au încălcat și dispozițiile art. 14 din C. civ., potrivit cărora, orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.

Mai mult decât atât, prin emiterea certificatului de divorț, au fost încălcate și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora "Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale", precum și art. 36 din aceeași lege, care statuează că "Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său."

Potrivit dispozițiilor art. 11 din C. civ., nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri și, așa cum statuează art. 15 din același cod, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Recurentul apreciază că atât instanța de apel, cât și prima instanță, ignorând realitatea argumentelor sale și nesocotind evidența faptelor reliefate de mijloacele de probă administrate, nu au făcut o analiză complexă a condițiilor ce erau îndeplinite în ceea ce privește fraudarea legii de către intimați.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că soluția preconizată este aceea de anulare a recursului.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 17 mai 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Atât recurentul, cât și intimații au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din noul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.", art. 489 alin. (2) din același cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

În speță, criticile recurentului vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 33 din C. proc. civ., acesta apreciind că instanța a soluționat în mod greșit excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii.

Excepția de interes este o excepție de fond, întrucât are strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății, respectiv cu exercițiul dreptului la acțiune, este absolută, deoarece privește încălcarea unor norme de ordine publică și este peremptorie, pentru că urmărește împiedicarea judecății pe fond, în cazul în care instanța apreciază că această excepție este întemeiată, cererea de chemare în judecată urmând să fie respinsă ca lipsită de interes.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material (substanțial), încălcare ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită sau au fost nesocotite principii generale de drept.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. precizează că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocarea pe calea acestui motiv a nerespectării unor norme de procedură nefiind posibilă, prin norme ale dreptului procesul civil înțelegându-se acele reguli generale și abstracte care reglementează organizarea și desfășurarea procesului civil.

Înalta Curte apreciază că textele legale la care se referă recurentul în susținerea cererii de recurs, respectiv art. 11, art. 14, art. 15, art. 374, art. 375 alin. (1), art. 1237, art. 1247, art. 1250 din noul C. civ. art. 9, art. 36 din Legea nr. 272/2004; art. 55 din Codul familiei sunt invocate formal. Argumentele recurentului legate de aceste prevederi vizează de fapt aspecte de netemeinicie, făcând trimitere la situația de fapt sau la probele administrate în cauză.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității cererii de recurs formulate de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei nr. 571/A din 19 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1), coroborat cu art. 455 din C. proc. civ., va fi obligat recurentul - reclamant A. la plata sumei de 1.000 RON către intimata-pârâtă B. și a sumei de 1.119 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei nr. 571/A din 19 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata sumei de 1.000 RON către intimata-pârâtă B. și a sumei de 1.119 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2017.