ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2019

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2019, revizuenții A., B., C., D. și S.C. E. S.R.L. au formulat, în contradictoriu cu intimata S.C. F. S.A., cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 364 A/05.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2004, în temeiul prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Revizuentele au arătat că înscrisul nou invocat este reprezentat de evidența cadastrală întocmită la nivelul anului 1986, potrivit căreia imobilul situat pe șos. x figurează ca teren în suprafață totală de 40.907 mp, proprietate de stat, posesor parcelă fiind Întreprinderea de lacuri și vopsele F.. Situația menționată, rezultând din evidențele cadastrale invocate ca înscris nou, este atestată de Adresa nr. x/12.03.2019 eliberată de Primăria Sectorului 3 București.

La nivelul anului 1986, imobilul situat pe șos. x A (imobilul în litigiu) figura ca fiind proprietate de stat, categoria de folosință "grădini și legume", cu suprafața de 8026 mp, posesor parcelă la data întocmirii evidențelor cadastrale fiind Consiliul Popular Sector 3 (nicidecum G.). Această situație rezultă din aceleași evidențe cadastrale invocate ca înscris nou și este atestată de Adresa nr. x/27.03.2019 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu.

Cu privire la condițiile de admisibilitate a revizuirii, revizuentele au arătat că evidențele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986 reprezintă înscrisuri noi, nefiind folosite în procesul în care a fost pronunțată hotărârea atacată; evidențele cadastrale invocate existau la data când a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii; înscrisul nu a putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuenților. Aceasta deoarece nici instanța, atunci când a dispus emiterea unor adrese către instituțiile statului care ar fi putut să aibă în evidență titlul cu care G. a primit în administrare terenul, și nici revizuenții nu au pus la îndoială conținutul Adresei nr. x/7.02.2000 emise de Primăria Municipiului București, Direcția Evidența Proprietății, care atestă faptul că terenul situat în șos. x A este inclus în suprafața de teren ce a fost atribuită în baza Hotărârii Guvernului României nr. 834/1991 către S.C. F. S.A. Practic, conținutul Adresei nr. x/7.02.2000 a fost în măsură să inducă în eroare atât instanța, cât și pe revizuenți, dezbaterile axându-se pe aspectul dobândirii dreptului de administrare, și nu pe întinderea acestui drept.

S-a mai susținut că înscrisul invocat are caracter determinant, în sensul în care, dacă ar fi fost cunoscut de către instanța de apel, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de revizuire prin admiterea excepției de tardivitate, a excepției de inadmisibilitate, iar dacă se trece peste aceste excepții, respingerea revizuirii ca nefondată.

În probațiune, revizuenta a depus la dosar Adresele nr. x/12.03.2019 și nr. x/3852/27.03.2019.

Prin Decizia nr. 889 A din 3 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția tardivității cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

A respins cererea de revizuire formulată de revizuenții A., B., C., D. și S.C. E. S.R.L., împotriva Deciziei civile nr. 364 A/05.04.2018, pronunțate în Dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. F. S.A., ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin decizia a cărei revizuire se cere, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți (revizuenți în prezenta cauză) împotriva Sentinței civile nr. 1788/20.10.2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin raportare la prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., și la împrejurarea că acțiunea în revendicare din speță a fost formulată în anul 2004, s-a constatat că prezentului proces îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

În cauză, revizuenții au susținut că au descoperit înscrisurile invocate, constând în evidența cadastrală întocmită la nivelul anului 1986, din adresele emise la 12.03.2019 de Primăria sectorului 3 București și, respectiv, la 27.03.2019 de Primăria municipiului București. Considerând că data descoperirii înscrisurilor este data la care revizuenții au luat cunoștință de evidența cadastrală întocmită la nivelul anului 1986, și anume datele la care au fost emise adresele menționate, s-a reținut că cererea de revizuire depusă la instanță la data de 12.04.2019, conform ștampilei aplicate pe plicul atașat cererii de revizuire, a fost formulată înăuntrul termenului prevăzut de art. 324 pct. 4 raportat la art. 104 din C. proc. civ.

Pentru admisibilitatea revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: revizuentul invocă un înscris; înscrisul este doveditor; înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou; înscrisul să fi existat la data pronunțării hotărârii; înscrisul nu a putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul este determinant.

Curtea a constatat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția ca înscrisul să nu fi putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Condiția menționată se referă la posibilitatea de procurare a înscrisului, ea nefiind îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar prin diligența părții interesate. Aceasta este situația în cauză, înscrisul respectiv fiind procurat de revizuenți la simpla cerere adresată instituției emitente.

Simplul fapt că partea a descoperit anumite înscrisuri probatorii nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, dacă nu se face dovada unei împrejurări de forță majoră care să o fi împiedicat să le procure în timpul procesului. Adresa prin care revizuentele au solicitat actele putea fi formulată în orice moment al procesului, nefiind împiedicate cu nimic să o facă. Răspunsul inițial al autorității, conținut în Adresa nr. x/7.02.2000, care, în opinia revizuentelor, ar dovedi o conduită obstrucționistă, nu poate fi considerat ca reprezentând o astfel de împrejurare de forță majoră, mai presus de voința părții, în situația în care răspunsurile Primăriei sectorului 3 București și Primăriei municipiului București prin care s-a comunicat regimul juridic al terenului în litigiu la cererile revizuentelor formulate în anul 2019, au fost comunicate la simpla cerere.

Astfel, înscrisul în baza căruia a fost formulată cererea de revizuire s-a aflat permanent la dispoziția părții interesate la simpla cerere, iar împrejurarea că nu a fost depus la dosar la data soluționării fondului cauzei nu se datorează unei împrejurări mai presus de voința părții, ci neglijenței acesteia, care, deși avea posibilitatea de a procura și a depune înscrisurile la dosar, a omis să-și formuleze o apărare în sensul celei invocate prin cererea de revizuire.

În consecință, nu se poate reține existența unei împrejurări insurmontabile pentru procurarea actului invocat drept temei al revizuirii, situație în care condițiile de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. nu sunt întrunite în cauză. În consecință, cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuentele.

În motivarea cererii de revizuire se susține în esență că:

Hotărârea atacata a fost pronunțata cu interpretarea greșita și încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., teza referitoare la imposibilitatea înfățișării înscrisului dintr-o împrejurare mai presus de voința pârtii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurenții că cerința prevăzuta de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv descoperirea, după darea hotărârii, a unui înscris ce nu a putut fi înfățișat din motive mai presus de voința părții, nu poate fi limitată la cazul forței majore.

Sintagma "din motive mai presus de voința părții" vizează atât cazurile de forță majora, cât și cele în care actul de procedura nu a putut fi îndeplinit din motive care exclud culpa pârtii în sarcina căreia revenea obligația de a îndeplini un asemenea act.

Exemplifică, în sensul celor de mai sus, interpretarea dată în jurisprudență dispozițiilor art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen în ipoteza în care partea dovedește ca "a fost împiedicata printr-o împrejurare mai presus de voința ei" sa acționeze înăuntrul termenului defipt de lege. Astfel, în ce privește spectrul de situații care împiedica îndeplinirea unui act de procedura și care justifica repunerea în termen, s-a statuat ca împrejurările generatoare de repunere în termen pot fi atât piedici relative, cât și absolute precum forța majora, cu precizarea ca neexercitarea în termen a actului de procedura, din cauza unor atare împrejurări, să nu poată fi imputată unei culpe a părții. Altfel spus, motivele care justifica repunerea în termen încep unde încetează culpa, mergând pana la situațiile de forța majora.

Așadar, consideră recurenții că sintagma "din motive mai presus de voința pârtii", și în textul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu are numai înțelesul restrâns reținut de către instanța, respectiv cazul forței majore.

Se mai susține că sintagma "mai presus de voința părții" are în vedere atât ipoteza în care voința părții de a adopta o anumita conduita a fost formată, dar partea a fost împiedicată sa o urmeze, cât și ipoteza în care însăși formarea voinței de a adopta o anumita conduita a fost împiedicată.

În speță, motivul care a condus la imposibilitatea administrării ca probă a înscrisului invocat prin cererea de revizuire este eroarea provocata de deținătorul acestui înscris, prin emiterea Adresei nr. x/7.02.2000.

Administrarea unei probe reprezintă un act de procedură definit ca reprezentând o manifestare de voința făcuta în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecata, părți sau ceilalți participanți la proces, în legătura cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligațiilor lor procesuale, respectiv în vederea producerii unor efecte juridice în plan procesual.

Îndeplinirea unui act de procedura este însă condiționata de formarea voinței juridice care reunește în structura sa consimțământul și cauza. Cauza este un element juridic de natura psihologică, element care precede și determina consimțământul, și explica în plan procesual de ce anume partea a înțeles să îndeplinească un act de procedură. Astfel, dacă nu s-a format motivul determinant nu se poate ajunge la exteriorizarea hotărârii.

În susținerea recurentelor revizuente, eroarea provocată prin emiterea Adresei nr. x/7.02.2000 a înlăturat, în cadrul procesului încheiat, prefigurarea dovedirii tezei probatorii invocate prin cererea de revizuire.

Lipsa scopului, ca urmare a erorii provocate, a determinat imposibilitatea formarii și manifestării voinței în sensul administrării ca probă a înscrisului invocat în revizuire.

Prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x/19.10.1994, Ministerul Industriilor a atestat în patrimoniul S.C. F. S.A. dreptul de proprietate unui teren, în suprafața de 60.193 mp, identificat cu adresa Șoseaua x.

În etapa de fond a procesului de revendicare, F. a depus ca proba Adresa nr. x/7.02.2000 emisa de Primăria Municipiului București, Direcția Evidenta Proprietății, care atesta faptul ca terenul situat în Șoseaua x nr. 96 A (terenul revendicat de la revizuenți) este inclus în suprafața de teren ce a fost atribuita în baza Hotărârii Guvernului României nr. 834/1991 S.C. F. S.A.

Nici revizuenții, și nici instanțele de judecata nu au pus la îndoiala veridicitatea conținutului adresei sus-menționate.

Cu toate acestea, Adresa nr. x/7.02.2000 prezintă două omisiuni esențiale:

Este omisă împrejurarea că, din suprafața atribuită în baza H.G. nr. 834/1991 către F. S.A., situată aparent la nr. 96, numai suprafața de 40.907 mp figura la acest număr poștal și se afla în administrarea fostei întreprinderi, la nivelul anului 1986; este omisă împrejurarea că restul suprafeței din certificatul de atestare se identifică cu numărul poștal 96A chiar de la nivelul anului 1986, și figura ca fiind proprietate de stat, categoria de folosința "grădini și legume", cu suprafața de 8.026 mp, posesor parcela fiind Consiliul Popular Sector 3.

Aspectele omise se aflau în evidenta emitentului adresei.

Mai susțin recurenții că Adresa nr. x/7.02.2000 a fost conceputa în așa mod încât a creat prezumția ca au fost furnizate toate informațiile aflate în evidentele PMB. Astfel, în adresa se menționează datele ce nu se afla în posesia primăriei, referitoare la modalitatea de preluare de către stat a terenului de la nr. 96A.

Necunoscându-se datele esențiale omise din conținutul adresei, dezbaterile în proces s-au axat pe aspectul dobândirii dreptului de administrare asupra întregii suprafețe de 60.193 mp, și nu pe întinderea acestui drept. Relațiile furnizate nu au dat de bănuit este vorba de doua parcele identificate distinct în trecut, și cu regim juridic distinct.

Se mai arată că însăși instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, în încercarea de a afla adevărul cu privire la dobândirea dreptului de administrare de către G., nu a înțeles sa dispună adresa către Primăria Municipiului București, fiind în egală măsură indusă în eroare de conținutul relațiilor furnizate anterior de această instituție. Instanța a considerat ca adresa conține informațiile complete și exacte pe care le deținea emitentul adresei, și nu a apreciat ca se impune clarificarea regimului juridic prin obținerea unor noi relații de la aceeași autoritate, din perspectiva existenței a două parcele.

Teza probatorie de interes pentru instanța, în respectiva etapă procesuală, a fost dacă, pentru suprafața de 60.193 mp, întreprinderea a primit sau nu dreptul de administrare, nicidecum de a se stabili regimul juridic a două terenuri distincte.

De asemenea, având în vedere că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955, actul prin care fosta întreprindere putea să fi primit dreptul de administrare era necesar să fi fost emis de către o autoritate a administrației publice centrale, adresele dispuse de către instanța, la cererea recurenților, au fost către Secretariatul General al Guvernului și către Ministerul Finanțelor. Recurenții au efectuat demersuri la Arhivele Naționale ale României.

În acest context, se arată că, deși toate eforturile de a identifica titlul în baza căruia G. a dobândit terenul în administrare au rămas fără rezultat, ele fac dovada atitudinii diligente pe care au avut-o în scopul clarificării regimului juridic.

Mai mult, prin decizia de casare pronunțata în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a observat ca instanțele nu au efectuat verificări și nu au examinat circumstanțele care ar fi fost în măsura sa ateste ca dreptul de administrare a fost legal atribuit fostei întreprinderi F. pentru a fi susceptibil de a fi convertit în drept de proprietate, indicațiile de casare fiind în sensul de a se lămuri aspectul reținut ca insuficient probat.

În respectarea indicațiilor de casare, instanța de apel a întreprins demersuri tot în considerarea existenței unei singure parcele, având regim juridic unitar. Astfel, a pus în vedere societății F. să depună titlul în baza căruia a primit dreptul de administrare și a dispus emiterea unei adrese către Ministerul Economiei solicitând înscrisuri care sa ateste transmiterea dreptului de administrare către F. asupra terenului pentru care aceasta societate a beneficiat de emiterea certificatului de atestare. Ministerul Economiei a comunicat că nu deține date.

Consideră recurenții că, în mod evident, F. nu putea depune eventualul titlu prin care a primit în administrare doar terenul de la nr. 96, în suprafața de 40.907, după triumful de a obține certificatul de atestare pentru suprafața de 60.193 mp, care includea și suprafața de la numărul postai 96A.

Având în vedere cele mai sus arătate, se susține că revizuenții au adoptat o conduită procesuală care denotă diligența avută în sensul clarificării regimului juridic al terenului.

Se mai precizează că informațiile pe care se întemeiază cererea de revizuire au fost descoperite accidental, unul dintre revizuenți adresându-se Primăriei Sectorului 3, instituție care, de regula, nu deține date despre regimul juridic al imobilelor. Doar în urma relațiilor furnizate de către Primăria Sectorului 3, revizuentul a fost determinat sa se adreseze cu o noua solicitare către Primăria Municipiului București.

Astfel, se susține că situația expusa se încadrează pe deplin în sfera erorii scuzabile, determinate de circumstanțe excepționale. Eroarea provocată a împiedicat formarea voinței de a îndeplini actul de procedura constând în a înfățișa instanței înscrisurile în discuție.

În concluzie, consideră recurenții că se află în situația în care, dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, înscrisul nu a putut fi înfățișat ca probă în timpul procesului, aprecierea contrara a instanței realizându-se cu încălcarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În drept, sunt invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată.

Intimata a formulat întâmpinare, prin aceasta susținând, în esență, că instanța de revizuire a apreciat în mod corect că este inadmisibilă calea de atac exercitată de revizuenții recurenți. Se arată că revizuenții puteau procura relațiile de la primărie, și le puteau înfățișa ca probe în cursul procedurii judiciare desfășurate.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În lumina prevederilor art. 322 din C. proc. civ., revizuirea este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive. Asemenea hotărâri judecătorești sunt unele care au beneficiul autorității de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate.

Fiind o cale procedurală prin care se tinde la retractarea unei hotărâri care are beneficiul autorității lucrului judecat, motivele care permit un atare demers trebuie privite ca unele de excepție, respectiv ca unele care sunt de strictă interpretare și aplicare.

În speță, recurenții revizuenți au invocat, ca temei al cererii de revizuire exercitate împotriva unei hotărâri definitive, motivul reglementat prin art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., normă conform căreia revizuirea poate fi cerută "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Teza concret susținută de părțile revizuente a fost aceea că înscrisul nou reprezentat de evidențele cadastrale corespunzătoare anului 1986, evidențe ținute de Primăria municipiului București și de Primăria sectorului 3 București, nu a putut fi propus și administrat în procesul în care a fost pronunțată decizia atacată, dintr-o împrejurare mai presus de voința lor. Împrejurarea mai presus de voința revizuenților, descrisă în cererea de revizuire, a fost aceea că ei nu au pus la îndoială conținutul unei alte adrese din dosar (cu nr. x/07.02.2000) emisă de Primăria municipiului București - Direcția Evidența Proprietății, act care fusese depus de către intimată și care atesta că terenul situat în Șoseaua x nr. 96A este inclus în suprafața de teren ce a fost atribuită S.C. F. în baza H.G. nr. 834/1991.

Ținând seama de menționatele exigențe legale care se impuneau în analiza relativă la demersul revizuirii întreprins de părțile revizuente, și de susținerile astfel formulate relativ la situația de imposibilitate în a obține mijlocul de probă, instanța de revizuire a procedat în mod judicios analizând cererea prin raportare: la conținutul înscrisului nou invocat, la deținătorul lui, la demersurile necesar a fi întreprinse pentru cunoașterea acestui conținut și la conduita procesuală concret adoptată de revizuenți.

În condițiile în care s-a invocat imposibilitatea de procurare a înscrisului nou pe care și-au fundamentat cererea de revizuire, era imperios necesar a se stabili dacă a existat sau nu o situație de fapt având valențele unei piedici obiective și insurmontabile pentru revizuenți de a obține mijlocul de probă.

Ținând seama de consecințele severe care se produc în cazul revizuirii unei hotărâri judecătorești definitive, anume retractarea ei și rejudecarea căii de atac în care fusese pronunțată, în evaluarea conduitei procesuale a părții care exercită această cale de atac, instanța de revizuire trebuia să verifice dacă au existat cauze obiective și de neînlăturat pentru părțile revizuente, care să fi determinat pretinsa imposibilitate de procurare a mijlocului de probă invocat cu titlu de înscris nou.

Astfel, reperul la care instanța s-a raportat, respectiv acela al unui eveniment de rangul forței majore nu poate fi privită ca reprezentând, în sine, un viciu de nelegalitate a hotărârii, de natură a atrage incidența motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Dispoziția legală înscrisă în art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. nu numai că nu exclude o astfel de interpretare, dar folosirea în conținutul ei a sintagmei "dintr-o împrejurare mai presus de voința părților" reliefează intenția legiuitorului de a lăsa la aprecierea judecătorului evaluarea fiecăreia dintre situațiile concrete invocate în aceste coordonate, evaluare care trebuie făcută în raport de argumente și dovezi pertinente, și ținând seama de trăsăturile menționate ale căii de atac.

În speță, se constată că, distinct de faptul că a indicat forța majoră ca reper de avut în vedere, instanța a analizat motivele concret invocate, respectiv dacă a existat o împrejurare mai presus de voința revizuenților care să fi determinat neadministrarea, înainte de pronunțarea deciziei a cărei revizuire se cere, a mijlocului de probă invocat, și a constatat în urma acestei analize că părțile puteau obține informațiile referitoare la evidențele cadastrale prin formularea unei simple cereri către autoritățile publice care dețin acest evidențe, aspect confirmat de însăși modalitatea în care au fost procurate adresele de răspuns adresele atașate cererii de revizuire.

Corespunzător situației de fapt astfel stabilite - care nu poate forma obiect de reevaluare în calea de atac a recursului, acesta permițând realizarea unui control judiciar limitat explicit prin art. 304 C. proc. civ. la aspecte de nelegalitate a deciziei atacate - apare ca fiind corectă concluzia reținută în sensul că revizuenții nu întâmpinat o împiedicare insurmontabilă de procurare a actului juridic.

Teza susținută de recurenți, în sensul că situația "mai presus de voința părții" ar trebui constatată prin prisma faptului că nu s-a putut forma voința acestora de a solicita administrarea probei invocate în cererea de revizuire, în contextul în care exista în dosar o altă adresă-răspuns (nr. x/2000 emisă de Primăria Municipiului București, despre care afirmă revizuenții că atesta faptul că terenul din Șoseaua x nr. 96A ar fi inclus în terenul care a fost atribuit intimatei F. S.A. în baza H.G. nr. 834/1994), respectiv că revizuenții au manifestat bună-credință nepunând sub semnul îndoielii conținutul respectivei adrese, nu poate fi privită ca fondată. Situația astfel descrisă reliefează doar propria conduită procesuală, respectiv modul în care au înțeles ei să privească și să evalueze actele procesuale și probele dosarului, dar nu exclude ipoteza unei strategii procesuale obiectiv mai diligente, corespunzătoare obligației stabilite în sarcina oricărei părți prin art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., de a-și dovedi pretențiile și apărările formulate în proces.

Adresa nr. x/2000, la care se raportează în acest mod recurenții revizuenți, face referire la situația juridică contemporană emiterii răspunsului, situație juridică descrisă în respectivul înscris în sensul că terenul de la numărul poștal 96A este parțial inclus în terenul ce a fost atribuit către S.C. F. S.A. în baza H.G. nr. 834/1991. Acest ultim act normativ a constituit fundamentul juridic al emiterii (desigur, ulterior anului 1991) certificatelor de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile care se aflau în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, la data înființării acestora, terenuri care erau necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate. Societățile comerciale care au beneficiat de un astfel de mod de dobândire a proprietății asupra terenurilor au fost cele înființate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Ținând seama de acest context procesual, prezența în dosar a relațiilor din cuprinsul Adresei nr. x/2000 nu putea constitui un obstacol în a se solicita lămuriri suplimentare, ci, dimpotrivă, era de natură a permite conceperea unei strategii procesuale apte să conducă la verificarea informațiilor pe care le conținea respectivul înscris, atât sub aspectul caracterului lor complet (adică dacă emitentul a avut în vedere și situația juridică a terenului anterioară certificării dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991, sau numai la situația juridică contemporană emiterii răspunsului) cât și sub aspectul preciziei lor, în măsura în care părțile erau preocupate să conteste existența și întinderea dreptului de administrare (drept care trebuia să constituie premisa atribuirii pe temeiul H.G. nr. 834/1991) asupra terenului în litigiu pentru perioada anterioară anului 1991.

Argumentele expuse de recurenți cu privire la împrejurarea că prezența la dosar a aceleiași adrese cu nr. x/2000 ar fi determinat o falsă reprezentare și instanței (de apel) care a pronunțat decizia atacată cu revizuire, sunt lipsite de relevanță în această etapă procedurală, prin raportare la motivul de revizuire reglementat prin art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. În coordonatele analizei permise de soluționarea unei cereri de revizuire întemeiate pe norma menționată, instanța nu era ținută, și nu putea să verifice dacă și în ce măsură ar fi putut instanța a cărei hotărâre se cere a fi revizuită să stabilească (din oficiu) posibilitatea și necesitatea administrării înscrisului nou invocat ca temei al revizuirii.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că nu se poate reține, în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., un viciu de nelegalitate a deciziei recurate, decizie prin care s-a reținut în mod judicios caracterul inadmisibil al cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. în condițiile în care susținerile revizuenților - în coordonatele în care ele au fost dovedite - relative la dificultățile de a obține înscrisul nou invocat nu îndeplinesc cerința esențială de a putea fi circumscrise unei împrejurări mai presus de voința lor, adică unei cauze obiective care, chiar fără a fi evaluată prin raportare la exigențele unei situații de forță majoră, să excludă culpa acestora în îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în cadrul procesului în care s-a pronunțat decizia atacată cu revizuire.

Pe cale de consecință, urmează a fi respins ca nefondat recursul, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentele A., B., C., D. și S.C. E. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 889 A din 3 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2019.

GGC - NN