ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 385/2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. x/2014, în urma declinării competenței de către Judecătoria Sfântu Gheorghe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. - Sucursala Covasna, solicitând instanței, să constate ca fiind abuzive și să se anuleze toate clauzele, comisioanele și dobânzile cuprinse în contractul de credit nr. x/08.05.08, contractul de credit nr. x/08.05.08, contractul de credit nr. x/24.09.08; obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive și la derularea în continuare a contractelor fără aceste clauze; restituirea sumelor achitate pe baza clauzelor abuzive, inclusiv a comisionului de risc și de administrare și diferența dintre dobânda inițială și dobânda majorată; constatarea ca abuziv a refuzului pârâtei de a refinanța creditele reclamantului și obligarea pârâtei la refinanțarea acestor credite; obligarea pârâtei la plata sumei de 150000 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin clauzele abuzive; suspendarea executării contractelor; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior reclamanta a depus mai multe precizări de acțiune prin care a făcut referire la clauzele privind comisionul de administrare, comisionul de risc, dobânda variabilă care nu a fost convenită de părți și se poate modifica unilateral, fiind modificată numai în sens crescător în timp ce EURIBOR/LIBOR scădea, după indicii interni și netransparenți, privind celelalte comisioane percepute abuziv.

Tribunalul Covasna, secția civilă prin sentința civilă nr. 407 din 11.05.2017 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator C. și administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. - Sucursala Covasna.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 407 din 11.05.2017 pronunțată de Tribunalul Covasna, secția civilă, a fost respins de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă prin decizia civilă nr. 1655/Ap din 12.10.2017.

Împotriva acestei decizii reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator C. și administrator judiciar D.. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că s-au aplicat greșit prevederile art. 470 C. proc. civ. în stabilirea de către Curtea de Apel Brașov a faptului că nu a formulat apel împotriva încheierii premergătoare din data de 26.01.2017.

În opinia recurentei-reclamante, soluția este nelegală. Din motivarea apelului rezultă că S.C. A. S.R.L. a fost nemulțumită și față de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, respectiv cea din 26.01.2017, cu privire la acest aspect indică art. 466 alin. (1) C. proc. civ. încheiere cu privire la care recurenta-reclamantă arată că și aceasta constituie obiect al apelului.

În continuarea argumentării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 6 Noul C. civ. apreciind că nu sunt incidente și aplicabile prevederile noului C. civ., a omis art. 1236 și art. 1237 Noul C. civ. și a aplicat greșit art. 948, art. 966 și art. 968 din vechiul C. civ.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă se referă la neanalizarea de către Curtea de Apel Brașov a încheierii premergătoare mai sus evocate; necercetarea apelului sub aspectul argumentelor cu valoare de principiu regăsite în cadrul teoriilor doctrinare expuse pentru a justifica admisibilitatea acțiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, sens în care, recurenta expune următoarele teorii doctrinare: teoria viciilor de consimțământ ca argumente pentru înlăturarea clauzelor abuzive, teoria cauzei pentru înlăturarea unei clauze abuzive, teoria formării acordului de voință și teoria inexistenței bunei-credințe.

În argumentarea acestor teorii, recurenta-reclamantă prezintă cu caracter general semnificația acestora în contextul formării, încheierii contractului și ale clauzelor abuzive referindu-se la clauzele standardizate (art. 1202 C. civ., art. 1203 din același cod).

Conchide recurenta-reclamantă că, neanalizarea unor motive de apel atrage casarea hotărârii câtă vreme - invocă decizia Curții de Apel Ploiești - nu au fost elucidate de către instanțele anterioare anumite aspecte esențiale, sunt încălcate dispozițiile art. 129 alin. (4) și alin. (5) din vechiul C. proc. civ., respectiv art. 22 din actualul C. proc. civ.. În acest context, recurenta susține că această omisiune nu poate fi complinită în recurs, întrucât prin această cale de atac se cenzurează hotărârea numai sub aspectul nelegalității. Așa încât, se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea spre rejudecare, în sensul administrării unor probe, respectiv proba cu expertiză tehnică de specialitate.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, nu doar motivele de fond, ci și pertinența unui mijloc de probă esențial - adică raportul de expertiză - nesocotește dreptul reclamantei la un proces echitabil.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă indică decizia nr. 2517 din 29.05.2014, pronunțată de instanța supremă, precum și dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (recurenta invocă și art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.).

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta-reclamantă mai arată că, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța de judecată are obligația să se pronunțe prin hotărâre judecătorească asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor părților, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Așadar, elementul esențial al unei hotărâri judecătorești este motivarea, care nu poate fi în principiu implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate de părți sau asupra criticilor formulate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că a fost încălcat dreptul la apărare prin soluționarea cauzei fără a da posibilitatea apelantului să fie prezent, deși s-a făcut dovada imposibilității prezentării a administratorului C..

Recurenta-reclamantă susține că a fost încălcat principiul contradictorialității prin pronunțarea asupra inutilității probei cu expertiza pe motivul netemeiniciei pretențiilor, deși chestiunea nu a fost pusă în discuția prealabilă a părților care legal citate să se poată prezenta în instanță, prin aceasta instanța antepronunțându-se.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că a fost încălcat și principiul disponibilității prin cercetarea doar în parte a criticilor din perspectiva legislației europene și interne privind practicile abuzive astfel cum au fost formulate, făcându-se o aplicare greșită a legii.

În continuare, recurenta-reclamantă susține că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 970, ale art. 1169 din vechiul C. civ., ale art. 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., ale Legii nr. 72/2013, O.U.G. nr. 50/2010, O.U.G. nr. 174/2008, precum și art. 966, art. 968 din vechiul C. civ.. În plus, recurenta menționează generic Noul C. civ. privind clauzele standard, reglementările vizând buna-credință și abuzul de drept în negocierea contractului de credit, regulile subsidiare de interpretare a contractului, precum teoriile doctrinare cu valoare de principiu.

În continuare, recurenta-reclamantă face referiri la: cauza nelicită înscrisă în art. 968 din vechiul C. civ., teza în sensul că fluctuația dobânzii constituie o încălcare a art. 948 din vechiul C. civ. și inserarea de clauze privind restituirea creditului în situația neacceptării de către reclamantă a nivelului dobânzii, care reprezintă clauze speculative, abuzive.

Recurenta-reclamantă invocă nulitatea absolută a clauzelor contractuale din perspectiva dispozițiilor reglementate de art. 948 din vechiul C. civ., art. 966 și urm. din același cod. Se poate reține că lipsește cauza pe motivul că banca și-a propus încă de la încheierea contractului să execute garanțiile constituite în temeiul contractelor de credit încheiate.

Așa fiind, recurenta-reclamantă susține că trebuie sancționate clauzele unilaterale, pur potestative care înfrâng principiul consensualismului și le plasează pe poziția clauzelor unilaterale pur potestative sancționate de C. civ. cu nulitatea absolută.

Critica referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului în cazul în care clientul nu acceptă modificările propuse (cu privire la majorarea dobânzii) vizează că o asemenea clauză reprezintă o condiție rezolutorie lovită de nulitate. Contractele încheiate cu banca sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre ele și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.

Prin urmare, clauzele nu au fost negociate de către părți, nefiind dovedit acest lucru prin niciun mijloc de proba, conform art. 1169 C. civ.

Recurenta-reclamantă învederează ca o aplicație a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C. civ. și art. 970 vechiul C. civ. potrivit cărora convențiile trebuie executate cu bună-credință și rolul activ consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă mai arată că, dispozițiile O.U.G. nr. 174/2008 prevăd conform art. 9

3

lit. h) - "sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare sa modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional acceptat de consumator și caracterul abuziv al comisionului rezultă și din O.U.G. 50/09.06.2010.

Or, susține recurenta-reclamantă, sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive este nulitatea absolută a acestora [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013], fiind indiferent că respectiva clauză este considerată abuzivă prin calificarea legii [art. 14 din Legea nr. 72/2013] sau, dimpotrivă, a instanței [art. 13 din Legea nr. 72/2013]. Posibilitatea invocării din oficiu a caracterului abuziv al clauzei derivă din regimul juridic al nulității absolute prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, reglementat de dispozițiile noului C. civ., care, în art. 1247 alin. (3), prevede expres că "instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută".

În finalul recursului, recurenta concluzionează că, în ceea de privește condițiile generale ale creditoarei - analiza clauzelor din acestea - luate în parte în raport de cauză, demonstrează încălcarea imperativelor de validitate impuse de scopul imediat, formal, adică de imperativele consensualismului care nu există când o prevedere din contract pretinde puterea unei părți de a modifica contractul fără acordul celeilalte.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, schimbarea în tot a sentinței nr. 407/2017 a Tribunalului Covasna și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 7 iunie 2018 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 13 iunie 2018.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C.A. S.R.L. prin administrator judiciar D.. și s-a acordat termen la 21 martie 2019 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 3 octombrie 2019 constatând că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D.. nu și-a îndeplinit obligația stabilită de către instanță în sensul de a depune la dosarul cauzei traducerea citației și a cererii de recurs, în limba greacă, instanța a dispus suspendarea judecării recursului, conform dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin neordonarea din oficiu a unei expertize contabile, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, ceea ce contravine dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica se referă la eventualele măsuri ale instanței care privesc modul de administrare a probatoriului, or, acesta este un aspect de netemeinicie ce nu poate fi primită și analizată în actualul cadru procesual, știut fiind faptul că instanța de apel este suverană în a aprecia oportunitatea și utilitatea administrării probelor.

Nici afirmațiile cu caracter general, în sensul că instanța de apel a soluționat cauza, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, ceea ce contravine dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, subsumate aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., nu pot fi analizate din perspectiva depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, recurenta-reclamantă neindicând în ce constă incursiunea instanței de judecată în sfera autorității executive sau legislative, în legătură cu obiectul recursului.

Astfel fiind, se constată că susținerile invocate de recurenta - reclamantă ca motive de nelegatitate excedează, motivului de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin soluționarea cauzei fără prezența apelantei, deși apelanta prin administratorul C. a făcut dovada imposibilității de a fi prezent.

Criticile recurentei - reclamante sunt nefondate. Se constată că motivul invocat, respectiv faptul că administratorul C. locuiește în străinătate, nu reprezintă motiv excepțional în sensul art. 222 C. proc. civ., astfel că instanța de apel a reținut cu just temei că, nu este un motiv temeinic care să împiedice judecata cauzei, câtă vreme există posibilitatea de a-și angaja apărător.

Înalta Curte constată că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. are valoarea unei norme dispozitive, neavând caracter imperativ; ca atare admiterea sau respingerea unei cereri pentru lipsă de apărare - imposibilitatea de prezentare a administratorului special C. fiind asimilată cererii pentru lipsă de apărare - reprezintă o chestiune de apreciere a instanței în fața căreia cererea este susținută.

Mai mult decât atât, instanța de apel în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ., prin încheierea din data de 28 septembrie 2017, a dispus amânarea pronunțării la data de 12 octombrie 2017, astfel încât nu se poate reține faptul că s-a produs o încălcare a dreptului la apărare.

În ceea ce privește presupusa încălcare a principiului contradictorialității, invocat în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel că s-a pronunțat asupra inutilității probei cu expertiză pe motivul netemeiniciei pretențiilor și că această chestiune nu a fost pusă în discuția părților.

Conform mențiunilor cuprinse în încheierea de ședință de la data de 28 septembrie 2017, părțile au lipsit la acest termen de judecată.

Cum procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar în cauză s-a solicitat judecarea și în lipsă, în mod procedural instanța de apel s-a pronunțat în sensul respingerii cererii de administrare a probelor solicitate de apelanta reclamantă S.C.A. S.R.L.

Respectarea principiului contradictorialității nu era condiționată, în speță, de prezența părților, ci de legala îndeplinire a procedurii de citare. Cu alte cuvinte, dacă părțile legal citate au ales să nu se prezinte la termenul de judecată la care a fost formulată încuviințarea probelor, instanța de judecată a procedat în mod legal la examinarea cererii în lipsa acestora.

Susținerea recurentei-reclamante, privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, va fi respinsă ca nefondată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța a soluționat cauza astfel cum a fost investită cu calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 407 din 11 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Covasna, secția civilă, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Alegațiile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de apel nu a analizat fondul cauzei, vor fi înlăturate.

Din această perspectivă se constată că instanța de apel a analizat raportul juridic dedus judecății din perspectiva motivului de nulitate privitor la cauza ilicită a contractelor, prin prisma prevederilor art. 966 din vechiul C. civ., astfel încât, critica recurentei-reclamante este nefondată.

De altfel, se constată că recurenta-reclamantă a invocat, într-un mod vag, încălcarea principiului disponibilității, făcând trimitere la o presupusă aplicare greșită a unor dispoziții legale privind interpretarea contractelor supuse analizei.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta-reclamantă a susținut că motivarea deciziei recurate este superficială, copiind în bună măsură considerentele hotărârii atacate.

În ce privește motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, se reține că obligația de motivare care revine instanței nu presupune în mod necesar existența unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepția situației în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esențial în economia procesului, conducând la o altă soluție.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția de respingere a apelului ca nefondat, soluție, de altfel, corectă.

Astfel, instanța de apel, în virtutea dispozițiilor art. 476 și art. 479 C. proc. civ., este ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, putând să completeze considerentele primei instanțe sau chiar sa le substituie, daca este cazul.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei motivări superficiale, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la teoriile doctrinare cu valoare de principiu invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceste argumente au fost expuse pentru a justifica admisibilitatea acțiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, această chestiune nu poate fi analizată în lipsa investirii instanței cu o cale de atac împotriva încheierii din 26.01.2017.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit art. 466 alin. (4) și art. 470 lit. b) C. proc. civ., art. 6 Noul C. civ. prin reținerea că nu sunt incidente și aplicabile prevederile noului C. civ., a omis art. 1236 și art. 1237 Noul C. civ. și a aplicat greșit art. 948, art. 966 și art. 968 din vechiul C. civ.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit căreia s-au aplicat greșit prevederile art. 470 lit. b) și art. 466 alin. (4) C. proc. civ., în stabilirea de către Curtea de Apel Brașov a faptului că nu a formulat apel împotriva încheierii premergătoare din data de 26.01.2017, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde indicarea hotărârii atacate.

Dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

Consecința practică a unei astfel de reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul, făcând corp comun cu hotărârea finală, fiind supuse căii de atac numai odată cu aceasta.

În speță, se constată că apelul exercitat de către S.C. A. S.R.L. a fost formulat numai împotriva sentinței civile nr. 407/2017 din 11.05.2017 a Tribunalului Covasna.

Prin urmare, apelanta avea posibilitatea de a declara apel și împotriva încheierii din data de 26.01.2017 pronunțată de instanța de fond, moment la care instanța de apel ar fi fost legal investită cu analizarea acestei hotărâri.

Întrucât hotărârea judecătorească (categorie ce include și încheierile premergătoare) este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în aplicarea principiului legalității căii de atac, în mod corect instanța de apel a analizat cererea de apel din perspectiva sentinței apelate.

Alegațiile recurentei-reclamante potrivit cărora în cadrul motivelor de apel a prezentat și nemulțumirile față de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, respectiv cea din 26.01.2017 pronunțată de instanța de fond, vor fi înlăturate.

Astfel, instanța de apel în mod corect a reținut că prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 26.01.2017, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii în anulare a contractelor de credit întemeiate pe prevederile Legii 193/2000, iar motivele referitoare la incidența în speță a prevederilor Legii nr. 193/2000 nu pot fi examinate în cadrul prezentei căi de atac îndreptate numai împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond.

Vor fi înlăturate și criticile privind presupusa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 Noul C. civ. prin reținerea că nu sunt incidente și aplicabile prevederile Noului C. civ., omițând astfel aplicarea art. 1236 și art. 1237 Noul C. civ.

În ceea ce privește legea aplicabilă litigiului de față, art. 6 alin. (2) C. civ. prevede că "actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii producerii lor."

Cu alte cuvinte, contractele încheiate sub imperiul vechiul C. civ., rămân supuse legii în vigoare la data încheierii.

Astfel fiind, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că textele invocate din Noul C. civ. nu pot fi incidente în cadrul unor contracte încheiate cât timp erau în vigoare dispozițiile vechiul C. civ.

În acest context, referirile recurentei-reclamante privind omisiunea instanței de apel de aplicare a dispozițiilor cuprinse în art. 1236 și art. 1237 Noul C. civ. nu vor face obiectul analizei, atât timp cât, din punct de vedere a legii aplicabile, textele evocate nu au incidență.

Întreaga argumentare a recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 948, art. 966 și art. 968 vechiul C. civ., va fi respinsă.

Potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, condițiile de valabilitate a unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

În aplicarea art. 968 același cod, o cauză este nelicită când este prohibită de legi, contrarie bunelor moravuri ori ordinii publice, conform art. 966 C. civ. de la 1864, cauza nelicită neputând avea nici un efect.

Cauza actului juridic vizează obiectivul urmărit la perfectarea actului, fiind în concret scopul mediat, motivul determinant al încheierii contractului.

Așadar, în aplicarea acestui principiu de drept, în aprecierea existenței unei cauze ilicite instanțele au analizat care a fost intenția părților la momentul încheierii actului, reținând în mod corect că motivul determinant al încheierii contractelor de credit a fost pentru reclamantă, obținerea unor sume de bani cu titlu de împrumut, iar pentru pârâtă obținerea unor sume de bani cu titlu de dobândă, niciunul dintre aceste motive nefiind ilicit sau imoral.

Totodată, se reține că prin natura ei stabilirea existenței ilicității cauzei contractelor este în primul rând o chestiune ce ține de netemeinicie, însă având în vedere că în cauză se pune problema nelegalității se constată că analiza instanței de apel s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., apreciindu-se corect în sensul inexistenței unei cauze ilicite sau imorale.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1655/Ap din 12 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2020.