ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1824/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția Civilă, sub nr. x/2016, la 6 septembrie 2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și D. Sucursala Covasna să se constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate în contractul de credit bancar x 24456 din 29.07.2008 la art. 2.1 alin. (2), art. 2.3, art. IV și repunerea părților în situația anterioară; să se dispună restabilirea unui echilibru contractual raportat la riscul valutar suportat în întregime de către debitori; să fie obligate pârâtele să calculeze ratele aferente contractului de credit în funcție de valoarea leu/CHF de la data plății, însă cu suportarea în mod egal a riscului valutar; să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate cu titlu comision acordare credit de 1,5% din valoarea totală a creditului, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la plata efectivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 75-77 din Codul consumatorului, Norma BNR nr. 17/2003.

Prin sentința civilă nr. 467 din 24 mai 2018, Tribunalul Covasna, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. - Sucursala Covasna și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate în contractul de credit bancar x 24456 din 29.07.2008 la art. 2.3 referitor la comisionul de acordare a creditului în cuantum de 1,5%, a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu comision acordare credit în cuantum de 1.465,42 CHF, sumă la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la plata efectivă și a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate, luând act că părțile reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1483/ap din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B. și C. și de apelanta-pârâtă D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 467/24.05.2018 pronunțată de Tribunalul Covasna, secția Civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs reclamanții și pârâta.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C..

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 948 alin. (1) pct. 2, art. 953 teza a II-a, art. 954 și art. 960-961 din C. civ.. Astfel, se arată că nu a fost negociat contractul de credit încheiat, iar banca nu i-a informat asupra faptului că dobânda variabilă va presupune calcularea unui indicator (LIBOR) funcție de care va depinde mărimea dobânzii și nici faptul că pe piața valutară cursul CHF/LEU poate suferi modificări majore.

În acest context, recurenții-reclamanți invocă nulitatea absolută a contractului de credit bancar ipotecar nr. x 24456 din 29.07.2008 și repunerea părților în situația anterioară, urmând ca derularea contractului să se facă în condițiile inițiale.

Recurenții consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susțin că Tribunalul Covasna a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței materiale în raport de valoarea litigiului care este de 174.193 RON, competentă material fiind Judecătoria Sf. Gheorghe, potrivit art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ.

Pronunțând această hotărâre, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 948 pct. 2, art. 953 prima teză, art. 969-970 și art. 1578 alin. (2) C. civ. de la 1864, Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE și Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

În continuare, recurenții se referă la netemeinicia hotărârii instanței de fond, deoarece reține inadecvat și deformat starea de fapt, motivând următoarele:

- prin consimțământul exprimat la încheierea contractului de credit bancar ipotecar nr. x 24456 din 29.07.2008, reclamanții au avut în vedere un împrumut de la banca contractantă și nu un împrumut de pe piața valutară;

- la încheierea convenției, reclamanții au prezentat adeverințe de salarizare (venituri în RON) și în raport de aceste venituri, pârâta a constatat că sunt eligibili, urmând ca restituirea sumei împrumutate să se facă în RON, la cursul existent, respectiv de 2.3772 RON la o unitate de CHF;

- în acest context, se impune luarea în considerare a teoriei impreviziunii în situația în care reclamanții au dovedit îndeplinirea condițiilor de aplicare.

Recurenții susțin că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică în ceea ce privește respingerea celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată.

Astfel, consideră că instanța de fond nu a ținut cont la pronunțarea hotărârii de elementele de fapt invocate și dovedite, precum și de normele de drept ce interesează aceste aspecte și care au fost puse în evidență în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la fondul cauzei, recurenții susțin că toate clauzele reclamate ca abuzive îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, acestea nu au fost negociate, au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe.

Relevă și faptul că nu s-au respectat principiile generale de negociere a clauzelor contractuale cu ocazia încheierii contractului, deoarece pârâtele au prezentat contractul în formă scrisă, precum și condițiile speciale, respectiv generale ale convenției doar în momentul semnării contractului.

Arată că pârâtele au prezentat cursul de schimb al francului ca fiind foarte stabil. La stabilirea dobânzii nu au fost respectate prevederile legale care interzic stabilirea unei dobânzi mai mari decât cea legală de 3% pe an, ceea ce ar atrage nulitatea clauzei de stabilire a dobânzii și nu s-a avut în vedere faptul că dobânda se calculează numai asupra capitalului.

Totodată, se invoca teoria impreviziunii în raporturile contractuale și faptul că pe parcursul executării contractului au intervenit fapte și împrejurări independente de voința părților, prin reducerea în anul 2013 a salariilor funcționarilor publici și deplasarea locului de muncă al reclamantului în străinătate.

În drept, au fost invocate art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 948 pct. 2, art. 953 prima teză, art. 969-970 C. civ., Legea nr. 193/2000, art. 75-77 din Legea 296/2004, Norma BNR 17/2003, art. 1271 și urm. C. civ. și s-a făcut trimitere la Deciziile nr. 623/2016 și nr. 62/2017 ale Curții Constituționale, la Hotărârea CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler contra OTP, Directiva 93/13/CEE, Hotărârea din cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Moțe de Piedad de Madrid.

În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Judecătoria Sf. Gheorghe.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A.;

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și, ca urmare a rejudecării procesului în fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acesteia, cu motivarea că acest comision nu este justificat și a fost perceput în baza unei clauze abuzive, astfel cum aceasta este calificată de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Susține că, în primul rând, caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit rezultă din faptul că există și cazuri când nu este perceput acest tip de comision, cuantumul acestuia nefiind întotdeauna același în cuprinsul contractelor de credit de acest tip. De aceea, consideră că nu era necesară stipularea unor prevederi în contractul de credit care să explice pentru ce este perceput acest comision, întrucât, din chiar denumirea lui rezultă că au fost avute în vedere prestațiile efectuate de bancă constând în analizarea documentelor necesare acordării creditului, iar nu punerea la dispoziția băncii a documentelor necesare creditării, precum și analiza bonității clientului.

Referitor la modalitatea de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare, recurenta arată că este neechivocă, deoarece s-a menționat suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, iar referitor la norma stipulată prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, precizează că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, nu doar comision de analiză. Mai mult, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio legislație care să îl interzică, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 acest comision a intrat în legalitate.

Comisionul de acordare, susține recurenta, reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare, nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, recurenta consideră că, fiind stabilită clar și precis, clauza privind comisionul de acordare credit nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului, perceperea acestui comision nu era interzisă de vreo dispoziție legală.

Totodată, arată că, în speța, reclamanții au optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că au înțeles clauzele contractuale și le însușesc în întregime, aceasta semnificând finalizarea negocierilor, astfel cum rezultă din clauzele din Condițiile generale din contractul de credit.

Recurenta precizează și faptul că, în speță, reclamanții nu au făcut dovada că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credințe și a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atât timp cât, la momentul încheierii contractului de credit, dar și ulterior, acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutați.

Prin urmare, recurenta-pârâtă solicită instanței de recurs să aprecieze că nu s-a îndeplinit cerința relei-credințe a instituției financiare, în sensul că le-ar fi impus reclamanților produsul financiar astfel contractat, fără ca aceștia să aibă posibilitatea negocierii lui.

Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, începând cu data plății lor până la data achitării efective a debitului, cu dobânda legală, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia față de celelalte capete de cerere, recurenta solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat pentru aceleași considerente mai sus arătate. Mai mult, consideră că dobânda legală, aferentă sumei achitate în baza clauzelor pretins abuzive, nu poate fi acordată decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, când obligația de restituire ia naștere, până la data plății efective a acesteia.

Prin înscrisul depus la 22 martie 2019, recurenta-pârâtă D. S.A. a menționat că, urmare a fuziunii prin absorbție, a încetat personalitatea sa juridică, iar E. S.A. a dobândit calitatea de parte în prezentul dosar.

Cererile de recurs au fost comunicate la 4 și 5 martie 2019, respectiv la 18 martie 2019.

La 29 martie 2019, intimata-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca neîntemeiat și nelegal.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin raport s-a constatat că recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. este nul în temeiul art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ. raportat la prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun ca cererea de recurs să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Pornind de la aceste dispoziții legale, în raport s-a consemnat că prin cererea de recurs, recurenții au reprodus în mod fidel conținutul cererii de apel. Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Ca atare, s-a considerat că simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința anterior menționată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Având în vedere că recursul nu conține critici de nelegalitate care să vizeze considerentele ce au stat la baza soluției pronunțate în apel, rezultă că nu este îndeplinită cerința impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a cărei nerespectare este sancționată cu nulitatea recursului.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, completul a fost în unanimitate de acord că recursul declarat de pârâtă nu îndeplinește una din cerințele de formă, în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În consecință, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și de cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și ca efect al admiterii acestei excepții urmează a dispune anularea recursului.

Cât privește recursul declarat de către recurenta-pârâtă, E. S.A, prin încheierea din 30 iunie 2020, instanța a dispus admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac, în reformare, și a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților, la 22 septembrie 2020.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă, E. S.A este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Instanța supremă reține că prin criticile formulate de pârâtă este vizată decizia instanței de apel, de respingere a apelului propriu, cu consecința păstrării dispoziției din hotărârea primei instanțe, de constatare a caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit.

Recurenta-pârâtă susține că modul de redactare al clauzei privind comisionul de acordare este neechivoc, în condițiile în care s-a menționat suma exactă exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, a susținut că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, nefiind doar comision de analiză, astfel că se încadrează în cheltuielile la care se referă această prevedere legală.

Instanța de recurs reține că, în considerentele hotărârii pronunțate de prima instanța, s-a reținut incidența prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, în temeiul cărora în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Prin apelul promovat de pârâtă împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond nu s-a criticat faptul că această prevedere legală nu este aplicabilă în cauză. Prin urmare, această statuare în drept referitoare la incidența prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, reținută în motivarea hotărârii primei instanțe, a dobândit autoritate de lucru judecat în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că, în cauză, s-a încheiat un contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare în condițiile Legii nr. 190/1990.

În temeiul art. 15 din această lege "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii dosarului și constituirii ipotecii.

Din interpretarea logico-gramaticală a dispoziției legale mai sus enunțate rezultă că prin utilizarea adverbului numai, legiuitorul a înțeles să restrângă costurile care pot fi puse în sarcina împrumutaților, în cadrul contractului de credit ipotecar, doar la cheltuielile aferente întocmirii dosarului și constituirii ipotecii. Din această perspectivă prima instanță a reținut că stabilirea comisionului de acordare într-un procent din valoarea creditului nu este raportată la volumul și la complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului. Această statuare a primei instanțe, validată de instanța de prim control judiciar, este în acord cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Instanța supremă reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de acordare, că instanțele devolutive au stabilit în mod corect că această clauză nu expune în mod transparent mecanismul de funcționare. Redactarea comisionului prin exprimarea lui ca procent din valoarea creditului, nu este suficientă pentru a caracteriza clauza în care este înserat acesta, ca fiind clară și inteligibilă.

Interpretarea restrictivă a prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, incidente în cauză, impune în sarcina profesionistului, furnizor de servicii bancare, obligația de a demonstra existența unor servicii efectiv furnizate sau a unor costuri suportate în privința comisionului de acordare. În cauză, recurenta-pârâtă nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat și care să poată fi verificate în mod efectiv de către instanțele devolutive.

În acest sens, C.J.U.E. a statuat în hotărârea preliminară din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat". În cauză, tocmai această situație a fost reținută de instanțele devolutive.

Conținutul clauzelor contractuale relevă și o suprapunere cel puțin parțială a costurilor pretins a fi incluse în acest comision. Deși banca a afirmat, în susținerea motivelor de recurs, că acest comision este perceput atât pentru analiza documentației de credit, cât și pentru cheltuielile necesare întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, totuși, prin art. V pct. 2 din Condițiile generale de creditare, care completează condițiile speciale de creditare, s-a prevăzut, în mod distinct, obligația împrumutatului de a suporta toate cheltuielile și/sau toate taxele aferente constituirii/radierii în bună regulă a garanțiilor și asigurarea publicității la Arhiva Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a prezentat explicații și dovezi pertinente care să înlăture orice echivoc în legătură cu suma percepută în temeiul clauzei privind comisionul de acordare, din care să se poată înțelege că aceasta înglobează obligațiile puse în sarcina consumatorilor prin clauza cuprinsă la art. V pct. 2 din condițiile generale de creditare.

Așadar, nu se poate stabili în mod transparent dacă cheltuielile impuse consumatorului prin executarea clauzei privind comisionul de acordare credit se încadrează numai în aceste tipuri de cheltuieli permise de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Prin analiza efectuată de instanțele de fond, în raport de împrejurările proprii cauzei, s-a ajuns la concluzia că recurenta nu a prezentat consumatorilor elemente suficiente pentru ca aceștia din urmă să ia cunoștință de conținutul și de funcționarea clauzei care impune plata unui comision de acordare și rolul său în contractul de împrumut.

În consecință, criticile care pot fi integrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a mai invocat caracterul negociat al clauzei care conține comisionul de acordare, îndeplinirea cerinței privind buna-credință a instituției financiare și absența unui dezechilibru contractual, însă aceste aspecte nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece se referă la chestiuni de fapt care nu pot face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Analiza criticii vizând restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei constate abuzive relevă că recurenta valorifică o premisă care nu se regăsește în cauză, aceea a respingerii cererii principale privind constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, pentru a susține că se impune și respingerea cererii de restituire a sumelor percepute în temeiul acestei clauze, față de caracterul accesoriu al cererii în raport cu cererea principală.

O atare critică nu poate fi primită deoarece s-ar nesocoti principiul repunerii în situația anterioară, ca efect al nulității și s-ar contraveni interpretării conforme, obligatorie pentru instanțele naționale realizată de CJUE în decizia preliminară pronunțată în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și C-308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară, în paragrafele 61, 62, 63 din considerentele CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

Recurenta-pârâtă datorează și dobânda legală aferentă sumei percepute în temeiul clauzei constatate nule, de la data încasării acestei sume, potrivit art. 43 Codul comercial în vigoare la data încheierii contractului de credit.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, E. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1483/Ap din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1483/Ap din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi,6 octombrie 2020.