ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4022/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B., cheamă în judecată pe pârâta C. S.A., cu sediul in București, Cod Unic de înregistrare x și Cod de înregistrare fiscala x, nr. de ordine la Registrul Comerțului București x, prin Sucursala/Agenția Ștefan cel Mare Iași, cu sediul in str. x, Mun. Iași, jud. Iași, pentru ca în baza probelor ce se vor administra, să se dispună:

1.constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar inserate la pt. 4,1 si 4,6 din contractul de credit menționat mai sus, raportat la faptul ca acestea sunt abuzive și contravin prevederilor Legii nr. 193/2000; să se dispună stabilizarea și aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs EURO-LEU egal cu cel existent la momentul semnării contractului. Ca urmare, solicită să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, raportat la valoarea EURO-LEU din ziua încheierii contractului, care sa prevadă restituirea creditului în RON;

2.constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzută la art. 3, pct. 3.3 din Contractul de credit nr. x/16.08.2006. privind perceperea dobânzii aplicabile creditului, având în vedere caracterul abuziv al acesteia;

3.obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza art. 3 pct. 3.3. precum și la plata dobânzii legale aplicate sumelor percepute în mod abuziv de la data plații până la restituirea efectivă:

4.constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 3.5 privind comisionul de procesare de 2%. raportat la faptul ca este abuziv, nu a fost negociat cu reclamanții, încălcând prevederile Legii nr. 193/2000;

5.obligarea pârâtei la restituirea comisionului de procesare cu dobânda legală până momentul plații efective;

6.constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzută la art. 3, pct. 3.6 din Contractul de credit nr. x/16.08.2006, privind perceperea comisionului de plata anticipata de 3%. având în vedere caracterul abuziv al acesteia;

7.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11962 din 31.10.2016, pronunțată de Judecătoria Iași a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. prin Sucursala Iași - Agenția Ștefan cel Mare, s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei contractuale 4.1 si 4.6 din contractul de credit nr. x/16.08.2006, s-a hotărât stabilizarea si conversia monedei contractului - euro - in raport cu moneda națională - leul - și cu momentul încheierii contractului - 16.08.2006 iar pârâta a fost obligată la emiterea unui grafic de rambursare in raport cu dispoziția anterioara, privitor la restituirea sumei datorate de reclamanți.

Prin aceeași sentință, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale art. 3 pct. 3.3 din Contractul de credit nr. x din 16.08.2006 iar banca a fost obligată să restituie sumele încasate in temeiul clauzei anulate precum si a sumei datorate cu titlu de dobânda legală, de la momentul plății si pana la momentul restituirii efective. De asemenea, s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei contractuale art. 3.5 din Convenția de credit nr. x din 16.08.2006 iar banca a fost obligată să restituie sumele plătite de reclamanți in temeiul clauzei anulate precum si a sumei datorate cu titlu de dobânda legala calculata de la momentul plății si pană la momentul restituirii efective.

În final, s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei contractuale art. 3 pct. 3.6 din Contractul de credit nr. x din 16.08.2006.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta C. S.A., considerând-o netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 1159 din 26.10.2017 pronunțata de Tribunalul Iași a fost admis apelul declarat de apelanta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 11962 din 31.10.2016, pronunțată de Judecătoria Iași, sentință ce a fost schimbată în parte, în sensul că:

S-au respins capetele de cerere formulate de reclamanții A. si B. in contradictoriu cu pârâta C. S.A., cu privire la:

- Constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar cuprinse in art. 4.1 si 4.6 din contractul de credit nr. x/16.08.2006 si stabilizarea si aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs euro/leu egal cu cel de la data semnării contractului;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, raportat la valoarea euro/leu din ziua încheierii contractului, care să prevadă rambursarea creditului in RON;

- constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit, referitoare la comisionul de procesare si obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu acest titlu si a dobânzii legale aferente;

- constatarea nulității a clauzei contractuale prevăzute la art. 3 pct. 3.6 din Contractul de credit nr. x din 16.08.2006

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin prezentei.

Au fost obligați intimații să plătească apelantei suma de 82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 81/2018 din 13.03.2018, Curtea de Apel Iași a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale cu referire la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Iași, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1159/2017 civ din 26 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Iași.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.