ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1958/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 3 martie 2016, reclamanta A. SA, societate în reorganizare judiciară, prin Consorțiul de administratori judiciari B. și C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, anularea Deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/28.10.2015, și a Deciziei nr. 232.076/07.12.2015, privind soluționarea contestației formulată de societatea A., înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea sub nr. x/11.11.2015, precum și obligarea pârâtei la operarea compensării obligațiilor fiscale conform adresei A., nr. x/18.09.2015.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 119 din 30 mai 2016, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin Consorțiul de administratori judiciari B. și C., ca neîntemeiată.

Reclamanta A. SA, prin Consorțiul de Administratori judiciari B. și C., a promovat recurs împotriva Sentinței civile nr. 119 din 30 mai 2016, a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocând ca temei de drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Solicită repunerea în termenul de declarare a căii de atac, având în vedere că sentința nu a fost comunicată administratorilor săi judiciari.

În motivarea recursului, arată că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond raportându-se în mod eronat la hotărârea în constatare, respectiv la Sentința nr. 2.329/16.12.2015, a Tribunalului Vâlcea, prin care s-a constatat că suma menționată în Planul de reorganizare judiciară confirmat prin Sentința nr. 892/2015, cu titlul de "impozit pe profit rezultat în baza aplicării prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006", nu reprezintă o creanță curentă. Astfel, instanța de fond nu a ținut cont de efectele retroactive ale acestei hotărâri și nici de efectele hotărârii de confirmare a Planului de reorganizare, și anume Sentința nr. 892/22.04.2015, care a produs efecte de la data pronunțării. Deci, de la această dată, intimata-pârâtă avea obligația de a nu compensa impozitul pe profit întrucât acesta nu era o creanță curentă.

Înlăturând efectele celor două hotărâri, instanța de fond nu respectă puterea executorie a hotărârii judecătorești de confirmare a planului de reorganizare și nici efectul declarativ al hotărârii în constatare. Este nelegal ca, pentru perioada cuprinsă între pronunțarea hotărârii de confirmare a planului de reorganizare și pronunțarea hotărârii în constatare (22.04.2015 - 16.12.2015), să se considere că impozitul pe profit este creanță curentă, iar după această dată să nu mai fie creanță curentă. Menționează că în Planul de reorganizare, cu privire la "impozitul pe profit rezultat în baza aplicării prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006", nu a intervenit nicio modificare, de la data aprobării lui prin Sentința nr. 892/22.04.2015.

Instanța de fond se raportează în mod greșit la data pronunțării Sentinței nr. 2.329/16.12.2015, arătând că aceasta a fost pronunțată după data de 27.07.2015, când a fost scadentă obligația privind impozitul pe profit, ignorând conținutul Planului de reorganizare aprobat și obligativitatea și opozabilitatea hotărâri judecătorești care confirmă acest plan. Au fost încălcate dispozițiile art. 435 și art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilesc obligativitatea și opozabilitatea hotărârii ce se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

În privința termenului de declarare a căii de atac, recurenta-reclamantă arată că sentința recurată nu a fost comunicată cu respectarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 și art. 427 alin. (1) din C. proc. civ., către administratorii judiciari, motiv pentru care solicită repunerea sa în termenul legal pentru declararea recursului.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, nu a înțeles să formuleze întâmpinare în cauză.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecarea pe fond a recursului la data de 27 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor, secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte, îl constată fondat pentru argumentele care vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, constată că recursul este declarat în termenul prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că Sentința recurată nr. 119/30.05.2013, a fost comunicată reclamantei A. SA, societate aflată în reorganizare judiciară, reprezentată legal de Consorțiul de administratori judiciari B. și C., la sediul social din orașul Râmnicu Vâlcea, str. x, iar nu la sediul reprezentanților săi legali. În raport de dispozițiile Legii nr. 85/2006, comunicarea actelor de procedură către reclamanta A. SA, societate aflată în procedură de reorganizare judiciară - trebuia să aibă loc către reprezentanții săi legali, iar judecătorul fondului ar fi trebuit să aibă în vedere acest imperativ, chiar și în situația în care societatea reclamantă a indicat numai sediul său social.

Întrucât comunicarea sentinței către reprezentanții legali ai societății reclamante nu a avut loc, recursul este considerat declarat în termen în raport de dispozițiile art. 494 și art. 468 alin. (3) din C. proc. civ. Pe cale de consecință, nu se mai impune analizarea cererii de repunere în termenul de declarare a căii de atac, formulată de recurenta-reclamantă.

Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte, constată că societatea recurentă-reclamantă A. SA, se află sub incidența Legii nr. 85/2006, cu consecințele care decurg din starea de insolvență asupra ordinii stingerii datoriilor.

Prin Sentința nr. 892/22.04.2015, a Tribunalului Vâlcea, a fost confirmat planul de reorganizare a societății, în care se menționează că plata impozitului pe profit rezultat din înregistrarea în contabilitate a reducerii creanțelor urmează a se face după încasarea de către A., a prețului părților sociale deținute la A.

De asemenea, așa cum a reținut și instanța de fond, prin Sentința nr. 2.329/16.12.2015, a Tribunalului Vâlcea, s-a constatat că suma menționată în Planul de reorganizare judiciară, confirmat prin Sentința nr. 892/22.04.2015, cu titlu de "impozit pe profit rezultat în baza aplicării prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006", nu reprezintă o creanță curentă.

Prin această din urmă hotărâre în constatare, rămasă definitivă prin Decizia nr. 370/25.02.2016, a Curții de Apel Pitești, s-a statuat că impozitul pe profit calculat conform Planului de reorganizare nu poate fi calificat drept o creanță curentă, născută în procedura reorganizării judiciare, în sensul art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, prin Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/28.10.2015, confirmată prin Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 232.076/07.12.2015, a operat numai parțial compensarea obligațiilor fiscale indicate în adresa A., nr. x/18.09.2015, cu suma de 5.005.437 RON, reprezentând TVA rambursată, compensând din oficiu cea mai mare parte a creanței deținută de creditoare cu impozit pe profit în sumă de 4.162.629 RON. Or, această din urmă creanță nu face parte dintre cele curente, în sensul art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, nefiind născută în procedura reorganizării judiciare, ci reprezintă impozitul "pe profitul rezultat în baza aplicării prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006", conform Planului de reorganizare confirmat prin Sentința nr. 892/22.04.2015, a Tribunalului Vâlcea.

Este necontestat în cauză că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în raport de prevederile Legii nr. 85/2006, putea opera compensarea din oficiu numai în situația în care creanța cu titlu de impozit pe profit era considerată una curentă.

Instanța de fond a motivat respingerea cererii reclamantei reținând că Sentința nr. 2.329/16.12.2015, a Tribunalului Vâlcea, s-a pronunțat după data de 27.07.2015, când a fost scadentă suma declarată ca impozit pe profit de A. SA, și după emiterea celor două acte administrativ-fiscale contestate în cauză.

Acest argument este greșit întrucât Sentința nr. 2.329/16.12.2015, este pronunțată într-o acțiune în constatare, în care Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, a fost parte și produce efect declarativ, adică retroactiv, opunându-se cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, care poartă asupra deciziei de compensare.

A nu ține seama de efectul declarativ al hotărârii în constatare, precum și a nu ține seama de efectul constitutiv al Sentinței nr. 892/22.04.2015, care confirmă planul de reorganizare, din care rezultă calificarea creanței cu titlu de impozit pe profit, hotărâre care a fost pronunțată anterior datei invocate de către instanța de fond a fi cea a scadenței sumei declarate de A. SA, cu titlu de impozit pe profit, înseamnă a nesocoti puterea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești, pronunțate în contradictoriu cu creditoarea Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în efectul lor pozitiv, statuat de prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia chestiunea litigioasă a caracterului creanței a fost tranșată în favoarea reclamantei din cauza de față.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa atacată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamanta A. SA, prin Consorțiul de Administratori judiciari B. și C., și va anula Decizia nr. 232.076/7.12.2015, de soluționare a contestației administrative și, în parte, Decizia de compensare a obligațiilor fiscale nr. x/28.10. 2015, în ceea ce privește măsura de compensare a sumei de 4.162.629 RON, pe care Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, a compensat-o din oficiu, cu nesocotirea caracterului creanței reprezentând impozit pe profit stabilit potrivit Planului de reorganizare, creanță greșit calificată ca fiind una curentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. SA, prin Consorțiul de Administratori judiciari B. și C., împotriva Sentinței civile nr. 119 din 30 mai 2016, a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. SA, prin Consorțiul de Administratori judiciari B. și C.

Anulează Decizia nr. 232.076/7.12.2015, de soluționare a contestației administrative și, în parte, Decizia de compensare a obligațiilor fiscale nr. x/28.10. 2015, în ceea ce privește măsura de compensare a sumei de 4.162.629 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2019.

GGC - OB