ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 897/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă la data de 16 iunie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta SOCIETATEA A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. a chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând să constate nulitatea clauzei prevăzute la art. 16.8 din contractul de leasing financiar nr. 60881/26.03.2008, în temeiul căreia pârâta a obligat reclamanta la plata de daune despăgubiri în sumă de 3,639.151,63 Euro+TVA, ca fiind o clauză ilicită, și, pe cale de consecință, exonerarea acesteia de la plata penalităților respective.

Intervenienta S.C. D. S.R.L. a depus cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei, ca și S.C. E. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 4087/2015 din 06 iulie 2015, tribunalul a respins cererea principală, formulată de reclamanta SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și S.C. F. S.R.L., ca neîntemeiată. Au fost respinse cererile de intervenție accesorie formulate de intervenientele S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1001/A/2016 din 06 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. și de apelantele-interveniente S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G., împotriva sentinței civile nr. 4087 din 06.07.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. F. S.R.L. și S.C. C. S.A., ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că între C. S.A., în calitate de achizitor și S.C. A. S.A., în calitate de beneficiar a intervenit contractul de leasing financiar nr. 60881/26.03.2008, având ca obiect finanțarea de către locator a realizării bunului denumit " Instalația de Hidrodesulfurare Motorină cu recuperare sulf conform contract de furnizare la cheie nr. 579/26.03.2008".

Instanța a constatat că obiectul acțiunii este reprezentat de nulitatea absolută pentru cauză ilicită și imorală a dispozițiilor contractuale cuprinse în art. 16.8, cu consecința înlăturării obligației de plată a despăgubirilor determinate de societatea de leasing, în temeiul acestei clauze, în sumă de 8.639.151,63 Euro + TVA.

Curtea a observat că la art. 16.6 s-a prevăzut că, în toate situațiile de reziliere a contractului de leasing sau de expirare a perioadei de valabilitate pentru care s-a încheiat contractul, fără ca utilizatorul să îndeplinească obligațiile asumate, acesta s-a obligat să restituie locatorului obiectul contractului, în aceeași stare tehnică și funcțională avută la data preluării, mai puțin uzura aferentă exploatării normale, în termen de 3 zile de la data rezilierii, în caz contrar fiind datorate penalități de întârziere pentru nerestituirea bunului, de 0,5% pe zi calculate la valoarea de intrare a bunului; să suporte costurile aferente importului definitiv, dacă obiectul contractului a făcut obiectul unei operațiuni de import; să suporte toate cheltuielile efectuate de locator pentru realizarea drepturilor sale asupra obiectului contractului. Potrivit art. 16.7 "În cazul returnării obiectului contractului,utilizatorul nu poate revendica restituirea plăților efectuate până la acel moment sau părți din ele, acestea fiind considerate ca reprezentând contravaloarea posesiei și folosinței obiectului contractului". Art. 16.8 lit. c) prevede că: "În cazul restituirii obiectului contractului către locator, ca urmare a rezilierii contractului, din vina utilizatorului acesta va plăti cu titlul de daune interese contravaloarea obiectului contractului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale, luându-se în considerare sumele deja achitate în contul obiectului contractului cu titlul de capital."

Instanța de apel a reținut că, nereușind valorificarea bunului ca urmare a destinației specifice a acestuia, eventualul preț ce s-ar fi obținut nu a putut fi dedus, astfel că scopul recuperării bunului nu a fost atins.

Relativ la motivul de nulitate al sentinței atacate, raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Curtea a constatat că hotărârea atacată corespunde criteriilor stabilite prin textul de lege, instanța procedând la o consemnare atentă a cererilor părților, cu reținerea aspectelor esențiale ale situației de fapt.

Cu privire la motivarea în drept, de asemenea a observat că prima instanță a procedat, în ciuda modalității confuze și nejustificat de exhaustive a cererilor formulate în cauză, cu consecința îndepărtării de la esența litigiului, la o concisă, dar pertinentă analiză a cauzei deduse judecății. Astfel, în sarcina primei instanțe nu poate fi reținută încălcarea obligației de motivare în fapt și în drept a hotărârii.

Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, formulat de S.C. A. S.A., care se regăsește și în motivele de apel formulate de interveniente, subsumat greșitei aplicări a dispozițiilor art. 969, art. 970 și art. 982, ale art. 1069 alin. (2) C. civ., precum și greșitei analize a motivului de nulitate invocat, circumscris cauzei ilicite și imorale, instanța de apel a apreciat că, prima instanță, în considerarea voinței reale a contractanților precum și a prevederilor legale aplicabile a apreciat că nu există motiv de nulitate al clauzei cuprinse în art. 16.8 din contract, acesta exprimând voința părților liber exprimată, în concordanță cu legea.

De asemenea, din interpretarea, în concordanță cu voința părților, în considerarea dispozițiilor art. 977 - 985 C. civ., curtea de apel a reținut că termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului, fiind într-o strânsă legătură cu interpretarea coordonată, sistematică a clauzelor contractului.

Clauza cuprinsă în art. 16.8 lit. c) prevede obligația achitării contravalorii bunului, la valoarea de intrare precum și a cheltuielilor legate de încheierea contractului și în condițiile restituirii bunului, dispoziția nefiind în contradicție cu celelalte clauze ale contractului respectiv art. 16.6 și art. 16. 7, care prevăd penalități de întârziere pentru neîndeplinirea obligației de restituire și respectiv, care interzic restituirea sumelor deja achitate de către utilizator anterior rezilierii, deci care reglementează situații juridice distincte, în considerarea aceleiași obligații de restituire a bunului.

A apreciat instanța că prevederile contractuale sunt clare, ușor de interpretat, similare tuturor contractelor de leasing, față de care prezentul contract nu prezintă elemente distincte în chip fundamental care să justifice o altă interpretare.

De asemenea, a constatat că în cauză nu se impune aplicarea art. 983 C. civ., întrucât nu există îndoială în privința termenilor contractului care nu fac decât să reproducă dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, de la care părțile nu au derogat: "Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."

Relativ la nulitatea pentru cauză ilicită a clauzei, Curtea a reținut, prioritar, conformitatea acesteia și chiar mai mult, similaritatea acesteia cu dispoziția legală, fapt ce exclude orice cenzură a caracterului ilicit.

Cauza poate fi definită că fiind rațiunea care determină fiecare parte să încheie contractul.

Potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când contravine bunelor moravuri și ordinii publice.

În considerarea acoperirii integrale a posibilului prejudiciu creat de către utilizator prin rezilierea contractului din culpa sa, legiuitorul a anticipat și a stabilit reperele unei despăgubiri apreciate ca juste, de la care totuși a prevăzut posibilitatea unei derogări.

Lipsa manifestării acestei opțiuni de către contractantul profesionist, în calitate de utilizator, și lipsa unei asemenea oferte din partea finanțatorului, nu pot fi nicicum subsumate cauzei ilicite, cu atât mai puțin cauzei imorale.

Referitor la greșita determinare a cuantumului despăgubirilor, instanța a apreciat că din cuprinsul art. 16.8 din contractul părților, rezultă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor.

În cauză, întrucât nu a fost opus un calcul contrar, nu a fost adusă o argumentare pertinentă, susținerile apelantelor fiind fără suport probator, curtea de apel a constatat că justificat nu au fost reținute de către instanța de fond.

Reclamanta S.C. A. S.A., aflată în procedura de insolvență, prin administrator special B., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 06 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., arătând, în esență, că:

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din C.E.D.O., decizia recurată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, prin raportare la prevederile art. 16.8 din contractul părților, se poate observa ca există o ambiguitate în ceea ce privește termenii și condițiile în care intervine clauza penală, inclusiv modalitatea de stabilire a daunelor interese, astfel încât apare evidentă necesitatea de interpretare a clauzelor respective.

Ilicitatea clauzei decurge tocmai din excesivitatea pretențiilor intimatei- pârâte luând în considerare că, odată cu rezilierea contractului, îi revine în deplină proprietate și folosință instalația care a făcut obiectul contactului. Clauza cuprinsă la art. 16.8 din contract apare atât ca o veritabilă clauză leonină, în care finanțatorul a prevăzut o contraprestație în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul co-contractantului său, care dezechilibrează serios egalitatea părților contractante, dar și o clauză abuzivă, fiind inclusă într-un contract dinainte redactat de finanțator și pe care debitorul nu a avut posibilitatea să o negocieze, opinie susținută și în practica judiciară.

Chiar daca norma specială conținută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părțile au posibilitatea să recurgă pe cale convențională, clauza penală înscrisă de părți în contract trebuie examinată sub două comandamente juridice, astfel: clauza penală să nu contravină cerințelor actului normativ mai sus menționat, în legătură cu încheierea, executarea și efectele contractului de leasing; clauza penală extinsă la regimul juridic al dreptului comun să corespundă scopului instituit de legiuitor.

Contractul de leasing în cauză nu este un contract de leasing pur și simplu, în mod tipic utilizat în practică pentru achiziționarea unui autovehicul, utilaj, etc. în stare de folosință imediată, ci îmbină caracterele juridice ale contractului de locatiune cu cele ale unui contract de finanțare-împrumut, cuprinzând și aspecte ale antreprizei de construcții.

Bunul care face obiectul contractului este un bun viitor, care a nu a fost folosit de recurentă pe perioada de derulare a contractului, nefiind finalizat, deci imposibil de întrebuințat în scopul de a produce valoare pentru societate.

Conform normelor Ministerului Finanțelor Publice bunul care a făcut obiectul leasingului este interpretat ca investiție în curs, iar în momentul rezilierii contractului de către C., valoarea acestuia a fost trecută pe pierderi în contabilitatea recurentei, fără ca această investiție să fi produs până la această dată vreun beneficiu sau să fi contribuit la activitatea rafinăriei.

Bunul pretins că a fost livrat de către C. în baza contractului nu este folosibil nici în prezent și după rezilierea contractului de leasing a fost lăsat în custodia societății.

Daunele interese pretinse, în sumă de 8.639.151,63 Euro + TVA, constând în ratele pe care recurenta le-ar fi datorat după momentul predării bunului, au o cauză ilicită, C. profitând de rezilierea contractului mai mult decât ar profita din derularea lui în condiții normale.

Nu există o obligație a utilizatorului, decurgând din lege, de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate și capitalul nerambursat aferent contractului, aspect ce constituie în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, iar prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor de către debitoare nu rămâne nereparată în cazul înlăturării indemnizației de reziliere, deoarece creditorul a obținut toate sumele datorate până la data restituirii bunurilor, penalitățile aferente, conform angajamentului de plată, păstrând și proprietatea asupra bunului, de care utilizatorul nu s-a folosit, acesta nefiind finalizat.

În cazul dedus judecății, se poate constata ca beneficiul nerealizat de către parâtă ar fi fost după 7 ani, cât dura contractul de leasing, în sumă de 2.204.042,49 euro, adică de 4 ori mai mic decât despăgubirile solicitate în situația rezilierii înainte de termen, ceea ce conduce indubitabil la concluzia unei îmbogățiri fără justă cauză și la caracterul ilicit al clauzei prevăzute la art. 16.8 lit. c) din contract.

Pentru aceste considerente, daunele interese pretinse, în sumă de 8.639.151,63 Euro + TVA, constând în ratele pe care recurenta le-ar fi datorat după momentul predării bunului, au o cauză ilicită dacă sunt solicitate suplimentar restituirii posesiei bunului - obiect al leasingului, fiind și nedovedite, neavând deci un caracter cert, lichid și exigibil.

Intervenientele accesorii S.C D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. au declarat recurs împotriva aceleiași decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a răspuns celui de al doilea motiv de apel invocat de recurente, referitor la recalificarea cererii reclamantei din cerere în anulare în cerere în pretenții, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ.

Obligația de a motiva hotărârea este prevăzută expres la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., lipsa acesteia atrăgând nulitatea actului de procedură, conform prevederilor de la art. 174 și art. 176 din același cod.

Instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, normă de drept material (motiv prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permit finanțatorului să încaseze nu numai debitele restante, ci și valoarea nefacturată a ratelor de leasing "dacă se prevede altfel", în sensul că cel ce a folosit un bun în sistem leasing, trebuie să restituie nu numai bunul, ci și restul ratelor de leasing ce nu au fost achitate, urmare a rezilierii contractului. Motivația economică a cumulării celor două sancțiuni este simplă și vizează obținerea profitului estimat, bunul fiind în mod invariabil vândut, de regulă la o valoare mai mică.

Atât timp cât în speța dedusă judecății obiectul contractului de leasing nu îl formează un automobil ori un echipament ce poate fi pus în funcțiune/folosit de îndată ce s-a semnat contractual de leasing, potențialii cumpărători fiind teoretic inexistenți, bunul în leasing fiind "croit" după nevoile specifice ale utilizatorului, precum și pentru faptul că în contract "s-a prevăzut altfel", conform dispoziției de la art. 16.7, numai cel ce folosește un bun în sistem leasing, este obligat să restituie finanțarea de care a beneficiat, ori de care trebuia să beneficieze, pentru acoperirea prejudiciului produs în urma neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către utilizator.

Caracterul complex al relațiilor dintre reclamanta A. S.A. și pârâta C. S.A., care introduce în cadrul contractual și terțul executant H. S.R.L., impune ca rezolvarea situației avute în vedere la art. 16.4 din contractul de leasing - rezilierea contractului înainte de finalizarea și punerea în funcțiune a instalației de hidrodesulfurare - să fie efectuată într-un alt cadru, specific contractelor de antrepriză, având în vedere faptul că transmiterea proprietății către pârâta C. S.A. asupra bunului ce urma să fie realizat prin contractul de furnizare la cheie nr. 579/6.03.2008 nu poate face obiectul finanțării în leasing, un astfel de scop mediat nefiind urmărit de aceasta, cât și pentru faptul că transmiterea proprietății și atributele exercitării depline a acesteia trebuie însoțite și de constituirea unor drepturi reale asupra terenului pe care bunul s-a edificat. În speța dedusă judecății, niciuna din aceste condiții nu este îndeplinită.

Leasingul financiar trebuie interpretat și pus în aplicare conform normelor emise de Ministerul Finanțelor Publice ori Guvern, referitoare la o investiție în curs, această "investiție", în cazul dedus judecății, nu a produs niciun fruct/beneficiu, nu a fost folosită și nu a contribuit la activitatea reclamantei.

Aplicarea eronată a normelor de drept material vizează și teza finală a art. 15 din O.G. nr. 51/1997 conform cu care finanțatorul ar fi îndreptățit la plata sumelor reprezentând rate nefacturate.

Aceste dispoziții nu se aplică în mod automat cu privire la toate prevederile contractului de leasing deoarece obiectul contractului nu îl reprezintă simpla transmitere a dreptului de folosință asupra bunului obiect al finanțării. În acest sens sunt și prevederile art. 2 din contractul de leasing, conform cu care obiectul acestuia este "instalație de hidrodesulfurare motorină cu recuperare sulf conform contract de furnizare "la cheie" nr. 579 din data de 26.03.2008", precum și întreg contractul nr. x/26.03.2008, încheiat între C. S.A., reclamantă și contractorul S.C. H. S.R.L.

În cazul contractului de leasing nr. x/26.03.2008, folosința bunului, contrar prevederilor art. 1 din O.G. nr. 51/1997, nu se transmite de la momentul semnării contractului ci ulterior, la finalizarea acestuia, după punerea în funcțiune.

Nu este îndeplinită condiția posibilității de utilizare a bunului pe durata leasingului, contrar prevederilor art. 6 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 51/1997, utilizarea fiind de esența contractului de leasing.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. și pe celelalte prevederi legale invocate în cererea de recurs .

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că acesta este admisibil, completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 22 martie 2017, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a depus punct de vedere cu privire la raport, arătând că administratorul special B. are dreptul de reprezenta societatea și de a formula, în numele acesteia, recurs. În ceea ce privește admisibilitatea căii de atac, arată că este de acord cu concluziile raportului întocmit în cauză.

Recurentele-interveniente au depus punct de vedere, arătând că își însușesc concluziile din raport, în sensul că recursul este admisibil, fiind cirscumscris motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., aflată în procedura de insolvență, prin administrator special B., este nefondat, motivat de următoarele considerente:

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ. se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, prin raportare la prevederile art. 16.8 din contractul părților.

Conform dispozițiilor art. 16.4 lit. g) din contractul de leasing financiar nr. 60881 din 26.03.2008, locatorul poate rezilia contractul, de plin drept, fără a fi necesare punerea în întârziere și intervenția instanței de judecată, în cazul întârzierii plății integrale timp de 30 de zile lucrătoare a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare sau a oricărei obligații de plată prevăzute în contract.

În cazul returnării obiectului contractului, utilizatorul nu poate solicita restituirea plăților efectuate până la acel moment sau părți din ele, acestea fiind considerate ca reprezentând contravaloarea posesiei și folosinței obiectului contractului - art. 16.7 din contractul de leasing financiar nr. 60881 din 26.03.2008.

Art. 16.8 lit. c) prevede că, în cazul restituirii obiectului contractului către locator, ca urmare a rezilierii din vina utilizatorului, acesta va plăti cu titlu de daune interese " contravaloarea Obiectului prezentului Contract, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul Obiectului prezentului Contract cu titlu de capital."

Conform dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing (forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing financiar) "Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."

Potrivit dispozițiilor art. 977 din vechiul C. civ. "Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor."

Interpretarea sistematică este stabilită de art. 982 din același cod, potrivit căruia toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecareia înțelesul ce rezultă din actul întreg, când este îndoială, convenția interpretându-se în favoarea celui care se obligă (art. 983 din C. civ.).

Raportat la aceste dispoziții legale, reiese că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, părțile convenind ca, în cazul rezilierii contractului din culpa utilizatorului, acesta să restituie bunul și să achite valoarea de intrare și cheltuielile legate de încheierea contractului, clauza contractuală conținută la art. 16.8 lit. c) nefiind în contradicție cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Nu poate fi reținut, de asemenea, argumentul recurentei cu privire la ilicitatea clauzei conținute la art. 16.8 lit. c) din contract.

Cauza este definită ca acel element al actului juridic civil, care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, aceasta trebuind să fie licită, conform dispozițiilor art. 948 pct. 4 din vechiul C. civ.

Conform dispozițiilor art. 968 din același cod, "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice."

Acordul părților, cu privire la daunele interese ce se cuvin locatorului ca urmare a rezilierii contractului din culpa utilizatorului, nu susține alegația recurentei cu privire la ilicitatea clauzei contractuale, cu atât mai mult cu cât părțile sunt libere să evalueze prejudiciul în cazul neîndeplinirii culpabile a obligațiilor asumate.

Argumentele recurentei privitoare la caracterul de bun viitor, care din punct de vedere economic trebuie privit ca investiție, la faptul că acesta nu a fost folosit niciodată de recurentă, fiind lăsat în custodia sa, nu constituie critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată, ca de altfel nici afirmația că intimata C. S.A. profită de rezilierea contractului mai mult decât de derularea lui în condiții normale.

Prealabil analizării recursurilor declarate de intervenientele accesorii S.C D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., se impune, prin raportare la dispozițiile art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., analizarea excepției netimbrării recursurilor declarate de interveniente, invocată de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L.

Excepția va fi respinsă, pentru următoarele motive:

În speță, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., aflată în procedura insolvenței, este scutit de la obligația achitării taxei judiciare de timbru, prin raportare la dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "Dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare și extraordinare, împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată o acțiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru."

Având în vedere dispozițiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, mai sus enunțate, reiese că cererile de recurs declarate de către interveniente sunt scutite de la obligația achitării taxei judiciare de timbru.

Analizând recursurile declarate de intervenientele accesorii S.C D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., ale căror motive sunt identice, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Criticile referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la motivul de apel ce viza recalificarea cererii reclamantei din cerere în anulare în cerere în pretenții vor fi înlăturate.

Potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) din noul C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare."

Art. 445 din același cod statuează că "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444."

Raportat la dispozițiile legale mai sus enunțate, reiese că nu poate fi invocată pe calea recursului omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la un motiv de apel.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, este nefondat.

Nu poate fi reținut argumentul recurentelor în sensul că specificul actului juridic încheiat de părți impune ca rezilierea contractului înainte de finalizarea și punerea în funcțiune a instalației de hidrodesulfurare să fie supusă regulilor aplicabile contractului de antrepriză.

Părțile au încheiat un contract de leasing financiar, supus dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, fiind așadar aplicabil și art. 15 din acest act normativ.

Nu poate exista îndoială cu privire la natura actului juridic încheiat de părți, cu atât mai mult cu cât acesta a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ. între recurenta S.C. A. S.A., având calitate de comerciant și S.C. C. S.A., în calitate de finanțator.

Argumentul că leasingul financiar trebuie interpretat și aplicat conform normelor emise de Ministerul Finanțelor Publice ori de Guvern referitoare la o investiție în curs și că această investiție nu a putut fi folosită și nu a contribuit la activitatea reclamantei nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate.

Nu poate fi reținută nici alegația recurentelor în sensul aplicării eronate a tezei finale a art. 15 din O.G. nr. 51/1997, motivat de faptul că actul juridic ce a intervenit între recurenta S.C. A. S.A. și intimata S.C. C. S.A. contravine dispozițiilor art. 1 și art. 6 alin. (1) lit. d) din acest act normativ.

Obiectul contractului a fost stabilit de părțile contractante, din argumentele expuse anterior reieșind că acesta este supus dispozițiilor O.G. nr. 51/1997.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 6 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul recurentelor - interveniente S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G. împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 6 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge excepția netimbrării recursurilor declarate de recurentele - interveniente S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G., invocată de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurentele - interveniente S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G. împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 6 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2017.