ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1972/2013

Asupra recursurilor penale de față; Prin Sentința penală nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, reținută în sarcina inc. T.G., din infr. prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infr. prev. de art. 246 C. pen., coroborat cu art. 248 1 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., formulată de partea civilă G.C. S-a respins cererea de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor inc. T.G., formulată de partea civilă G.C. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul T.G. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă a părții civile G.C. S-a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 2173/P/2007, din data de 12 octombrie 2011, a fost trimis în judecată inculpatul T.G., executor judecătoresc în cadrul Biroului Executorului Judecătoresc "T.G.", pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiuni aflate în concurs, potrivit art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut în cuprinsul rechizitoriului că la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15 decembrie 2005, cu știință, învinuitul T.G. nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu ca executor judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, și Codul de procedură civilă, prin aceasta cauzând o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate G.C.

Astfel, încălcând dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000, potrivit cărora printre atribuțiile date în competența executorului judecătoresc se numără în mod expres notificarea actelor judiciare și extrajudiciare, și art. 35 teza I, potrivit cărora executorii judecătorești își exercită personal atribuțiile, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în datele de 30 noiembrie 2005 și 15 decembrie 2005, învinuitul executor judecătoresc T.G. a împuternicit pe reprezentanta solicitantului SC M.E. SRL, avocatul N.(fostă N.)S., să comunice notificările nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 și, respectiv, nr. 2037 din 15 decembrie 2005 către partea vătămată G.C., deși această atribuție revenea executorului judecătoresc potrivit dispozițiilor legale.

Prin împuternicirea persoanei solicitante să îndeplinească o atribuție dată prin lege în competența executorului, și pentru care a încasat și onorariul corespunzător, fapt ce echivalează cu o îndeplinire defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor de serviciu. Învinuitul executor judecătoresc T.G. a cauzat o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate G.C., constând în aceea că l-a lipsit de dreptul legal de a fi notificat de către un executor judecătoresc cu privire la întrunirea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006, pe a căror ordine de zi figura, printre altele, majorarea capitalului social, aspect de un interes major pentru partea vătămată.

Dovezile de comunicare a notificărilor au fost eliberate în original către reprezentanta solicitantului SC M.E. SRL, avocatul N.(fostă N.)S., care Ie-a depus la sediul SC M.E. SRL. În baza acestor acte, s-a consemnat în procesele-verbale ale adunărilor generale extraordinare ale asociaților SC M.E. SRL din datele de 14 decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006, că, deși notificat legal de către executorul judecătoresc T.G. (astfel cum era consemnat în fals în cuprinsul dovezii de comunicare), partea vătămată G.C. nu s-a prezentat la aceste adunări, pe a căror ordine de zi figura, printre altele, majorarea capitalului social. Neprezentarea asociatului G.C. la două adunări generale succesive a făcut posibilă majorarea capitalului social al SC M.E.

SRL în lipsa acestuia, astfel că procentul din capitalul social corespunzător celor 5 părți sociale ale asociatului G.C. a scăzut de la 25% la 0,34%, transformându-l din asociat principal, în asociat minoritar. De asemenea, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în datele de 30 noiembrie 2005 și 15 decembrie 2005, învinuitul executor judecătoresc T.G. a consemnat în fals pe dovezile de comunicare a notificărilor nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 și, respectiv, nr. 2037 din 15 decembrie 2005, că el ar fi fost persoana care a afișat notificările respective la domiciliul părții vătămate G.C., în fapt comunicarea realizându-se de către avocatul N.(fostă N.)S., acestea fiind încredințate spre a fi folosite în cadrul adunărilor generale extraordinare ale asociaților SC M.E.

SRL pentru a face dovada notificării prin executor judecătoresc a asociatului G.C. Dovezile de comunicare au fost folosite, de asemenea, la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, în vederea pronunțării încheierii nr. 3127 din 25 ianuarie 2006, și, ulterior, în cadrul proceselor comerciale, având ca obiect acțiunile formulate de partea vătămată G.C. pentru modificarea încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului (Dosar nr. 3086/2/2006) și, respectiv, pentru anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 1 din 04 ianuarie 2006 (Dosar nr. 8941/3/2006). În cuprinsul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângeri și declarații parte vătămată G.C.; declarații învinuit T.G.; declarații martori E.L., N.(fostă N.)S., Ș.A., C.V., C.C., M.T.L., C.L., S.C.; copii conform cu originalul ale lucrărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2006 ale B.E.J.

T.G.; proces-verbal din 14 decembrie 2005 al adunării generale extraordinare a asociaților SC M.E. SRL, hotărârea adunării generale extraordinare a asociaților SC M.E. SRL nr. 1 din 04 ianuarie 2006, hotărârea adunării generale extraordinare a asociaților SC M.E. SRL nr. 3 din 04 decembrie 2007; convocări și procese-verbale comunicare în original; adrese Oficiul Registrului Comerțului; sentința comercială nr. 1842 din 07 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. 8941/3/2006, Decizia comercială nr. 263 din 27 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială în Dosarul nr. 8941/3/2006, Decizia nr. 1276 din 27 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 5241/1/2007; alte înscrisuri în copie.

Dosarul a fost înregistrat la data de 21 octombrie 2011, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 9106/272011. La termenul din data de 14 noiembrie 2011, partea vătămată G.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 700.000 de euro, reprezentând atât prejudiciul material cât și prejudiciul moral, pe care inculpatul i Ie-a cauzat. La același termen au fost audiați inculpatul T.G. și partea civilă G.C. La termenul din data de 12 decembrie 2011, au fost audiați martorii C.V., C.C. și S.C., la termenul din 16 ianuarie 2012, martorii E.I. și Ș.A., la termenul din data de 13 martie 2011 martorii M.T.L. și N.S. iar la termenul din data de 05 iunie 2012, a fost audiat martorul C.L.

Partea civilă G.C. a formulat, la termenul din data de 16 ianuarie 2012, cerere de schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 1 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., apreciind că prejudiciu creat prin faptele inculpatului îndeplinește condițiile prev. de art. 146 C. pen., dar și o cerere de instituire a sechestrului judiciar asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului. Analizând probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele: În sarcina inculpatului T.G.

s-a reținut că acesta, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenție, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu ca executor judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, prin aceasta cauzând o vătămare a intereselor legale ale numitului G.C., faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește fapta reținută în sarcina inculpatului T.G., descrisă mai sus, instanța constată că din materialul probator administrat rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen. Potrivit art. 246 C. pen., reprezintă infracțiune și este pedepsită de lege fapta funcționarului public, care, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Instanța nu supune niciunei îndoieli calitatea de funcționar public pe care executorul judecătoresc o are, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., raportându-ne la atribuțiile sale de serviciu reglementate de art. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, potrivit căruia "executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public constând în executarea silită a dispozițiilor civile din titlurile executorii, precum și alte atribuții date prin lege în competența lor". Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se realizează, sub aspectul elementului material, fie printr-o inacțiune - neîndeplinirea unui act, fie prin o acțiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, această din urmă modalitate fiind cea reținută în sarcina inculpatului.

Potrivit rechizitoriului, îndeplinirea defectuoasă a actului ar fi constat în comunicarea notificărilor nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 și nr. 2037 din 15 decembrie 2005 către partea vătămată G.C., atribuție pe care, deși este dată expres în competența executorului judecătoresc, potrivit disp. art. 1 alin. (2) și art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000, acesta a "delegat-o" martorei N.(fostă N.)S., ce reprezenta chiar partea care solicitase efectuarea acestor notificări. La dosarul cauzei au fost depuse, atât procesele-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, cât și delegațiile date de executorul judecătorești martorei N.(fostă N.)S., precum și procesele-verbale de descărcare de mandate încheiate cu aceasta.

Declarațiile inculpatului T.G. și apărările acestuia se bazează pe faptul că potrivit legii, comunicarea celor două notificări a fost îndeplinită legal, cu respectarea atât a prevederilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, și art. 82 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000. Într-adevăr, potrivit art. 82 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, "pentru efectuarea lucrărilor, executorul judecătoresc poate încheia contracte de muncă cu unul sau mai mulți secretari și, după caz, cu alt personal auxiliar, având și posibilitatea de a încheia contracte civile și cu colaboratori externi". Legea nu distinge și nu limitează natura contractelor civile sau calitatea colaboratorilor externi cu care executorul judecătoresc poate încheia aceste contracte, așa încât nu exclude legalitatea încheierii unui contract de mandat.

Așa cum este specificat în literatura judiciară, obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil și licit și nu poate avea obiect decât încheierea de acte juridice (F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993, f. 143), condiții pe care mandatul încheiat cu martora N.(fostă N.)S. le îndeplinește, întrucât realizarea procedurii de comunicare are aceste caracteristici descrise mai sus și nu reprezintă un act juridic cu caracter strict personal.

Astfel, raportându-ne la atribuțiile executorului judecătoresc, așa cum sunt specificate la art. 7 din Legea nr. 188/2000, cu referire la sfera de aplicabilitate a art. 35 din același act normativ, potrivit căruia executorii judecătorești își exercită personal atribuțiile, obligativitatea îndeplinirii atribuțiilor, personal de către executor se rezumă exclusiv la actele de executare silită propriu-zisă, nu și la actele auxiliare, aspecte de altfel comunicate și prin adresa din data de 15 iulie 20101 de către Ministerul Justiției, Corpul de Control al Ministrului. Pentru început trebuie să menționăm că notificările din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 nu sunt acte de executare propriu-zisă ci, fiind acte de comunicare a unor convocări a părții vătămate G.C.

la adunările asociaților SC M.E. SRL, sunt acte nonexecuționale (auxiliare). Este evidentă intenția și rațiunea legiuitorului, prin prevederile art. 82 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, de a acorda posibilitatea delegării (prin încheierea contractelor de muncă cu secretari sau personal auxiliar sau contracte civile, cu colaboratori externi) a acestor îndatoriri ale executorului și altor persoane, angajate de către acesta prin contracte civile. Mai mult, instanța constată că, prin rechizitoriul parchetului se pornește de la premisa, fără a fi fost dovedită, că aceste comunicări ale convocărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 nu s-au realizat, că acestea nu au fost afișate, astfel încât partea vătămată G.C.

nu a luat la cunoștință despre întrunirea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006. Această premisă s-a bazat doar pe susținerile părții vătămate, care de altfel, a dovedit a avea un interes în anularea actelor de comunicare, în situația în care acțiunile civile demarate de aceasta în anularea hotărârilor Adunărilor Generale din acele date au fost respinse. Din declarațiile părții vătămate G.C., este relevat faptul că era imposibil ca aceste comunicări să nu fost primite, întrucât la domiciliul său se afla întotdeauna cineva și, în plus în acea perioadă avea angajată o societate care asigura paza imobilului. Aceste aspecte sunt parțial contrazise de declarațiile martorei E.I., menajera părții vătămate audiată în fața instanței, care a declarat că, în acea perioadă, nu erau angajați care să asigure paza imobilului.

Pe de altă parte, susținerile părții vătămate și ale aceleași martore, potrivit cărora în permanență în imobil se afla cineva, întrucât partea vătămată are un copil cu probleme de sănătate, care are nevoie de îngrijire permanentă, vor fi înlăturate ca fiind date pro causa, văzând calitatea de angajat al părții vătămate. De altfel susținerile acesteia sunt în neconcordanță cu împrejurarea, dovedită de partea vătămată, prin înscrisuri, că minora aflată în îngrijire, copilul părții vătămate G.C., a beneficiat de un tratament în străinătate, împrejurare care exclude prezența acesteia în permanență în imobilul de domiciliu. O altă observație o reprezintă soluția de neîncepere a urmăririi penale față de N.(fostă N.)S.

și de numitul C.C., care au fost ulterior propuși pentru a fi audiați în calitate de martori, cu motivarea că martora N.(fostă N.)S. a avut reprezentarea că respectivele înscrisuri au fost întocmite corect de către învinuitul executor judecătoresc T.G., prin urmare folosirea lor a fost făcută cu aceeași convingere că înscrisurile sunt legal întocmite, iar în ceea ce îl privește pe martorul C.C., din actele de cercetare efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice în sensul că acesta ar fi desfășurat vreo activitate de instigare sau de ajutorare a învinuitului executor judecătoresc. Astfel, este cel puțin hazardată concluzia cuprinsă în rechizitoriu că inculpatul T.G., executor judecătoresc, primind din partea SC M.E.

SRL prin martora N.(fostă N.)S., solicitarea de a comunica anumite acte către partea vătămată G.C., fără a avea vreun interes și fără concursul persoanelor care reprezentau societatea, din proprie inițiativă a luat hotărârea să îndeplinească defectuos aceste acte, în mod intenționat și în scopul vătămării intereselor părții vătămate. Există astfel o contradicție, izvorâtă din chiar logica desfășurării acțiunilor fiecărei părți, între acțiunile martorei N.(fostă N.)S., care, în opinia parchetului, a acționat fără vinovăție, dar care ar fi avut interesul de a nu se realiza acea comunicare și cele ale inculpatului T.G., care, la solicitarea acesteia, cu intenție directă și-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu.

Nu este îndeplinită așadar nici condiția existenței laturii subiective sub forma intenției, directe sau indirecte, de a cauza o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate G.C., întrucât, din probele administrate, se desprinde concluzia că inculpatul T.G. nu a cunoscut și nu a prevăzut o eventuală intenție a asociaților SC M.E. SRL de a nu aduce la cunoștința părții vătămate despre întrunirea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006. De altfel, din declarațiile martorei N.(fostă N.)S., rezultă, în concordanță cu declarațiile inculpatului T.G., că aceasta a primit delegație de a se realiza comunicarea de la inculpat, întrucât solicitarea adresată biroului executorului judecătoresc a fost formulată, având un timp scurt la dispoziție, iar datorită aglomerării biroului, persoana angajată cu îndeplinirea acestor acte era ocupată.

Martora declară că s-a deplasat la locuința părții vătămate și că, întrucât nu a răspuns nimeni la poartă, a afișat comunicarea pe poartă, prin lipire cu un scotch, realizând, cu acea ocazie și fotografii. În plus, din declarațiile martorilor C.V., C.C., S.C., N.(fostă N.)S., rezultă că partea vătămată G.C. a cunoscut despre intențiile celorlalți asociați de a majora capitalul social al SC M.E. SRL, pentru a se putea realiza investiții și i-au fost aduse la cunoștință telefonic și datele la care fuseseră convocate Adunările Generale ale asociaților. Infracțiunea de abuz în serviciu include în elementele sale constitutive și legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și vătămarea adusă intereselor legale ale unei persoane.

În cauză, nu este îndeplinită condiția existenței acestei legături de cauzalitate, întrucât lanțul cauzal între presupusa îndeplinirea defectuoasă și rezultatul vătămător nu a reprezentat un proces obiectiv de condiționare ci a fost întrerupt de acțiunile martorei N.(fostă N.)S., asupra cărora inculpatul nu a putut avea nici un control și a căror responsabilitatea o are doar martora, în virtutea contractului de mandat încheiat. Concluzionând, în privința infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen., reținute în sarcina inculpatului T.G., instanța constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respectiv nu au fost relevate existenta elementului material al laturii obiective, întrucât contractul de mandat a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, nereprezentând o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, a laturii subiective, întrucât inculpatul a acționat fără vinovăție și nici a legăturii de cauzalitate, prin ruperea acestei legături prin intervenția acțiunilor unei alte persoane. De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reținut prin rechizitoriu și infracțiunea de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen., cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen., pentru aceea că inculpatul, executor judecătoresc, T.G., în baza aceleiași rezoluții infracționale, la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenție, a atestat în mod necorespunzător realității, prin completarea rubricilor proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 în sensul că el este persoana care s-a deplasat la domiciliul părții vătămate G.C. și a efectuat procedura de comunicare prin afișare, în fapt aceasta fiind efectuată de martorul N.(fostă N.)S. Falsul intelectual presupune, sub aspectul elementului material, o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conținutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă probă.

În cauză, așa cum am mai arătat, procedura de comunicare a convocărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 a fost realizată, prin intermediul Biroului executorului judecătoresc T.G., prin delegarea, în cadrul contractului de mandat a martorei N.(fostă N.)S., aspecte deja analizate mai sus, prin care instanța a concluzionat că aceasta s-a desfășurat potrivit normelor legale. După realizarea procedurii prin afișare, numita N.(fostă N.)S. a prezentat procesul-verbal de aducere la îndeplinire a comunicării, inculpatului, executor judecătoresc, completat la rubricile privind modalitatea de aducere la îndeplinire, mai puțin la rubrica agent procedural, care a fost completată de către inculpat.

Instanța constată că, în privința contractului de mandat cu reprezentare, așa cum este cel încheiat între Biroul executorului judecătoresc și martoră, mandatarul încheie actul juridic în numele și pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între mandatar și terți (F.Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993, f. 151). Așadar, în speță, actul juridic de comunicare, deși realizat de terț, calitatea de agent procedural rămâne tot a executorului judecătoresc, respectiv inculpatul T.G., mandatarul nesubstituindu-se mandantului în privința calității acestuia din urmă, ci fiind obligat a duce la îndeplinire mandatul în limitele împuternicirii. De altfel, mandatarul este răspunzător de validitatea actelor încheiate în limitele împuternicirii, așa încât, dacă procedura de comunicare nu s-ar fi realizat, numita N.(fostă N.)S.

ar fi purtat responsabilitatea îndeplinirii procedurii. Instanța constată așadar că mențiunea de pe procesul-verbal de aducere la îndeplinire a procedurii de comunicare la rubrica "agent procedural" nu este una falsă. Desigur că, pentru acuratețe, ar fi fost indicat ca să se fi făcut mențiunea că acesta s-a realizat prin mandatar, însă aceasta nu poate reprezenta o mențiune în fals a unei împrejurări nereale. Instanța constată deci că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen., lipsind elementul material al laturii obiective, în sensul că mențiunile de pe procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare realizate de către inculpatul T.G.

nu reprezintă o consemnare în fals în cuprinsul acestor înscrisuri. În consecință, instanța a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului T.G. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. Sub aspectul acțiunii civile, aflată în strânsă legătură cu cererea de schimbare de încadrarea juridică, formulate de partea vătămată G.C., instanța Ie-a respins ca neîntemeiate. Astfel, partea vătămată G.C. s-a constituit, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în fața instanței, parte civilă, cu suma de 700.000 de euro, reprezentând daune materiale și morale, fără însă a specifica care este cuantumul fiecărui prejudiciu în parte.

De asemenea, raportat la constituirea de parte civilă, aceasta a solicitat schimbarea încadrării juridice reținută în sarcina inc. T.G., din infr. prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infr. prev. de art. 246 C. pen., coroborat cu art. 248 1 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. Rezultă din susținerile părții civile că prejudiciul material suferit ar fi reprezentat de împrejurarea că, urmare a infracțiunilor săvârșite de inculpatul executor judecătoresc T.G., în lipsa notificărilor pe care era obligat și investit legal să le comunice, a fost lipsit de posibilitatea de a participa la Adunările generale ale asociaților SC M.E.

SRL, devenind, din acționar majoritar și posesor a 25% din părțile sociale ale societății, acționar minoritar și posesor a 0,34% din aceste părți sociale, în plus a fost exclus de la posibilitatea de a participa la luarea hotărârilor în cadrul societății dar a și fost privat de veniturile cuvenite aferente pachetului majoritar de 25% din exploatarea imobilului "P.L.". Instanța menționează, ca o considerație generală că, pentru ca acțiunea civilă să fie admisă, trebuie îndeplinită anumite condiții: infracțiunea să fi provocat un prejudiciu material, între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate, prejudiciul să fie cert, prejudiciul să nu fi fost reparat.

În cauză, prejudiciul material la care face referire partea civilă G.C., anume acela rezultat în urma pierderii pachetului de 25% din părțile sociale ale SC M.E. SRL, nu poate fi considerat ca fiind rezultat al faptelor săvârșite de către inculpatul T.G. Pierderea pachetului de 25% din părțile sociale de către partea civilă s-a realizat prin majorarea capitalului social al SC M.E. SRL, prin aport în numerar de către ceilalți asociați, în conformitate cu prevederile art. 221 rap. la art. 210 din Legea nr. 31/1990 rep. Astfel, numărul părților sociale deținute de partea civilă a fost modificat, corespunzător aportului său la capitalul social al societății și nu prin înlăturarea sa abuzivă. De altfel, pe rolul instanțelor civile au existat acțiuni inițiate de partea civilă G.C.

pentru anularea hotărârilor Adunărilor generale prin care s-a hotărât majorarea capitalului social, acțiuni care au fost respinse de către instanțe. Nu există, în cauză, o legătură directă între acțiunile inculpatului T.G. și prejudiciul la care face referire partea civilă G.C., producerea rezultatului păgubitor pentru partea civilă fiind condiționat obiectiv de alte acțiuni sau factori independenți de cele ale inculpatului (de exemplu: prezentarea părții civile la Adunările generale, realizarea aportului, în numerar de către partea civilă, la capitalul social al SC M.E. SRL). Nici existența sau cuantumul prejudiciului pretind suferit nu a fost cert, nefiind dovedit în nici un fel de către partea civilă care, de altfel nici nu a specificat care este cuantumul fiecărui prejudiciu -material și moral, în parte, acțiunea civilă fiind reglementată de principiul disponibilității și fiind în sarcina părții civile a dovedi îndeplinirea condițiilor acordării despăgubirii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă G.C., pentru motivele prezentate pe larg în practicaua prezentei decizii. În esență, s-a solicitat condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 și 289 C. pen. și anularea înscrisurilor falsificate. În plus, partea civilă a solicitat și obligarea inculpatului la plata sumei de 700.000 de euro cu titlu de daune materiale și morale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 octombrie 2012. La termenul de judecată din 17 ianuarie 2013 au avut loc primele dezbateri asupra recursurilor, însă ulterior, cu ocazia deliberării, Curtea a apreciat că se impune administrarea directă și nemijlocită a unei părți din probatoriu, considerat esențial pentru soluționarea cauzei, sens în care prin încheierea din 31 ianuarie 2013 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și citarea în vederea audierii a martorilor N.(fostă N.)S. și S.C. Ulterior, la termenul din 25 aprilie 2013, Curtea a procedat la audierea directă și nemijlocită a inculpatului T.G. (care inițial, cu ocazia primelor dezbateri, a arătat că nu dorește să dea o nouă declarație în fața instanței de recurs), partea civilă G.C., martorii N.(fostă N.)S.

și S.C. La același termen de judecată au avut loc noi dezbateri asupra recursurilor, cauza rămânând în pronunțare. Cu ocazia deliberării, Curtea a apreciat că este necesară punerea în discuție a eventualei schimbări a încadrării juridice a uneia dintre faptele deduse judecății, din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență în serviciu, sens în care pentru a da posibilitatea părților să-și exprime un punct de vedere și să-și formuleze apărarea în raport cu noua încadrare juridică, prin încheierea din 28 mai 2013 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

În aceeași zi, potrivit dispozițiilor Curții, avocatul ales, dar și cel desemnat din oficiu pentru inculpat (care a avut delegație în cauză încă de la primul termen de judecată pe rolul Înaltei Curți), au fost încunoștințați telefonic despre repunerea cauzei pe rol, dar și despre noul termen de judecată, respectiv 6 iunie 2013. La data de 5 iunie 2013, prin fax, avocatul ales al inculpatului care i-a asigurat asistența juridică în faza recursului, a transmis faptul că la data de 4 iunie 2013 ar fi reziliat unilateral contractul de asistență juridică ca urmare a neachitării onorariului (fiind cel puțin ciudat faptul că această problemă s-a pus cu două zile înaintea noului termen de judecată, după ce cauza fusese dezbătută de două ori în fața instanței de recurs, în prezența aceluiași avocat, susținându-se practic că acesta și-a îndeplinit anterior obligațiile contractuale, deși clientul nu a achitat onorariul!).

În aceste condiții, la termenul din 6 iunie 2013 inculpatul s-a prezentat în fața Curții și a solicitat la ora 10:30 amânarea cauzei, invocând faptul că noul avocat angajat are un alt dosar pe rolul Curții de Apel București și că nu a avut timp pentru a-și pregăti apărarea.

Având în vedere motivele repunerii cauzei pe rol (schimbarea încadrării juridice vizând în esență forma de vinovăție cu care se susține că a acționat inculpatul), timpul avut la dispoziție pentru pregătirea apărării (8 zile), fiind obligat să-și exercite drepturile procesuale cu bună-credință și să manifeste diligentă în legătură cu asistarea sa de către un avocat ales, iminența intervenirii prescripției răspunderii penale (15 iunie 2013), ceea ce ar împiedica adoptarea unei soluții pe fondul cauzei (achitare/ condamnare), dar și împrejurarea că în cauză fusese desemnat un avocat din oficiu încă de la primul termen de judecată ( 8 ianuarie 2013) care a studiat toate actele dosarului, Curtea a respins cererea inculpatului de amânare a judecății, lăsând cauza la a doua strigare.

Deși cauza s-a reluat în aceeași zi la ora 20:00, apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat (ceea ce dovedește că primul motiv de amânare nu a existat în fapt), situație în care inculpatul a fost asistat de apărătorul desemnat din oficiu. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt fondate. Din materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte reține ca situație de fapt că la data de 30 noiembrie 2005 la sediul Biroul Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. s-a prezentat martora N.(fostă N.)S., în calitate de avocat al SC M.E. SRL cu patru cereri, prin care solicita comunicarea notificărilor către cei patru asociați ai societății referitoare la convocarea adunării generale extraordinare a asociaților pentru data de 14 decembrie 2005, pe ordinea de zi fiind inclusă și problema majorării capitalului social.

În privința notificării, doar cea adresată părții civile G.C. s-a solicitat a fi transmisă prin intermediul agentului procedural (printr-o mențiune olografă, aparținând martorei). În loc să execute el însuși (sau prin intermediul personalului auxiliar angajat al biroului) această însărcinare, inculpatul T.G. s-a înțeles cu martora N. și i-a înmânat acesteia notificarea, urmând ca ea să se deplaseze la domiciliul părții civile, și să efectueze procedura de notificare (fie prin înmânarea ei persoanelor prevăzute de lege, fie prin afișarea ei pe ușa locuinței sau pe cea principală a clădirii). Pentru a da o aparență de legalitate acestui demers, inculpatul a încheiat un înscris intitulat "împuternicire", în care se preciza expres că martora va îndeplini comunicarea notificării, că aceasta va întocmi apoi un referat în baza căruia inculpatul, în calitate de executor judecătoresc, va întocmi procesul-verbal de comunicare ce va servi ca dovadă de îndeplinire a procedurii.

Ulterior, martora a revenit la sediul biroului, comunicând-i inculpatului că a afișat notificarea, întrucât la domiciliul părții civile nu a fost găsită nicio persoană, întocmind în acest sens "referatul" menționat în împuternicire. În baza referatului, inculpatul a completat în nume personal rubricile procesului-verbal de comunicare a notificării, pe care l-a semnat, ștampilat și înmânat martorei. Întrucât partea civilă a fost singurul asociat care nu s-a prezentat la adunarea generală extraordinară din data de 14 decembrie 2005, iar potrivit actului constitutiv deciziile la prima convocare se luau cu unanimitatea voturilor asociaților, s-a hotărât convocarea unei a doua asemenea adunări pentru data de 4 ianuarie 2006, dată la care hotărârile se puteau lua cu majoritatea simplă a asociaților.

În acest context, la data de 15 decembrie 2005 martora N. s-a prezentat din nou la sediul Biroului Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. cu alte patru cereri de notificare, procedându-se în aceeași modalitate ca și cea descrisă anterior, pentru convocarea noii adunări generale extraordinare pentru data de 4 ianuarie 2006. Întrucât partea civilă nu s-a prezentat nici la noua dată fixată, ceilalți asociați au decis în lipsa sa asupra majorării capitalului social, modificându-se corespunzător părțile sociale ale fiecăruia, astfel încât partea civilă a devenit asociat minoritar, cu 0,34% din capitalul social (de la 25%).

De îndată ce a aflat despre această decizie, partea civilă a început demersuri legale pentru anularea acesteia, însă acțiunile sale în justiție au rămas fără rezultat, întrucât instanțele civile au pornit de la prezumția că notificările adresate părții civile au fost comunicate prin intermediul inculpatului, în calitate de executor judecătoresc, fapt probat de mențiunile inculpatului și semnătura inculpatului de pe procesele-verbale de comunicare a notificărilor. Contrar concluziilor la care a ajuns instanța de fond, Înalta Curte constată că faptele inculpatului T.G. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de neglijență în serviciu (iar nu abuz în serviciu, așa cum s-a reținut în actul de sesizare) și fals intelectual.

Curtea constată astfel că inculpatul și-a încălcat din culpă atribuțiile de serviciu care îi reveneau în calitate de executor judecătoresc în legătură cu comunicarea celor două notificări adresate părții civile, prin neîndeplinirea acestora în condițiile legii, cauzând o vătămare importantă intereselor sale legale ale părții civile, care a pierdut posibilitatea de a participa la luarea deciziei privitoare la majorarea capitalului social al societății pe care o fondase, devenind asociat minoritar prin diminuarea părților sociale de la 25% la 0,34%, cu consecințe patrimoniale negative, respectiv reducerea corespunzătoare a cotei-părți din beneficiile societății. Apărarea inculpatului T.G.

a vizat în esență modul în care acesta a interpretat dispozițiile legale în vigoare, susținând că avea posibilitatea de a-și delega atribuțiile de serviciu privitoare la comunicarea notificărilor, sens în care putea apela și la alte persoane decât personalul angajat al biroului, cu care putea încheia contracte civile. Aceasta ar fi fost și situația în speță, în condițiile în care datorită imposibilității de a folosi serviciile propriilor angajați, a apelat chiar la partea care dorea efectuarea notificării, delegând-o pe martora N. să realizeze în fapt procedura notificării, după care, în baza referatului întocmit de aceasta, a încheiat și semnat el însuși procesul-verbal prevăzut de lege. Curtea constată că în realitate, procedând astfel, inculpatul a încălcat dispozițiile legale care reglementează activitatea executorilor judecătorești, respectiv Legea nr. 188/2000 și Regulamentul de punere în aplicare a acesteia.

Potrivit art. 7 lit. b) din Lege, executorul judecătoresc are ca atribuție și notificarea actelor judiciare și extrajudiciare. Potrivit art. 12 alin. (3) din Lege, executorul judecătoresc poate angaja executori stagiari, alt personal de specialitate, precum și personal auxiliar corespunzător, necesar pentru desfășurarea activității biroului. Din coroborarea dispozițiilor legale și a celor regulamentare, (art. 35 din Lege și art. 82 din Regulament) rezultă că executorul judecătoresc își exercită personal atribuțiile, iar pentru efectuarea lucrărilor acesta poate încheia contracte de muncă (cu secretari sau alt personal auxiliar) și contracte civile (cu colaboratori externi).

Raportând conținutul acestor prevederi legale și regulamentare la situația concretă din speță, Curtea constată că inculpatul avea obligația de a efectua personal comunicarea notificării adresate părții civile ori, în situația în care acest lucru nu era posibil, să apeleze la personalul auxiliar angajat al biroului. În apărarea sa, inculpatul a susținut că la data de 30 noiembrie 2005 când i s-a solicitat efectuarea primei notificări, nu a putut să îndeplinească nici personal și nici prin intermediul unui angajat procedura de notificare a părții civile, invocând volumul mare de activitate al biroului, fără ca această împrejurare să fie în vreun fel dovedită.

Pe de altă parte, faptul că și cu ocazia celei de-a doua notificări inculpatul a procedat similar, demonstrează că în realitate acesta a fost mai degrabă un mod al său de operare, iar nu un caz izolat, fiind o stranie coincidență că nici a doua oară nu a existat disponibilitate din partea inculpatului sau a personalului auxiliar angajat pentru a efectua respectiva comunicare. În al doilea rând, activitatea desfășurată în concret de martora N. nu poate avea acoperire legală în dispozițiile regulamentare invocate de inculpat. Curtea constată astfel că sintagma "contracte civile cu colaboratori externi" are o altă semnificație decât cea atribuită de inculpat, fiind vorba despre persoane care desfășoară o activitate, sporadic sau cu o oarecare continuitate, în legătură cu atribuțiile de serviciu ale executorului, fără a se confunda chiar cu acestea.

În acest sens, se poate apela la serviciile unor terți (experți, traducători, avocați), iar fiecare din aceștia își va îndeplini obligațiile asumate contractual față de biroul executorului judecătoresc, potrivit specificului activității profesionale a fiecăruia. Or, în speță, Curtea constată că, fără a încheia vreun contract explicit (în formă scrisă), inculpatul a apelat la un avocat, însă nu pentru vreo însărcinare specifică profesiei acestuia, ci pentru a îndeplini chiar o atribuție de serviciu care îi revenea potrivit legii executorului. Mai mult, inculpatul nu doar că "i-a delegat" atribuția unui avocat (încasând un onorariu pentru ceva ce nu a prestat), ci a acceptat ca procedura de comunicare a notificării să fie efectuată de acesta, în condițiile în care era chiar reprezentantul părții care îi solicitase notificarea.

Rațiunea pentru care îndeobște se apelează la serviciile unui executor judecătoresc în cazul comunicării notificărilor constă tocmai în efectele pe care legea le recunoaște în favoarea unei asemenea proceduri, mai precis a procesului-verbal de comunicare, care face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat. Fără a fi un act inatacabil, acest proces-verbal are fără îndoială o mai mare greutate, ca și dovadă de comunicare a unei notificări, decât alte modalități ce pot fi utilizate în acest scop (fax, poștă, internet), procedura de notificare prin intermediul unui executor judecătoresc fiind de regulă utilizată în cazul unor relații de adversitate (dacă nu chiar de conflict) între cel care face notificarea și cel notificat.

Această situație-premisă trebuie avută în vedere de către executor, ca și posibilitate, fiind de aceea exclusă folosirea unei alte persoane decât un angajat al biroului (și aceasta, numai în măsura în care executorul nu este disponibil) în procedura mai restrictivă, de comunicare a unei notificări solicitate a se face prin agent procedural. În mod evident, cu atât mai puțin se poate delega o asemenea atribuție chiar părții de la care provine notificarea, indiferent de calitatea reprezentantului, fiind vorba în sens larg despre un conflict de interese. În speță, pe lângă această chestiune derivând din corecta interpretare și aplicare a legii, existau și elemente de fapt pe care inculpatul putea și trebuia să le ia în considerare atunci când a decis comunicarea notificării de către un terț.

Astfel, inculpatul trebuia să observe faptul că, deși a primit cu aceeași ocazie notificări pentru toți cei 4 asociați, doar pentru partea civilă s-a solicitat efectuarea ei prin agent procedural; or, interesul special acordat părții civile de către partea care a întocmit notificarea impunea o rigoare din partea inculpatului în exercitarea atribuției ce-i revenea potrivit legii. Mai mult, respectiva solicitare a fost adăugată olograf pe tipizatul cererii chiar de către persoana care a semnat-o și care nu era administratorul societății, ci avocatul acesteia, adică însăși persoană căreia ulterior inculpatul i-a delegat atribuția comunicării notificării. De asemenea, din conținutul notificării rezulta clar faptul că prezența părții civile notificate era absolut necesară pentru a se putea lua decizii la prima adunare convocată, ceea ce impunea o diligentă sporită din partea inculpatului în comunicarea notificării.

Este evident că o asemenea concluzie se impunea cu atât mai mult în cazul celei de-a doua notificări, din care rezulta că problema majorării capitalului se va decide la cea de-a doua convocare chiar și în lipsa părții civile. Din toate aceste chestiuni de fapt, dar și din conținutul reglementărilor legale și regulamentare, rezultă că inculpatul a avut posibilitatea de a prevedea că, prin "delegarea" părții care a întocmit notificarea de a realiza în fapt și comunicarea acesteia, există riscul vătămării intereselor legale ale părții notificate. Practic, inculpatul a pierdut controlul asupra procedurii de notificare din momentul în care, contrar dispozițiilor legale, a transferat responsabilitatea comunicării acesteia în favoarea reprezentantului societății.

Împrejurarea că partea civilă era sau nu la curent cu intenția celorlalți asociați de majorare a capitalului social, este lipsită de relevanță, câtă vreme probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat că aceasta a aflat pe altă cale, chiar și în lipsa notificărilor, despre datele celor două adunări generale extraordinare și despre ordinea de zi a acestora. De altfel, dacă partea civilă ar fi avut o asemenea posibilitate de informare, demersul unei notificări prin executor judecătoresc, solicitată a fi comunicată prin agent procedural, nu ar mai fi avut sens. Prin urmare, fără a evalua corespunzător aspectele de fapt, bazându-se totodată pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale și regulamentare, inculpatul T.G.

și-a încălcat îndatoririle de serviciu în legătură cu solicitarea de comunicare a celor două notificări adresate părții civile, deși trebuia și putea să prevadă că prin implicarea reprezentantului societății în efectuarea acestei proceduri există riscul vătămării intereselor persoanei căreia i se adresează notificarea. Curtea constată astfel că fapta inculpatului nu a fost săvârșită cu intenție, ci din culpă, astfel încât urmează ca în baza art. 334 C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată în infracțiunea de neglijență în serviciu în formă continuată, fiind întrunite toate elementele constitutive ale acestei din urmă infracțiuni.

În privința celei de-a doua infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, aceea de fals intelectual în formă continuată, este evident că prin completarea în nume propriu și semnarea celor două procese-verbale de comunicare a notificărilor, inculpatul a atestat în mod neadevărat că a fost persoana care s-a deplasat la domiciliul părții civile și a efectuat procedura de comunicare prin afișare. Susținerile inculpatului potrivit cărora este vorba despre o simplă eroare materială (constând în nemenționarea faptului că a acționat prin reprezentant), nu pot fi primite, câtă vreme potrivit art. 100 din vechiul C. proc. civ. în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, respectivul proces-verbal face dovada faptelor constatate personal de cel care l-a încheiat, până la înscrierea în fals.

Prin urmare, în toate cazurile există o identitate între persoana care a efectuat în fapt procedura de comunicare și cea care a întocmit și semnat mai apoi procesul-verbal. În caz contrar, ar însemna că niciodată nu s-ar mai pune putea pune problema înscrierii în fals, căci persoana care a semnat procesul-verbal va invoca faptul că nu ea a fost cea care a efectuat comunicarea, iar aceasta din urmă va invoca faptul că nu ea a semnat actul respectiv. În consecință, Curtea constată că sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, inculpatul atestând cu intenție în cele două procese-verbale aspecte necorespunzătoare adevărului. La individualizarea pedepselor ce vor fi aplicate inculpatului, Curtea va avea în vedere criteriile prev.de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret ale faptelor comise, urmările produse, dar și circumstanțele personale ale acestuia.

Astfel, Curtea reține că inculpatul a dovedit nu doar necunoașterea legii, ci și delăsare în îndeplinirea atribuțiilor ce-i reveneau, acceptând astfel amestecul nepermis al unui terț direct interesat în efectuarea unei activități pentru care inculpatul nu doar că era remunerat, dar și răspundea pentru corectitudinea cu care trebuia îndeplinită. Totodată, conduita contrară legii nu a fost singulară, ci repetată, fapt care trebuie să se reflecte în mod adecvat în sancțiunea aplicată inculpatului. Nu se poate face abstracție nici de urmarea imediată a faptelor comise de inculpat, partea civilă văzându-se transformată în asociat minoritar (cu consecințe în ce privește participarea la eventuale beneficii ale societății) și nevoită să se adreseze justiției pentru a încerca remedierea (fără succes) a situației la care s-a ajuns datorită modului în care inculpatul a înțeles să-și îndeplinească îndatoririle de serviciu.

În egală măsură, Curtea constată pe de o parte că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, iar pe de altă parte că a avut o atitudine procesuală nesinceră, încercând să se exonereze de răspundere, prin transferarea ei în întregime către o persoană față de care s-a dispus o soluție de neurmărire penală. Evaluând toate aceste circumstanțe reale și personale, Curtea apreciază că aplicarea unor pedepse între minim și maxim răspunde necesităților de constrângere și reeducare a inculpatului. Totodată, Curtea apreciază că scopul educativ al pedepsei rezultante poate fi atins și fără executarea ei efectivă, prin privare de libertate, sens în care va dispune suspendarea sub condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare.

În baza art. 359 C. proc. pen. va atrage atenția inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen. referitoare la condițiile în care se poate dispune revocarea suspendării. În privința pedepselor accesorii, Curtea apreciază în raport cu criteriile înscrise în art. 71 alin. (3) C. pen. că se impune interzicerea exercitării drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., interdicție care va deveni însă efectivă numai în măsura în care va deveni executabilă și pedeapsa principală, fiind astfel aplicabile disp. art. 71 alin. (5) C. pen. În ce privește latura civilă a cauzei, Curtea constată că urmarea imediată a infracțiunii de neglijență în serviciu reținută în cauză nu este paguba produsă patrimoniului părții civile, ci vătămarea (importantă) adusă intereselor legale ale acesteia în condițiile în care, nefiind legal notificată, nu a putut participa la adunarea generală ce a decis majorarea capitalului social, devenind astfel asociat minoritar.

În egală măsură, deși partea civilă a formulat pretenții civile în cauză sub forma daunelor materiale și morale, ea nu a administrat probe pentru dovedirea acestora. În fine, ținând seama de faptul că se va dispune desființarea proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, întocmite în fals de către inculpat, partea civilă va putea solicita revizuirea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele civile, care au pornit de la premisa regularității notificărilor adresate părții civile prin Biroul Executorului Judecătoresc T.G. Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge pretențiile civile formulate de partea civilă. Văzând și disp.

art. 191 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea civilă G.C. împotriva Sentinței penale nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I