ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1972/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1972/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

penale de față;

Prin Sentința penală nr. 252/F din 20 iunie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost

respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, reținută în sarcina inc.

T.G., din infr. prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.,

în infr. prev. de art. 246 C. pen., coroborat cu art. 248

1

C. pen.,

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., formulată de partea civilă G.C.

S-a respins cererea

de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor inc. T.G., formulată

de partea civilă G.C.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a fost

achitat inculpatul T.G. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2)

C. pen. și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen.

În baza art. 346

alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă a părții civile G.C.

S-a reținut că prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 2173/P/2007,

din data de 12 octombrie 2011, a fost trimis în judecată inculpatul T.G.,

executor judecătoresc în cadrul Biroului Executorului Judecătoresc

"T.G.", pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, în

formă continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen. și fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 289 C. pen., cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiuni aflate în concurs, potrivit art.

33 lit. a) C. pen.

S-a reținut în

cuprinsul rechizitoriului că la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15

decembrie 2005, cu știință, învinuitul T.G. nu și-a îndeplinit atribuțiile de

serviciu ca executor judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr.

188/2000 privind executorii judecătorești, Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001

pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000

privind executorii judecătorești, și Codul de procedură civilă, prin aceasta

cauzând o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate G.C. Astfel,

încălcând dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 7 lit. b) din Legea nr.

188/2000, potrivit cărora printre atribuțiile date în competența executorului

judecătoresc se numără în mod expres notificarea actelor judiciare și

extrajudiciare, și art. 35 teza I, potrivit cărora executorii judecătorești își

exercită personal atribuțiile, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

datele de 30 noiembrie 2005 și 15 decembrie 2005, învinuitul executor

judecătoresc T.G. a împuternicit pe reprezentanta solicitantului SC M.E. SRL,

avocatul N.(fostă N.)S., să comunice notificările nr. 1882 din 30 noiembrie

2005 și, respectiv, nr. 2037 din 15 decembrie 2005 către partea vătămată G.C.,

deși această atribuție revenea executorului judecătoresc potrivit dispozițiilor

legale. Prin împuternicirea persoanei solicitante să îndeplinească o atribuție

dată prin lege în competența executorului, și pentru care a încasat și

onorariul corespunzător, fapt ce echivalează cu o îndeplinire defectuoasă, cu

știință, a atribuțiilor de serviciu. Învinuitul executor judecătoresc T.G. a

cauzat o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate G.C., constând în

aceea că l-a lipsit de dreptul legal de a fi notificat de către un executor

judecătoresc cu privire la întrunirea Adunării Generale Extraordinare a

Asociaților SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006,

pe a căror ordine de zi figura, printre altele, majorarea capitalului social,

aspect de un interes major pentru partea vătămată.

Dovezile de

comunicare a notificărilor au fost eliberate în original către reprezentanta

solicitantului SC M.E. SRL, avocatul N.(fostă N.)S., care Ie-a depus la sediul

SC M.E. SRL. În baza acestor acte, s-a consemnat în procesele-verbale ale

adunărilor generale extraordinare ale asociaților SC M.E. SRL din datele de 14

decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006, că, deși notificat legal de către

executorul judecătoresc T.G. (astfel cum era consemnat în fals în cuprinsul

dovezii de comunicare), partea vătămată G.C. nu s-a prezentat la aceste

adunări, pe a căror ordine de zi figura, printre altele, majorarea capitalului

social. Neprezentarea asociatului G.C. la două adunări generale succesive a

făcut posibilă majorarea capitalului social al SC M.E. SRL în lipsa acestuia,

astfel că procentul din capitalul social corespunzător celor 5 părți sociale

ale asociatului G.C. a scăzut de la 25% la 0,34%, transformându-l din asociat

principal, în asociat minoritar.

De asemenea, în baza

aceleiași rezoluții infracționale, în datele de 30 noiembrie 2005 și 15

decembrie 2005, învinuitul executor judecătoresc T.G. a consemnat în fals pe

dovezile de comunicare a notificărilor nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 și,

respectiv, nr. 2037 din 15 decembrie 2005, că el ar fi fost persoana care a

afișat notificările respective la domiciliul părții vătămate G.C., în fapt

comunicarea realizându-se de către avocatul N.(fostă N.)S., acestea fiind

încredințate spre a fi folosite în cadrul adunărilor generale extraordinare ale

asociaților SC M.E. SRL pentru a face dovada notificării prin executor

judecătoresc a asociatului G.C.

Dovezile de

comunicare au fost folosite, de asemenea, la Oficiul Registrului Comerțului de

pe lângă Tribunalul București, în vederea pronunțării încheierii nr. 3127 din

25 ianuarie 2006, și, ulterior, în cadrul proceselor comerciale, având ca

obiect acțiunile formulate de partea vătămată G.C. pentru modificarea

încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului (Dosar nr.

3086/2/2006) și, respectiv, pentru anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 1 din 04

ianuarie 2006 (Dosar nr. 8941/3/2006).

În cuprinsul

urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângeri

și declarații parte vătămată G.C.; declarații învinuit T.G.; declarații martori

E.L., N.(fostă N.)S., Ș.A., C.V., C.C., M.T.L., C.L., S.C.; copii conform cu

originalul ale lucrărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2006 ale

B.E.J. T.G.; proces-verbal din 14 decembrie 2005 al adunării generale

extraordinare a asociaților SC M.E. SRL, hotărârea adunării generale

extraordinare a asociaților SC M.E. SRL nr. 1 din 04 ianuarie 2006, hotărârea

adunării generale extraordinare a asociaților SC M.E. SRL nr. 3 din 04

decembrie 2007; convocări și procese-verbale comunicare în original; adrese

Oficiul Registrului Comerțului; sentința comercială nr. 1842 din 07 februarie

2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul

nr. 8941/3/2006, Decizia comercială nr. 263 din 27 mai 2009, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială în Dosarul nr. 8941/3/2006,

Decizia nr. 1276 din 27 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, în dosarul nr. 5241/1/2007; alte înscrisuri în copie.

Dosarul a fost

înregistrat la data de 21 octombrie 2011, pe rolul Curții de Apel București,

secția a II-a penală, sub nr. 9106/272011. La termenul din data de 14 noiembrie

2011, partea vătămată G.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 700.000 de

euro, reprezentând atât prejudiciul material cât și prejudiciul moral, pe care

inculpatul i Ie-a cauzat.

La același termen au

fost audiați inculpatul T.G. și partea civilă G.C.

La termenul din data

de 12 decembrie 2011, au fost audiați martorii C.V., C.C. și S.C., la termenul

din 16 ianuarie 2012, martorii E.I. și Ș.A., la termenul din data de 13 martie

2011 martorii M.T.L. și N.S. iar la termenul din data de 05 iunie 2012, a fost

audiat martorul C.L.

Partea civilă G.C. a

formulat, la termenul din data de 16 ianuarie 2012, cerere de schimbarea

încadrării juridice, din infracțiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C.

pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de abuz în serviciu

în formă calificată prev. de art. 248

1

C. pen., cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen., apreciind că prejudiciu creat prin faptele inculpatului

îndeplinește condițiile prev. de art. 146 C. pen., dar și o cerere de

instituire a sechestrului judiciar asupra bunurilor mobile și imobile ale

inculpatului.

Analizând probator

administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:

În sarcina

inculpatului T.G. s-a reținut că acesta, în baza aceleiași rezoluții

infracționale, la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15 decembrie 2005,

cu intenție, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu ca executor

judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 188/2000 privind

executorii judecătorești și Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru

aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind

executorii judecătorești, prin aceasta cauzând o vătămare a intereselor legale

ale numitului G.C., faptă ce întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de uz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și

pedepsită de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește

fapta reținută în sarcina inculpatului T.G., descrisă mai sus, instanța

constată că din materialul probator administrat rezultă că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246

C. pen.

Potrivit art. 246 C.

pen., reprezintă infracțiune și este pedepsită de lege fapta funcționarului

public, care, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu

îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta

cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Instanța nu supune

niciunei îndoieli calitatea de funcționar public pe care executorul

judecătoresc o are, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., raportându-ne la

atribuțiile sale de serviciu reglementate de art. 1 din Regulamentul de punere

în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, potrivit

căruia "executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un

serviciu de interes public constând în executarea silită a dispozițiilor civile

din titlurile executorii, precum și alte atribuții date prin lege în competența

lor". Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se realizează, sub

aspectul elementului material, fie printr-o inacțiune - neîndeplinirea unui

act, fie prin o acțiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, această din urmă

modalitate fiind cea reținută în sarcina inculpatului.

Potrivit

rechizitoriului, îndeplinirea defectuoasă a actului ar fi constat în

comunicarea notificărilor nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 și nr. 2037 din 15

decembrie 2005 către partea vătămată G.C., atribuție pe care, deși este dată

expres în competența executorului judecătoresc, potrivit disp. art. 1 alin. (2)

și art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000, acesta a "delegat-o"

martorei N.(fostă N.)S., ce reprezenta chiar partea care solicitase efectuarea

acestor notificări.

La dosarul cauzei au

fost depuse, atât procesele-verbale de comunicare a notificărilor din 30

noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, cât și delegațiile date de executorul

judecătorești martorei N.(fostă N.)S., precum și procesele-verbale de

descărcare de mandate încheiate cu aceasta.

Declarațiile

inculpatului T.G. și apărările acestuia se bazează pe faptul că potrivit legii,

comunicarea celor două notificări a fost îndeplinită legal, cu respectarea atât

a prevederilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, și art. 82 din Regulamentul de

aplicare al Legii nr. 188/2000.

Într-adevăr, potrivit

art. 82 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000,

"pentru efectuarea lucrărilor, executorul judecătoresc poate încheia

contracte de muncă cu unul sau mai mulți secretari și, după caz, cu alt personal

auxiliar, având și posibilitatea de a încheia contracte civile și cu

colaboratori externi".

Legea nu distinge și

nu limitează natura contractelor civile sau calitatea colaboratorilor externi

cu care executorul judecătoresc poate încheia aceste contracte, așa încât nu

exclude legalitatea încheierii unui contract de mandat.

Așa cum este

specificat în literatura judiciară, obiectul mandatului trebuie să fie

determinat, posibil și licit și nu poate avea obiect decât încheierea de acte

juridice (F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina

Lex, 1993, f. 143), condiții pe care mandatul încheiat cu martora N.(fostă

N.)S. le îndeplinește, întrucât realizarea procedurii de comunicare are aceste

caracteristici descrise mai sus și nu reprezintă un act juridic cu caracter

strict personal.

Astfel, raportându-ne

la atribuțiile executorului judecătoresc, așa cum sunt specificate la art. 7

din Legea nr. 188/2000, cu referire la sfera de aplicabilitate a art. 35 din

același act normativ, potrivit căruia executorii judecătorești își exercită

personal atribuțiile, obligativitatea îndeplinirii atribuțiilor, personal de

către executor se rezumă exclusiv la actele de executare silită propriu-zisă,

nu și la actele auxiliare, aspecte de altfel comunicate și prin adresa din data

de 15 iulie 20101 de către Ministerul Justiției, Corpul de Control al

Ministrului.

Pentru început

trebuie să menționăm că notificările din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie

2005 nu sunt acte de executare propriu-zisă ci, fiind acte de comunicare a unor

convocări a părții vătămate G.C. la adunările asociaților SC M.E. SRL, sunt

acte nonexecuționale (auxiliare).

Este evidentă

intenția și rațiunea legiuitorului, prin prevederile art. 82 din Regulamentul

de aplicare al Legii nr. 188/2000, de a acorda posibilitatea delegării (prin

încheierea contractelor de muncă cu secretari sau personal auxiliar sau

contracte civile, cu colaboratori externi) a acestor îndatoriri ale

executorului și altor persoane, angajate de către acesta prin contracte civile.

Mai mult, instanța

constată că, prin rechizitoriul parchetului se pornește de la premisa, fără a

fi fost dovedită, că aceste comunicări ale convocărilor din 30 noiembrie 2005

și din 15 decembrie 2005 nu s-au realizat, că acestea nu au fost afișate,

astfel încât partea vătămată G.C. nu a luat la cunoștință despre întrunirea

Adunării Generale Extraordinare a Asociaților SC M.E. SRL, din datele de 14

decembrie 2005 și 04 ianuarie 2006. Această premisă s-a bazat doar pe

susținerile părții vătămate, care de altfel, a dovedit a avea un interes în

anularea actelor de comunicare, în situația în care acțiunile civile demarate

de aceasta în anularea hotărârilor Adunărilor Generale din acele date au fost

respinse.

Din declarațiile

părții vătămate G.C., este relevat faptul că era imposibil ca aceste comunicări

să nu fost primite, întrucât la domiciliul său se afla întotdeauna cineva și,

în plus în acea perioadă avea angajată o societate care asigura paza

imobilului.

Aceste aspecte sunt

parțial contrazise de declarațiile martorei E.I., menajera părții vătămate

audiată în fața instanței, care a declarat că, în acea perioadă, nu erau

angajați care să asigure paza imobilului.

Pe de altă parte,

susținerile părții vătămate și ale aceleași martore, potrivit cărora în

permanență în imobil se afla cineva, întrucât partea vătămată are un copil cu

probleme de sănătate, care are nevoie de îngrijire permanentă, vor fi

înlăturate ca fiind date pro causa, văzând calitatea de angajat al părții

vătămate. De altfel susținerile acesteia sunt în neconcordanță cu împrejurarea,

dovedită de partea vătămată, prin înscrisuri, că minora aflată în îngrijire,

copilul părții vătămate G.C., a beneficiat de un tratament în străinătate,

împrejurare care exclude prezența acesteia în permanență în imobilul de

domiciliu.

O altă observație o

reprezintă soluția de neîncepere a urmăririi penale față de N.(fostă N.)S. și

de numitul C.C., care au fost ulterior propuși pentru a fi audiați în calitate

de martori, cu motivarea că martora N.(fostă N.)S. a avut reprezentarea că

respectivele înscrisuri au fost întocmite corect de către învinuitul executor

judecătoresc T.G., prin urmare folosirea lor a fost făcută cu aceeași

convingere că înscrisurile sunt legal întocmite, iar în ceea ce îl privește pe

martorul C.C., din actele de cercetare efectuate în cauză nu au rezultat

indicii temeinice în sensul că acesta ar fi desfășurat vreo activitate de

instigare sau de ajutorare a învinuitului executor judecătoresc.

Astfel, este cel

puțin hazardată concluzia cuprinsă în rechizitoriu că inculpatul T.G., executor

judecătoresc, primind din partea SC M.E. SRL prin martora N.(fostă N.)S.,

solicitarea de a comunica anumite acte către partea vătămată G.C., fără a avea

vreun interes și fără concursul persoanelor care reprezentau societatea, din

proprie inițiativă a luat hotărârea să îndeplinească defectuos aceste acte, în

mod intenționat și în scopul vătămării intereselor părții vătămate.

Există astfel o

contradicție, izvorâtă din chiar logica desfășurării acțiunilor fiecărei părți,

între acțiunile martorei N.(fostă N.)S., care, în opinia parchetului, a

acționat fără vinovăție, dar care ar fi avut interesul de a nu se realiza acea

comunicare și cele ale inculpatului T.G., care, la solicitarea acesteia, cu

intenție directă și-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu.

Nu este îndeplinită

așadar nici condiția existenței laturii subiective sub forma intenției, directe

sau indirecte, de a cauza o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate

G.C., întrucât, din probele administrate, se desprinde concluzia că inculpatul

T.G. nu a cunoscut și nu a prevăzut o eventuală intenție a asociaților SC M.E.

SRL de a nu aduce la cunoștința părții vătămate despre întrunirea Adunării

Generale Extraordinare a Asociaților SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie

2005 și 04 ianuarie 2006.

De altfel, din

declarațiile martorei N.(fostă N.)S., rezultă, în concordanță cu declarațiile

inculpatului T.G., că aceasta a primit delegație de a se realiza comunicarea de

la inculpat, întrucât solicitarea adresată biroului executorului judecătoresc a

fost formulată, având un timp scurt la dispoziție, iar datorită aglomerării

biroului, persoana angajată cu îndeplinirea acestor acte era ocupată.

Martora declară că

s-a deplasat la locuința părții vătămate și că, întrucât nu a răspuns nimeni la

poartă, a afișat comunicarea pe poartă, prin lipire cu un scotch, realizând, cu

acea ocazie și fotografii.

În plus, din

declarațiile martorilor C.V., C.C., S.C., N.(fostă N.)S., rezultă că partea

vătămată G.C. a cunoscut despre intențiile celorlalți asociați de a majora

capitalul social al SC M.E. SRL, pentru a se putea realiza investiții și i-au

fost aduse la cunoștință telefonic și datele la care fuseseră convocate

Adunările Generale ale asociaților.

Infracțiunea de abuz

în serviciu include în elementele sale constitutive și legătura de cauzalitate

între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și vătămarea adusă intereselor

legale ale unei persoane.

În cauză, nu este

îndeplinită condiția existenței acestei legături de cauzalitate, întrucât

lanțul cauzal între presupusa îndeplinirea defectuoasă și rezultatul vătămător

nu a reprezentat un proces obiectiv de condiționare ci a fost întrerupt de

acțiunile martorei N.(fostă N.)S., asupra cărora inculpatul nu a putut avea

nici un control și a căror responsabilitatea o are doar martora, în virtutea

contractului de mandat încheiat.

Concluzionând, în

privința infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în

formă continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen., reținute în sarcina inculpatului T.G., instanța constată că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale acesteia, respectiv nu au fost relevate

existenta elementului material al laturii obiective, întrucât contractul de mandat

a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, nereprezentând o

îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, a laturii subiective,

întrucât inculpatul a acționat fără vinovăție și nici a legăturii de

cauzalitate, prin ruperea acestei legături prin intervenția acțiunilor unei

alte persoane.

De asemenea, în

sarcina inculpatului s-a reținut prin rechizitoriu și infracțiunea de fals

intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen., pentru aceea că inculpatul, executor judecătoresc, T.G., în

baza aceleiași rezoluții infracționale, la datele de 30 noiembrie 2005 și,

respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenție, a atestat în mod necorespunzător

realității, prin completarea rubricilor proceselor-verbale de comunicare a

notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 în sensul că el

este persoana care s-a deplasat la domiciliul părții vătămate G.C. și a

efectuat procedura de comunicare prin afișare, în fapt aceasta fiind efectuată

de martorul N.(fostă N.)S.

Falsul intelectual

presupune, sub aspectul elementului material, o activitate de falsificare a

unui înscris oficial în conținutul său, adică de alterare a adevărului cu

privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă

probă.

În cauză, așa cum am

mai arătat, procedura de comunicare a convocărilor din 30 noiembrie 2005 și din

15 decembrie 2005 a fost realizată, prin intermediul Biroului executorului

judecătoresc T.G., prin delegarea, în cadrul contractului de mandat a martorei

N.(fostă N.)S., aspecte deja analizate mai sus, prin care instanța a

concluzionat că aceasta s-a desfășurat potrivit normelor legale.

După realizarea

procedurii prin afișare, numita N.(fostă N.)S. a prezentat procesul-verbal de

aducere la îndeplinire a comunicării, inculpatului, executor judecătoresc,

completat la rubricile privind modalitatea de aducere la îndeplinire, mai puțin

la rubrica agent procedural, care a fost completată de către inculpat.

Instanța constată că,

în privința contractului de mandat cu reprezentare, așa cum este cel încheiat

între Biroul executorului judecătoresc și martoră, mandatarul încheie actul

juridic în numele și pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice

între mandatar și terți (F.Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale,

Ed. Lumina Lex, 1993, f. 151).

Așadar, în speță,

actul juridic de comunicare, deși realizat de terț, calitatea de agent

procedural rămâne tot a executorului judecătoresc, respectiv inculpatul T.G.,

mandatarul nesubstituindu-se mandantului în privința calității acestuia din

urmă, ci fiind obligat a duce la îndeplinire mandatul în limitele

împuternicirii.

De altfel, mandatarul

este răspunzător de validitatea actelor încheiate în limitele împuternicirii,

așa încât, dacă procedura de comunicare nu s-ar fi realizat, numita N.(fostă

N.)S. ar fi purtat responsabilitatea îndeplinirii procedurii.

Instanța constată

așadar că mențiunea de pe procesul-verbal de aducere la îndeplinire a

procedurii de comunicare la rubrica "agent procedural" nu este una

falsă. Desigur că, pentru acuratețe, ar fi fost indicat ca să se fi făcut

mențiunea că acesta s-a realizat prin mandatar, însă aceasta nu poate

reprezenta o mențiune în fals a unei împrejurări nereale.

Instanța constată

deci că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de fals

intelectual, în formă continuată, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic, art. 41

alin. (2) C. pen., lipsind elementul material al laturii obiective, în sensul

că mențiunile de pe procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare

realizate de către inculpatul T.G. nu reprezintă o consemnare în fals în

cuprinsul acestor înscrisuri.

În consecință,

instanța a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului T.G. sub aspectul

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art.

246 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și fals intelectual, prev. de

art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul acțiunii

civile, aflată în strânsă legătură cu cererea de schimbare de încadrarea

juridică, formulate de partea vătămată G.C., instanța Ie-a respins ca

neîntemeiate. Astfel, partea vătămată G.C. s-a constituit, atât pe parcursul

urmăririi penale cât și în fața instanței, parte civilă, cu suma de 700.000 de

euro, reprezentând daune materiale și morale, fără însă a specifica care este

cuantumul fiecărui prejudiciu în parte.

De asemenea, raportat

la constituirea de parte civilă, aceasta a solicitat schimbarea încadrării

juridice reținută în sarcina inc. T.G., din infr. prev. de art. 246 C. pen., cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infr. prev. de art. 246 C. pen., coroborat

cu art. 248

1

C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Rezultă din susținerile

părții civile că prejudiciul material suferit ar fi reprezentat de împrejurarea

că, urmare a infracțiunilor săvârșite de inculpatul executor judecătoresc T.G.,

în lipsa notificărilor pe care era obligat și investit legal să le comunice, a

fost lipsit de posibilitatea de a participa la Adunările generale ale

asociaților SC M.E. SRL, devenind, din acționar majoritar și posesor a 25% din

părțile sociale ale societății, acționar minoritar și posesor a 0,34% din

aceste părți sociale, în plus a fost exclus de la posibilitatea de a participa

la luarea hotărârilor în cadrul societății dar a și fost privat de veniturile

cuvenite aferente pachetului majoritar de 25% din exploatarea imobilului

"P.L.".

Instanța menționează,

ca o considerație generală că, pentru ca acțiunea civilă să fie admisă, trebuie

îndeplinită anumite condiții: infracțiunea să fi provocat un prejudiciu

material, între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să

existe o legătură de cauzalitate, prejudiciul să fie cert, prejudiciul să nu fi

fost reparat.

În cauză, prejudiciul

material la care face referire partea civilă G.C., anume acela rezultat în urma

pierderii pachetului de 25% din părțile sociale ale SC M.E. SRL, nu poate fi

considerat ca fiind rezultat al faptelor săvârșite de către inculpatul T.G.

Pierderea pachetului

de 25% din părțile sociale de către partea civilă s-a realizat prin majorarea

capitalului social al SC M.E. SRL, prin aport în numerar de către ceilalți

asociați, în conformitate cu prevederile art. 221 rap. la art. 210 din Legea

nr. 31/1990 rep. Astfel, numărul părților sociale deținute de partea civilă a

fost modificat, corespunzător aportului său la capitalul social al societății

și nu prin înlăturarea sa abuzivă.

De altfel, pe rolul

instanțelor civile au existat acțiuni inițiate de partea civilă G.C. pentru

anularea hotărârilor Adunărilor generale prin care s-a hotărât majorarea

capitalului social, acțiuni care au fost respinse de către instanțe.

Nu există, în cauză,

o legătură directă între acțiunile inculpatului T.G. și prejudiciul la care

face referire partea civilă G.C., producerea rezultatului păgubitor pentru

partea civilă fiind condiționat obiectiv de alte acțiuni sau factori

independenți de cele ale inculpatului (de exemplu: prezentarea părții civile la

Adunările generale, realizarea aportului, în numerar de către partea civilă, la

capitalul social al SC M.E. SRL).

Nici existența sau

cuantumul prejudiciului pretind suferit nu a fost cert, nefiind dovedit în nici

un fel de către partea civilă care, de altfel nici nu a specificat care este

cuantumul fiecărui prejudiciu -material și moral, în parte, acțiunea civilă

fiind reglementată de principiul disponibilității și fiind în sarcina părții

civile a dovedi îndeplinirea condițiilor acordării despăgubirii.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

partea civilă G.C., pentru motivele prezentate pe larg în practicaua prezentei

decizii.

În esență, s-a

solicitat condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de

art. 246 și 289 C. pen. și anularea înscrisurilor falsificate. În plus, partea

civilă a solicitat și obligarea inculpatului la plata sumei de 700.000 de euro

cu titlu de daune materiale și morale.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11

octombrie 2012.

La termenul de

judecată din 17 ianuarie 2013 au avut loc primele dezbateri asupra

recursurilor, însă ulterior, cu ocazia deliberării, Curtea a apreciat că se

impune administrarea directă și nemijlocită a unei părți din probatoriu,

considerat esențial pentru soluționarea cauzei, sens în care prin încheierea

din 31 ianuarie 2013 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și citarea în vederea

audierii a martorilor N.(fostă N.)S. și S.C.

Ulterior, la termenul

din 25 aprilie 2013, Curtea a procedat la audierea directă și nemijlocită a

inculpatului T.G. (care inițial, cu ocazia primelor dezbateri, a arătat că nu

dorește să dea o nouă declarație în fața instanței de recurs), partea civilă

G.C., martorii N.(fostă N.)S. și S.C.

La același termen de

judecată au avut loc noi dezbateri asupra recursurilor, cauza rămânând în

pronunțare.

Cu ocazia

deliberării, Curtea a apreciat că este necesară punerea în discuție a

eventualei schimbări a încadrării juridice a uneia dintre faptele deduse

judecății, din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență

în serviciu, sens în care pentru a da posibilitatea părților să-și exprime un

punct de vedere și să-și formuleze apărarea în raport cu noua încadrare juridică,

prin încheierea din 28 mai 2013 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

În aceeași zi,

potrivit dispozițiilor Curții, avocatul ales, dar și cel desemnat din oficiu

pentru inculpat (care a avut delegație în cauză încă de la primul termen de

judecată pe rolul Înaltei Curți), au fost încunoștințați telefonic despre

repunerea cauzei pe rol, dar și despre noul termen de judecată, respectiv 6

iunie 2013.

La data de 5 iunie

2013, prin fax, avocatul ales al inculpatului care i-a asigurat asistența

juridică în faza recursului, a transmis faptul că la data de 4 iunie 2013 ar fi

reziliat unilateral contractul de asistență juridică ca urmare a neachitării

onorariului (fiind cel puțin ciudat faptul că această problemă s-a pus cu două

zile înaintea noului termen de judecată, după ce cauza fusese dezbătută de două

ori în fața instanței de recurs, în prezența aceluiași avocat, susținându-se

practic că acesta și-a îndeplinit anterior obligațiile contractuale, deși

clientul nu a achitat onorariul!).

În aceste condiții,

la termenul din 6 iunie 2013 inculpatul s-a prezentat în fața Curții și a

solicitat la ora 10:30 amânarea cauzei, invocând faptul că noul avocat angajat

are un alt dosar pe rolul Curții de Apel București și că nu a avut timp pentru

a-și pregăti apărarea.

Având în vedere

motivele repunerii cauzei pe rol (schimbarea încadrării juridice vizând în

esență forma de vinovăție cu care se susține că a acționat inculpatul), timpul

avut la dispoziție pentru pregătirea apărării (8 zile), fiind obligat să-și

exercite drepturile procesuale cu bună-credință și să manifeste diligentă în

legătură cu asistarea sa de către un avocat ales, iminența intervenirii

prescripției răspunderii penale (15 iunie 2013), ceea ce ar împiedica adoptarea

unei soluții pe fondul cauzei (achitare/ condamnare), dar și împrejurarea că în

cauză fusese desemnat un avocat din oficiu încă de la primul termen de judecată

( 8 ianuarie 2013) care a studiat toate actele dosarului, Curtea a respins

cererea inculpatului de amânare a judecății, lăsând cauza la a doua strigare.

Deși cauza s-a reluat

în aceeași zi la ora 20:00, apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat

(ceea ce dovedește că primul motiv de amânare nu a existat în fapt), situație

în care inculpatul a fost asistat de apărătorul desemnat din oficiu.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt fondate.

Din materialul

probator administrat în cauză, Înalta Curte reține ca situație de fapt că la

data de 30 noiembrie 2005 la sediul Biroul Executorului Judecătoresc al

inculpatului T.G. s-a prezentat martora N.(fostă N.)S., în calitate de avocat

al SC M.E. SRL cu patru cereri, prin care solicita comunicarea notificărilor

către cei patru asociați ai societății referitoare la convocarea adunării

generale extraordinare a asociaților pentru data de 14 decembrie 2005, pe

ordinea de zi fiind inclusă și problema majorării capitalului social.

În privința

notificării, doar cea adresată părții civile G.C. s-a solicitat a fi transmisă

prin intermediul agentului procedural (printr-o mențiune olografă, aparținând

martorei).

În loc să execute el

însuși (sau prin intermediul personalului auxiliar angajat al biroului) această

însărcinare, inculpatul T.G. s-a înțeles cu martora N. și i-a înmânat acesteia

notificarea, urmând ca ea să se deplaseze la domiciliul părții civile, și să

efectueze procedura de notificare (fie prin înmânarea ei persoanelor prevăzute

de lege, fie prin afișarea ei pe ușa locuinței sau pe cea principală a

clădirii).

Pentru a da o

aparență de legalitate acestui demers, inculpatul a încheiat un înscris

intitulat "împuternicire", în care se preciza expres că martora va

îndeplini comunicarea notificării, că aceasta va întocmi apoi un referat în baza

căruia inculpatul, în calitate de executor judecătoresc, va întocmi

procesul-verbal de comunicare ce va servi ca dovadă de îndeplinire a

procedurii.

Ulterior, martora a

revenit la sediul biroului, comunicând-i inculpatului că a afișat notificarea,

întrucât la domiciliul părții civile nu a fost găsită nicio persoană, întocmind

în acest sens "referatul" menționat în împuternicire.

În baza referatului,

inculpatul a completat în nume personal rubricile procesului-verbal de

comunicare a notificării, pe care l-a semnat, ștampilat și înmânat martorei.

Întrucât partea

civilă a fost singurul asociat care nu s-a prezentat la adunarea generală

extraordinară din data de 14 decembrie 2005, iar potrivit actului constitutiv

deciziile la prima convocare se luau cu unanimitatea voturilor asociaților, s-a

hotărât convocarea unei a doua asemenea adunări pentru data de 4 ianuarie 2006,

dată la care hotărârile se puteau lua cu majoritatea simplă a asociaților.

În acest context, la

data de 15 decembrie 2005 martora N. s-a prezentat din nou la sediul Biroului

Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. cu alte patru cereri de

notificare, procedându-se în aceeași modalitate ca și cea descrisă anterior,

pentru convocarea noii adunări generale extraordinare pentru data de 4 ianuarie

2006.

Întrucât partea

civilă nu s-a prezentat nici la noua dată fixată, ceilalți asociați au decis în

lipsa sa asupra majorării capitalului social, modificându-se corespunzător

părțile sociale ale fiecăruia, astfel încât partea civilă a devenit asociat minoritar,

cu 0,34% din capitalul social (de la 25%).

De îndată ce a aflat

despre această decizie, partea civilă a început demersuri legale pentru

anularea acesteia, însă acțiunile sale în justiție au rămas fără rezultat,

întrucât instanțele civile au pornit de la prezumția că notificările adresate

părții civile au fost comunicate prin intermediul inculpatului, în calitate de

executor judecătoresc, fapt probat de mențiunile inculpatului și semnătura

inculpatului de pe procesele-verbale de comunicare a notificărilor.

Contrar concluziilor

la care a ajuns instanța de fond, Înalta Curte constată că faptele inculpatului

T.G. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de neglijență în

serviciu (iar nu abuz în serviciu, așa cum s-a reținut în actul de sesizare) și

fals intelectual.

Curtea constată

astfel că inculpatul și-a încălcat din culpă atribuțiile de serviciu care îi

reveneau în calitate de executor judecătoresc în legătură cu comunicarea celor

două notificări adresate părții civile, prin neîndeplinirea acestora în

condițiile legii, cauzând o vătămare importantă intereselor sale legale ale

părții civile, care a pierdut posibilitatea de a participa la luarea deciziei

privitoare la majorarea capitalului social al societății pe care o fondase,

devenind asociat minoritar prin diminuarea părților sociale de la 25% la 0,34%,

cu consecințe patrimoniale negative, respectiv reducerea corespunzătoare a

cotei-părți din beneficiile societății.

Apărarea inculpatului

T.G. a vizat în esență modul în care acesta a interpretat dispozițiile legale

în vigoare, susținând că avea posibilitatea de a-și delega atribuțiile de

serviciu privitoare la comunicarea notificărilor, sens în care putea apela și

la alte persoane decât personalul angajat al biroului, cu care putea încheia

contracte civile.

Aceasta ar fi fost și

situația în speță, în condițiile în care datorită imposibilității de a folosi

serviciile propriilor angajați, a apelat chiar la partea care dorea efectuarea

notificării, delegând-o pe martora N. să realizeze în fapt procedura

notificării, după care, în baza referatului întocmit de aceasta, a încheiat și

semnat el însuși procesul-verbal prevăzut de lege.

Curtea constată că în

realitate, procedând astfel, inculpatul a încălcat dispozițiile legale care

reglementează activitatea executorilor judecătorești, respectiv Legea nr.

188/2000 și Regulamentul de punere în aplicare a acesteia.

Potrivit art. 7 lit.

b) din Lege, executorul judecătoresc are ca atribuție și notificarea actelor

judiciare și extrajudiciare.

Potrivit art. 12

alin. (3) din Lege, executorul judecătoresc poate angaja executori stagiari,

alt personal de specialitate, precum și personal auxiliar corespunzător,

necesar pentru desfășurarea activității biroului.

Din coroborarea

dispozițiilor legale și a celor regulamentare, (art. 35 din Lege și art. 82 din

Regulament) rezultă că executorul judecătoresc își exercită personal

atribuțiile, iar pentru efectuarea lucrărilor acesta poate încheia contracte de

muncă (cu secretari sau alt personal auxiliar) și contracte civile (cu

colaboratori externi).

Raportând conținutul

acestor prevederi legale și regulamentare la situația concretă din speță,

Curtea constată că inculpatul avea obligația de a efectua personal comunicarea

notificării adresate părții civile ori, în situația în care acest lucru nu era

posibil, să apeleze la personalul auxiliar angajat al biroului.

În apărarea sa,

inculpatul a susținut că la data de 30 noiembrie 2005 când i s-a solicitat

efectuarea primei notificări, nu a putut să îndeplinească nici personal și nici

prin intermediul unui angajat procedura de notificare a părții civile, invocând

volumul mare de activitate al biroului, fără ca această împrejurare să fie în

vreun fel dovedită.

Pe de altă parte,

faptul că și cu ocazia celei de-a doua notificări inculpatul a procedat

similar, demonstrează că în realitate acesta a fost mai degrabă un mod al său

de operare, iar nu un caz izolat, fiind o stranie coincidență că nici a doua

oară nu a existat disponibilitate din partea inculpatului sau a personalului auxiliar

angajat pentru a efectua respectiva comunicare.

În al doilea rând,

activitatea desfășurată în concret de martora N. nu poate avea acoperire legală

în dispozițiile regulamentare invocate de inculpat. Curtea constată astfel că

sintagma "contracte civile cu colaboratori externi" are o altă

semnificație decât cea atribuită de inculpat, fiind vorba despre persoane care

desfășoară o activitate, sporadic sau cu o oarecare continuitate, în legătură

cu atribuțiile de serviciu ale executorului, fără a se confunda chiar cu

acestea. În acest sens, se poate apela la serviciile unor terți (experți,

traducători, avocați), iar fiecare din aceștia își va îndeplini obligațiile

asumate contractual față de biroul executorului judecătoresc, potrivit

specificului activității profesionale a fiecăruia.

Or, în speță, Curtea

constată că, fără a încheia vreun contract explicit (în formă scrisă),

inculpatul a apelat la un avocat, însă nu pentru vreo însărcinare specifică

profesiei acestuia, ci pentru a îndeplini chiar o atribuție de serviciu care îi

revenea potrivit legii executorului.

Mai mult, inculpatul

nu doar că "i-a delegat" atribuția unui avocat (încasând un onorariu

pentru ceva ce nu a prestat), ci a acceptat ca procedura de comunicare a

notificării să fie efectuată de acesta, în condițiile în care era chiar

reprezentantul părții care îi solicitase notificarea.

Rațiunea pentru care

îndeobște se apelează la serviciile unui executor judecătoresc în cazul

comunicării notificărilor constă tocmai în efectele pe care legea le recunoaște

în favoarea unei asemenea proceduri, mai precis a procesului-verbal de

comunicare, care face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele

constatate personal de cel care l-a încheiat.

Fără a fi un act

inatacabil, acest proces-verbal are fără îndoială o mai mare greutate, ca și

dovadă de comunicare a unei notificări, decât alte modalități ce pot fi

utilizate în acest scop (fax, poștă, internet), procedura de notificare prin

intermediul unui executor judecătoresc fiind de regulă utilizată în cazul unor

relații de adversitate (dacă nu chiar de conflict) între cel care face

notificarea și cel notificat.

Această

situație-premisă trebuie avută în vedere de către executor, ca și posibilitate,

fiind de aceea exclusă folosirea unei alte persoane decât un angajat al

biroului (și aceasta, numai în măsura în care executorul nu este disponibil) în

procedura mai restrictivă, de comunicare a unei notificări solicitate a se face

prin agent procedural.

În mod evident, cu

atât mai puțin se poate delega o asemenea atribuție chiar părții de la care

provine notificarea, indiferent de calitatea reprezentantului, fiind vorba în

sens larg despre un conflict de interese.

În speță, pe lângă

această chestiune derivând din corecta interpretare și aplicare a legii, existau

și elemente de fapt pe care inculpatul putea și trebuia să le ia în considerare

atunci când a decis comunicarea notificării de către un terț.

Astfel, inculpatul

trebuia să observe faptul că, deși a primit cu aceeași ocazie notificări pentru

toți cei 4 asociați, doar pentru partea civilă s-a solicitat efectuarea ei prin

agent procedural; or, interesul special acordat părții civile de către partea

care a întocmit notificarea impunea o rigoare din partea inculpatului în

exercitarea atribuției ce-i revenea potrivit legii.

Mai mult, respectiva

solicitare a fost adăugată olograf pe tipizatul cererii chiar de către persoana

care a semnat-o și care nu era administratorul societății, ci avocatul

acesteia, adică însăși persoană căreia ulterior inculpatul i-a delegat

atribuția comunicării notificării.

De asemenea, din

conținutul notificării rezulta clar faptul că prezența părții civile notificate

era absolut necesară pentru a se putea lua decizii la prima adunare convocată,

ceea ce impunea o diligentă sporită din partea inculpatului în comunicarea

notificării.

Este evident că o

asemenea concluzie se impunea cu atât mai mult în cazul celei de-a doua

notificări, din care rezulta că problema majorării capitalului se va decide la

cea de-a doua convocare chiar și în lipsa părții civile.

Din toate aceste

chestiuni de fapt, dar și din conținutul reglementărilor legale și

regulamentare, rezultă că inculpatul a avut posibilitatea de a prevedea că,

prin "delegarea" părții care a întocmit notificarea de a realiza în

fapt și comunicarea acesteia, există riscul vătămării intereselor legale ale

părții notificate. Practic, inculpatul a pierdut controlul asupra procedurii de

notificare din momentul în care, contrar dispozițiilor legale, a transferat

responsabilitatea comunicării acesteia în favoarea reprezentantului societății.

Împrejurarea că

partea civilă era sau nu la curent cu intenția celorlalți asociați de majorare

a capitalului social, este lipsită de relevanță, câtă vreme probatoriul

administrat în cauză nu a demonstrat că aceasta a aflat pe altă cale, chiar și

în lipsa notificărilor, despre datele celor două adunări generale extraordinare

și despre ordinea de zi a acestora.

De altfel, dacă

partea civilă ar fi avut o asemenea posibilitate de informare, demersul unei

notificări prin executor judecătoresc, solicitată a fi comunicată prin agent

procedural, nu ar mai fi avut sens.

Prin urmare, fără a

evalua corespunzător aspectele de fapt, bazându-se totodată pe o interpretare

eronată a dispozițiilor legale și regulamentare, inculpatul T.G. și-a încălcat

îndatoririle de serviciu în legătură cu solicitarea de comunicare a celor două

notificări adresate părții civile, deși trebuia și putea să prevadă că prin

implicarea reprezentantului societății în efectuarea acestei proceduri există riscul

vătămării intereselor persoanei căreia i se adresează notificarea.

Curtea constată

astfel că fapta inculpatului nu a fost săvârșită cu intenție, ci din culpă,

astfel încât urmează ca în baza art. 334 C. proc. pen. să dispună schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor în formă continuată în infracțiunea de neglijență în serviciu în

formă continuată, fiind întrunite toate elementele constitutive ale acestei din

urmă infracțiuni.

În privința celei de-a

doua infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, aceea de fals intelectual în

formă continuată, este evident că prin completarea în nume propriu și semnarea

celor două procese-verbale de comunicare a notificărilor, inculpatul a atestat

în mod neadevărat că a fost persoana care s-a deplasat la domiciliul părții

civile și a efectuat procedura de comunicare prin afișare.

Susținerile

inculpatului potrivit cărora este vorba despre o simplă eroare materială

(constând în nemenționarea faptului că a acționat prin reprezentant), nu pot fi

primite, câtă vreme potrivit art. 100 din vechiul C. proc. civ. în vigoare la

data săvârșirii infracțiunii, respectivul proces-verbal face dovada faptelor

constatate personal de cel care l-a încheiat, până la înscrierea în fals.

Prin urmare, în toate

cazurile există o identitate între persoana care a efectuat în fapt procedura

de comunicare și cea care a întocmit și semnat mai apoi procesul-verbal.

În caz contrar, ar

însemna că niciodată nu s-ar mai pune putea pune problema înscrierii în fals,

căci persoana care a semnat procesul-verbal va invoca faptul că nu ea a fost

cea care a efectuat comunicarea, iar aceasta din urmă va invoca faptul că nu ea

a semnat actul respectiv.

În consecință, Curtea

constată că sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de fals

intelectual în formă continuată, inculpatul atestând cu intenție în cele două

procese-verbale aspecte necorespunzătoare adevărului.

La individualizarea

pedepselor ce vor fi aplicate inculpatului, Curtea va avea în vedere criteriile

prev.de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret ale

faptelor comise, urmările produse, dar și circumstanțele personale ale

acestuia.

Astfel, Curtea reține

că inculpatul a dovedit nu doar necunoașterea legii, ci și delăsare în

îndeplinirea atribuțiilor ce-i reveneau, acceptând astfel amestecul nepermis al

unui terț direct interesat în efectuarea unei activități pentru care inculpatul

nu doar că era remunerat, dar și răspundea pentru corectitudinea cu care

trebuia îndeplinită.

Totodată, conduita

contrară legii nu a fost singulară, ci repetată, fapt care trebuie să se

reflecte în mod adecvat în sancțiunea aplicată inculpatului.

Nu se poate face

abstracție nici de urmarea imediată a faptelor comise de inculpat, partea civilă

văzându-se transformată în asociat minoritar (cu consecințe în ce privește

participarea la eventuale beneficii ale societății) și nevoită să se adreseze

justiției pentru a încerca remedierea (fără succes) a situației la care s-a

ajuns datorită modului în care inculpatul a înțeles să-și îndeplinească

îndatoririle de serviciu.

În egală măsură,

Curtea constată pe de o parte că inculpatul se află la primul conflict cu legea

penală, iar pe de altă parte că a avut o atitudine procesuală nesinceră,

încercând să se exonereze de răspundere, prin transferarea ei în întregime

către o persoană față de care s-a dispus o soluție de neurmărire penală.

Evaluând toate aceste

circumstanțe reale și personale, Curtea apreciază că aplicarea unor pedepse

între minim și maxim răspunde necesităților de constrângere și reeducare a

inculpatului. Totodată, Curtea apreciază că scopul educativ al pedepsei

rezultante poate fi atins și fără executarea ei efectivă, prin privare de

libertate, sens în care va dispune suspendarea sub condiționată a executării

pedepsei pe durata unui termen de încercare.

În baza art. 359 C.

proc. pen. va atrage atenția inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen.

referitoare la condițiile în care se poate dispune revocarea suspendării.

În privința

pedepselor accesorii, Curtea apreciază în raport cu criteriile înscrise în art.

71 alin. (3) C. pen. că se impune interzicerea exercitării drepturilor prev.de

art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., interdicție care va deveni însă

efectivă numai în măsura în care va deveni executabilă și pedeapsa principală,

fiind astfel aplicabile disp. art. 71 alin. (5) C. pen.

În ce privește latura

civilă a cauzei, Curtea constată că urmarea imediată a infracțiunii de

neglijență în serviciu reținută în cauză nu este paguba produsă patrimoniului

părții civile, ci vătămarea (importantă) adusă intereselor legale ale acesteia

în condițiile în care, nefiind legal notificată, nu a putut participa la

adunarea generală ce a decis majorarea capitalului social, devenind astfel

asociat minoritar.

În egală măsură, deși

partea civilă a formulat pretenții civile în cauză sub forma daunelor materiale

și morale, ea nu a administrat probe pentru dovedirea acestora.

În fine, ținând seama

de faptul că se va dispune desființarea proceselor-verbale de comunicare a

notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, întocmite în fals

de către inculpat, partea civilă va putea solicita revizuirea hotărârilor

judecătorești pronunțate de instanțele civile, care au pornit de la premisa

regularității notificărilor adresate părții civile prin Biroul Executorului

Judecătoresc T.G.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va respinge pretențiile civile formulate de partea civilă.

Văzând și disp. art.

191 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea civilă

G.C. împotriva Sentinței penale nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a I