ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2368/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalului Arad la 13 iulie 2017 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de:

- 150.000 EURO, echivalentul în RON la cursul BNR la data plății efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, precum și a sumei de 1500 RON reprezentând daune materiale dovedite cu chitanțe și bonuri fiscale.

- obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0,2%/zi de întârziere la suma datorată începând cu data de 21 decembrie 2016 și până la plata efectivă a sumei datorate.

Prin Sentința civilă nr. 184 din data de 22 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul Arad a admis în parte în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A și în consecință a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 RON către reclamant cu titlu de daune morale și 977 RON daune materiale.

A dispus obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere la suma datorată către reclamant, începând cu data de 21 decembrie 2016 și până la plata efectivă a sumei datorate, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 393 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentinței a declarat apel principal reclamantul A., solicitând admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii astfel cum a fost formulată și pe cale de consecință obligarea pârâtei intimate la plata către apelant a sumei de 150.000 EURO, echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plății efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, precum și a sumei de 1000 RON, reprezentând daune materiale dovedite cu chitanțe și bonuri, cu obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0,2%/zi de întârziere la suma datorată către reclamant, începând cu data de 21 decembrie 2016 și până Ia plata efectivă a sumei datorate.

Împotriva aceleiași sentinței a declarat apel pârâtă B. S.A., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării despăgubirilor morale acordate părții civile, precum și stabilirea penalităților de întârziere doar de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Curtea de Apel Timișoara, secția a V-a Civilă prin Decizia civilă nr. 606/A din 9 octombrie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul A. în contradictoriu intimata-pârâtă B. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 184 din data de 22 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2017; a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a modificat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2%/zi de întârziere de la data rămânerii definitivă a hotărârii; a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva Deciziei nr. 606/A din 9 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a declarat recurs reclamantul A. în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reproșează instanței că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în materia asigurărilor, având în vedere dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Se susține că motivarea deciziei atacate este nelegală în ceea ce privește momentul în care încep să curgă penalitățile de întârziere, instanța de apel reținând că în lipsa unui acord al părților cu privire la întinderea despăgubirilor, penalitățile începând să curgă de la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii.

Dispozițiile art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 menționează două momente în raport de care asiguratorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată de art. 54 din Legea nr. 136/1995, care vizează principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asiguratorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judecătorească, situație în care obligația de plată începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Recurentul-reclamant susține că în mod eronat a reținut instanța de apel că în lipsa acordului părților creanța în bani devine certă, lichidă și exigibilă numai din momentul pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece în speța de față nu ne aflăm în ipoteza ofertei făcută de asigurator reclamantului, ci sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. (6) din Ordinul CSA nr. 14/2011, termenul de curgere a penalităților fiind momentul în care s-a împlinit termenul de 3 luni.

În consecință, recurentul-reclamant susține că în prezenta cauză nu putem vorbi de lipsa acordului părților.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant arată că a încercat să obțină despăgubirile pe cale amiabilă, având în vedere și dispozițiile art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevede că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

Raportat la aceste critici, recurentul-reclamant apreciază că decizia este nelegală în ceea ce privește data de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, instanța de apel reținând în mod eronat că penalitățile încep să curgă de la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părților la 14 martie 2019.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 octombrie 2019, în unanimitate, a fost admis în principiu recursul potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată în raport de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În esență, critica recurentului-reclamant a vizat soluția privind acordarea penalităților de întârziere, cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, susținând că aceasta încalcă prevederile art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011.

Critica este nefondată pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte constată că prin raportare la data producerii accidentului de circulație, respectiv 9 februarie 2015, în cauză sunt incidente dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, care a abrogat expres Ordinul ASF nr. 14/2011.

În raport de aceste precizări, problema de drept privind acordarea penalităților de întârziere urmare a despăgubirii cuvenită reclamantului ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA ce a fost stabilită în cazul procesului pendite în sarcina pârâtei în calitate de asigurator, urmează să fie analizată prin raportare la Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, se reține că situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Așa fiind, contrar susținerilor reclamantului, formulate prin cererea de recurs, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este legală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 606/A din 09 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2019.

GGC - MM