ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2302/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub numărul dosarului asociat x/2013 în 4 noiembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu C., cetățean român în calitate de administrator statutar, persoană care a întocmit documentul de înstrăinare (factura fiscală) a bunurilor din patrimoniul deținut de debitoare și S.C. D. S.R.L., reprezentata de administrator E., a solicitat anularea transferurilor patrimoniale frauduloase către terți și restituirea bunurilor înstrăinate încheiate de debitorul S.C. A. S.R.L. în dauna creditorilor, efectuate în cei 3 (trei) ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței.

Prin Sentința nr. 3979 din 21 decembrie 2017, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis cererea de anulare a transferurilor patrimoniale frauduloase și restituirea bunurilor înstrăinate formulată de debitoarea S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar F. IPURL și a dispus: anularea transferului efectuat de debitoarea S.C. A. S.R.L. prin factura seria x nr. x din 1.11.20113 către pârâta S.C. D. S.R.L.; anularea contractului de prestări servicii nr. x din 1.06.2012 încheiat între debitoarea S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. D. S.R.L. prin pârâtul C. în calitate de administrator; anularea facturilor seria x FCCF nr. x din 1.11.2013, seria x FCCF nr. x din 1.11.2013, seria x FCCF nr. x din 1.11.2013 și seria x FCCF nr. x din 1.11.2013, întocmite de pârâta S.C. D. S.R.L. și debitoarea S.C. A. S.R.L.; anularea operațiunilor de compensare materializate prin ordinul de compensare seria x nr. x din 02.11.2013 pentru suma de 30.349 RON, ordinul de compensare seria x nr. x din 2.11.2013 pentru suma de 30.349 RON.

Totodată s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că au fost obligați pârâții C. și S.C. D. S.R.L. să restituie debitoarea S.C. A. S.R.L. autoturismul marca x berlină cu nr. de identificare x.

Împotriva sentinței nr. 3979/21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă au declarat apel pârâții C. și S.C. D. S.R.L., care au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 409/A-COM din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții C. și S.C. D. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 3979 din 21 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, intimată fiind reclamanta-debitoare S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar F. IPURL.

Împotriva Deciziei nr. 409/A-COM din 12 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pârâta S.C. D. S.R.L. a declarat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că administratorul S.C. A. S.R.L. se numește C. și că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au coroborat probatoriul administrat cu realitatea faptică. Astfel, a susținut că martorul G. a menționat că societatea recurentă a efectuat lucrări în anul 2012 la "o casa ce aparține unui domn C." și că acesta nu putea sa știe că imobilul aparține unei societăți comerciale sau unei persoane fizice, dar este evident că lucrările au fost efectuate pentru un domn C. care este patronul S.C. A. S.R.L., fapt recunoscut de acesta prin întâmpinarea depusa la instanța de fond și prin apelul declarat.

Recurenta a arătat că expertiza tehnica judiciară realizată în cauză a confirmat lucrările efectuate în favoarea S.C. A. S.R.L. de către pârâtă și că expertul a fost în eroare în legătură cu anul efectuării lucrărilor datorita faptului ca facturile au fost emise în anul 2013, și nu datorită constatării efective a anului în care s-au efectuat aceste lucrări, subliniind că a dovedit la instanța de fond, prin înscrisuri și martori, că s-au efectuat lucrările.

S-a mai susținut că înstrăinarea autovehiculului H. s-a efectuat în baza facturii seria x nr. x din 1.11.2013, document care este un act juridic translativ de proprietate și nu doar un simplu document fiscal. Factura fiscală nu ține loc de contract, fiind un document justificativ care sta la baza înregistrărilor în evidenta contabila, potrivit Legii nr. 82/1991, aceasta reprezentând un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea unui act juridic.

Un astfel de argument, a arătat recurenta-pârâtă, nu este de natură să conducă la concluzia inexistenței convenției în sens de negotium, încheiate între părți. Sub acest aspect, din punct de vedere juridic, este în discuție o convenție încheiată în forma simplificata între profesioniști, materializată în emiterea facturii fiscale necontestate, perfect valabila și care își produce efectele juridice, iar înregistrarea în evidența contabilă și plata prin compensare a facturii reprezintă o recunoaștere explicită a valabilității convenției părților și a întregului debit facturat.

S-a menționat că în practică intre societățile comerciale se folosește acest instrument, respectiv factura fiscală, pentru dovada transferului de bunuri din patrimoniul unei societăți și că acest fapt este luat în considerare de autoritățile administrative și locale la momentul întocmirii dosarului de înmatriculare.

În legătură cu valoarea autoturismului H. s-a solicitat a se observa că instanța de fond se bazează pe fisa mijlocului fix care nu poate să conțină valoarea reală a acestuia, ci doar valoarea de cumpărare din care a fost scăzută, probabil, amortizarea acestuia. Singurul în măsură să determine valoarea de piață a acestui autovehicul este un expert judiciar, sens în care recurenta arată că va solicita efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea valorii de piață a autovehiculului la momentul vânzării acestuia. A precizat, totodată, că această expertiză a fost solicitată la instanța de fond precum și în apelul declarat. De fapt fiind vorba de un mijloc fix înstrăinarea era necesar a se efectua în baza unui preț de piață, stabilit de părțile contractante, fapt care s-a și realizat.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în mod eronat, instanța de fond a considerat necesar să aplice principiul specialității în speță, respectiv faptul că S.C. A. S.R.L. nu are în obiectul de activitate vânzarea de bunuri și că aceasta ar împiedica societatea să înstrăineze acest autovehicul.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie privit astăzi în mod static, ci în dinamica sa. Aceasta înseamnă ca limitele acestui principiu nu trebuie interpretate în mod rigid, ci adaptate la cerințele economiei de piață, în opoziție cu cerințele economiei supercentralizate, unde acest principiu nu putea fi interpretat peste limitele intereselor statului totalitar, care a reglementat, de altfel, norma înscrisă în art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.

Principiul specializării capacității de folosință a societății comerciale nu poate fi privit decât în conexiune cu capacitatea juridică în general, la care trebuie să se raporteze orice act juridic încheiat de societatea comercială, act prin care nu se încalcă normele imperative de lege sau bunele moravuri. Orice societate comercială poate să își înstrăineze bunurile aflate în patrimoniu, inclusiv autovehiculele, nefiind necesar ca acest fapt să fie înscris în obiectul de activitate decât în momentul în care activitatea de vânzări autovehicule ar fi activitatea comercială desfășurată de acea societate în vederea obținerii unui profit. Dar pentru înstrăinarea de bunuri din patrimoniu, respectiv a unui singur autovehicul, nu este necesar, exista acest obiect de activitate ai societății, fiind doar un schimb în patrimoniu intre mijlocul fix și suma de bani aferentă acestuia.

Referitor la erorile menționate de instanța de fond și preluate de instanța de apel, recurenta-pârâtă solicită a se observa că acestea nu au relevanță asupra realității și legalității operațiunilor efectuate. Astfel menționarea ordinului de compensare pe factura emisă este modalitatea de plata convenită intre părțile înscrise pe factura respectivă. Menționarea autoturismului în bunurile debitoarei S.C. A. S.R.L. este de asemenea o eroare a organelor de conducere a acestei societăți, generate de faptul că au prezentat la cererea de deschidere a procedurii insolvenței depusă în 13.11.2013 o situație contabilă a bunurilor societății de la finalul lunii octombrie 2013, iar vânzarea a avut loc la data de 1.11.2013, fiind evident că este doar o eroare.

Recurenta a mai arătat că susținerea instanței de fond, preluată de instanța de apel, în sensul că nu poate fi luat în considerare contractul nr. x din 1.06.2012 pentru dovedirea creanței recurentei, este de asemenea eronată și nefondată.

Astfel, a arătat că este vorba de un contract de prestări servicii și nu de un contract de vânzare-cumpărare, iar în cadrul acestor contracte prețul se bazează pe prestările efectiv realizate de către prestator. Acestea nu pot fi cuantificate la momentul încheierii contractului, ci se stabilesc potrivit unor devize și a facturilor fiscale emise de prestator către beneficiar, în baza convenției părților, precizând, totodată, că a înaintat în probatoriu devizele întocmite pentru lucrările realizate în favoarea S.C. A. S.R.L., precum și dovada livrărilor de beton prin bonurile depuse în probatoriu.

În fapt, recurenta a susținut că a executat o serie de lucrări de construcții la imobilul aparținând beneficiarului S.C. A. S.R.L. situat în mun. Rm. Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea, în baza contractului nr. x din 1.06.2012 încheiat legal de părțile contractante, lucrările fiind efectiv executate în anul 2012 la acest imobil. Pe baza devizului de lucrări s-a stabilit valoarea lucrărilor în cuantum de 32.700 RON (sumă facturată către beneficiar conform facturilor fiscale), iar acest deviz, a precizat recurenta, nu a fost întocmit fictiv de către aceasta, ci este real, corespunzător lucrărilor efectuate la imobilul aparținând beneficiarului S.C. A. S.R.L..

S-a mai arătat că procesele-verbale de compensare a datoriei de 32.700 RON, între S.C. A. S.R.L. și recurentă, s-au efectuat anterior deschiderii procedurii insolvenței acestei societăți.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că s-a efectuat o compensare comercială între sumele datorate între societăți, respectiv între sumele datorate pentru lucrările efectuate și suma datorata de recurenta pentru autoturismul marca x, a cărui valoare a fost de 30.349 RON, fiind vorba de o valoare peste valoarea de piață a acestui autoturism de la acel moment.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, schimbarea în tot a Sentinței nr. 3979 și, rejudecând cauza pe fond, respingerea acțiunii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., față de care părțile nu au depus puncte de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

La originea prezentului litigiu se află cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., prin care s-a solicitat, în temeiul art. 79 și 80 din Legea nr. 85/2006, anularea transferurilor patrimoniale frauduloase către terți și restituirea bunurilor înstrăinate încheiate de debitorul S.C. A. S.R.L. în dauna creditorilor, efectuate în cei 3 (trei) ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței.

Așadar, cererea de chemare în judecată a fost promovată în cadrul procedurii insolvenței, invocându-se drept temei al acțiunii dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic, iar potrivit tezei a doua a aceluiași articol hotărârile curții de apel sunt definitive.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost modificat prin punctul 3 din Lege nr. 76/2012, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel".

Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive ... orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

De asemenea, art. 483 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. prevede că "... nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanța de apel în cazul în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 409/A-COM din 12 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - MM