Decizia nr. 149/2019 — ÎCCJ — recurs

Hotărârea ce formează obiectul recursului Prin Decizia nr. 1925 din 24 mai 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B., prin reprezentant A. împotriva Deciziei nr. 4547 din 5 octombrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat că una dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impune ca hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, adică să fi existat tripla identitate de obiect, de cauză și de părți. Dispozițiile citate au în vedere situația în care se pronunță soluții contradictorii, în una și aceeași cauză, înfrângându-se principiul puterii lucrului judecat. Rațiunea reglementării acestui motiv de revizuire o constituie necesitatea înlăturării încălcării acestui principiu și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu. De asemenea, trebuie precizat că pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii, de aceeași instanță sau de către instanțe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepției puterii lucrului judecat. Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepția puterii lucrului judecat situația creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat". Totodată, este de menționat că existența triplei identități de părți, obiect și cauză, este condiția fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorității lucrului judecat. Cu alte cuvinte, în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre". Așadar, instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri. Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, așa cum s-a mai menționat anterior. În speță, prin cererea formulată, revizuenții au solicitat anularea Deciziei nr. 4547 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2015 ca fiind potrivnică cu Decizia nr. 976 din 5 martie 2012 a Curții de Apel București, în Dosarul nr. x/2011. Așadar, în cauză se invocă caracterul mai favorabil al unei hotărâri anterioare, pronunțată de o alta instanță de judecată, însă, potrivit textului de lege mai sus citat, singura soluție pe care o poate da instanța de judecată în cazul de revizuire indicat este cea a anulării celei de-a doua hotărâri, potrivnică în raport cu prima, hotărâre care nu a respectat principiul autorității de lucru judecat. Drept urmare, cererea de anulare a ultimei hotărâri, ca o consecință a admiterii cererii de revizuire, respectiv a Deciziei nr. 4547 din 5 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, este inadmisibilă, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs Împotriva deciziei menționate la pct. 1 au declarat recurs revizuenții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. În prealabil, recurenții solicită, în temeiul art. 519 C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în executarea și aplicarea sancțiunilor pentru refuzul neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive pe calea contenciosului administrativ, instanța de executare are dreptul să stabilească petentului obligația de a relua procedurile administrativă și jurisdicțională pentru realizarea dreptului său recunoscut ?" În opinia recurenților, instanța de executare nu are această cădere iar o asemenea sarcină este excesivă, neprevăzută de lege, încalcă autoritatea de lucru judecat și principiul securității juridice. În continuare, în dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, după o descriere a situației de fapt și drept, recurenții au susținut că au probat încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la sarcinile comisiei intimate și, implicit, existența hotărârilor potrivnice, considerând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat cu privire la sarcinile comisiei raportat la cele două decizii definitive contradictorii pe care instanța de revizuire nu le-a analizat. Au arătat că instanța de revizuire a aplicat greșit normele de drept material referitoare la admiterea cererii de revizuire raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a normelor de drept material cu privire la tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză), apreciind întrunită tripla identitate, întrucât executarea hotărârii definitive și aplicarea sancțiunilor pentru neexecutare face parte din același proces, așa cum a stabilit în cauze similare jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de revizuire nu a motivat admiterea sau respingerea excepției lucrului judecat deși aceasta a fost invocată prin însăși cererea de revizuire și nici de ce nu există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Apărările intimaților Intimații Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Președintele Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 din cadrul instituției Prefectului municipiului București au depus întâmpinări, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 513 alin. (6) raportat la alin. (5) al aceluiași articol din C. proc. civ. și au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului.

Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele arătate în continuare: Prin această cerere, recurenții au solicitat ca, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., să se pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunilor de drept enumerate la punctul 2 din cuprinsul acestei decizii. Potrivit prevederilor art. 519 C. proc. civ., "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, (...), constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înalta Curte de Casație Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." Din dispozițiile acestui text de lege rezultă că este necesar ca instanța de trimitere să verifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Recurenții, în modalitatea de formulare a chestiunii de drept pentru care solicită aplicarea procedurii reglementate de art. 519 - 521 C. proc. civ., au solicitat dezlegarea unor aspecte litigioase care țin de rezolvarea cauzei în fond, după o eventuală admitere a căii extraordinare de atac formulate, iar nu a unor dispoziții legale susceptibile de interpretare echivocă, ce necesită lămuriri în cadrul procedurii de judecată a cererii de revizuirii în care, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și faptele pe care se întemeiază. Astfel, în speță, instanța este învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în soluționarea unei cereri de revizuire pentru hotărâri potrivnice, stadiu procesual în cadrul căruia nu se analizează aspectele de fond ale litigiului dedus judecății, ci modul în care instanța care a pronunțat hotărârea atacată a făcut aplicarea dispozițiilor procedurale referitoare la calea de atac a revizuirii, în limitele căreia, de asemenea, nu se analizează și nu pot fi repuse în discuție chestiuni de drept ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Prin urmare, indiferent de modalitatea în care s-ar explica această chestiune, ea ar fi lipsită de folos practic în soluționarea recursului ce formează obiectul judecății de față. Așadar, nefiind îndeplinite condițiile referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile și esențiale în cauză, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul solicitat de recurenți este una inadmisibilă, urmând a fi respinsă pentru aceste considerente.

Examinând excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru considerentele următoare: Intimații au apreciat că inadmisibilitatea prezentei căi de atac rezultă din faptul că dispozițiile art. 513 alin. (6) C. proc. civ. trebuie coroborate cu cele ale alin. (5) al aceluiași articol, în sensul că pentru revizuirea întemeiată pe hotărâri potrivnice legiuitorul a înțeles să limiteze prin alin. (6) numărul căilor de atac la una singură și nu să deschidă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri care, în condițiile alin. (5) ar fi definitivă, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul fiind admisibil numai dacă a doua hotărâre atacată cu revizuire este susceptibilă de apel sau de recurs. Excepția inadmisibilității nu poate fi primită însă motivat de faptul că, pentru ipoteza revizuirii întemeiată pe contrarietate de hotărâri, legiuitorul a consacrat legislativ, în art. 513 alin. (6) C. proc. civ., o singură cale de atac, recursul, în raport de faptul că obiectul verificării de legalitate este restrâns la un singur aspect, acela al respectării puterii de lucru judecat a primei hotărâri pronunțate în aceeași cauză, astfel că argumentul care justifică restrângerea căilor de atac în cazul de revizuire menționat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. lasă fără semnificație faptul că hotărârea a cărui revizuire se solicită este sau nu supusă unei singure căi de atac, adică coroborarea alin. (5) cu alin. (6) din art. 513 C. proc. civ. În acest sens, de altfel, prin Decizia nr. 17/20.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosar nr. x/2019, s-a decis: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., recursul formulat împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod este admisibil, indiferent dacă hotărârea atacată cu revizuire are sau nu caracter definitiv."

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenți, cu apărările intimaților, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează. Criticile din memoriul de recurs ce se referă la faptul că instanța de revizuire nu a motivat inexistența triplei identități și nici nu a analizat excepția autorității de lucru judecat cu privire la sarcinile comisiei se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele. Conform acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Argumentele invocate de recurenți nu se circumscriu însă ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată. Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluția adoptată de instanța de revizuire, se constată, însă, că acestea sunt în concordanță cu hotărârea pronunțată, cu natura și cu circumstanțele speței. Cât privește pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de revizuenți cu privire la întrunirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, se reține că acest argument nu poate fi reproșat instanței de revizuire din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate. Astfel, hotărârea recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți. Se reține că decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate, rezultă că judecătorul cererii de revizuire a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și, respectiv a apărărilor formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către revizuenți în susținerea admisibilității cererii de revizuire, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care revizuenții au înțeles să convingă instanța de judecată. În aceste condiții, împrejurarea că instanța de revizuire nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de revizuenți sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii. Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României). Instanța de recurs nu poate reține nici critica recurenților-revizuenți potrivit căreia decizia recurată nu cuprinde motivele în raport cu argumentele revizuentei ce nu au fost analizate, aceste afirmații reflectând dezacordul recurenților în privința argumentelor care au stat la baza soluției de respingere a cererii de revizuire, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanței de revizuire în privința problemelor de drept în discuție. De altfel, prin cererea de revizuire s-a arătat că cea de-a doua hotărâre judecătorească stabilește însă contrariul și anume că "pârâta și-a îndeplinit în totalitate obligațiile stabilite în sarcina lor de către instanță", revizuenții apreciind că ultima soluție este contrară primei hotărâri cu privire la obligațiile comisiei pârâte, motivarea instanței de revizuire făcând referire la această ipoteză invocată de revizuenți. Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea admisibilității căii de atac, supusă examinării în speță. În contextul arătat, faptul că recurenții-revizuenți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În continuare, se constată, că deși motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ. (care vizează încălcarea autorității de lucru judecat și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând autoritatea de lucru judecat, situație în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Examinând argumentele dezvoltate de autorii recursului, ce vizează, în concret, încălcarea normei prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire), Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt neîntemeiate. Suplimentar față de cele reținute de instanța de revizuire a cărei motivare va fi complinită de prezentele considerente, se reține că, în ceea ce privește cazul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de textul menționat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare, în litigii diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, situație în care executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul menționat. În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existența triplei identități: de cauză, de obiect și de părți, așa cum prevăd dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Examinând prin prisma acestor considerații teoretice speța, se constată contrar susținerilor recurenților, că nu există tripla identitate în privința părților, obiectului și cauzei. Astfel fiind, Înalta Curte reține că, în litigiile soluționate prin deciziile potențial potrivnice în opinia revizuenților, părțile sunt diferite (A., B., Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în cazul dosarului nr. x/2011, respectiv A., B., Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Președintele Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 din cadrul instituției Prefectului municipiului București, în cazul dosarului nr. x/2015), obiectul este diferit (în primul litigiu, refuzul Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 de a soluționa cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate ale acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 cu respectarea Deciziei nr. 1593/16.09.2010 emisă de Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar în al doilea litigiu, cererea reclamanților de sancționare a intimaților Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Președintele Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 - Prefectul Municipiului București și obligarea acestora la plata de despăgubiri materiale) și cauza este diferită (acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile Legii nr. 290/2003, respectiv acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cazul celui de-al doilea proces). Prin urmare, criticile din recurs referitoare la existența triplei identități în privința părților, obiectului și cauzei nu pot fi reținute. Astfel, prin acțiunea cu care a fost învestită Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la 5 aprilie 2011 (Dosarul nr. x/2011) reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru obligarea acesteia la emiterea unei noi hotărâri prin care să soluționeze cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 290/2003. Rezultă, deci, că Dosarul nr. x/2011 al Curții de Apel București, finalizat cu pronunțarea Deciziei civile nr. 976/05.03.2012, s-a purtat între reclamanții A. și B., pe de o parte, și pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pe de altă parte, și a avut ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtei la emiterea deciziei pentru stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamanților, conform Deciziei nr. 1593/16.09.2010 emise de Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) ca urmare a refuzului autorității publice în ce privește soluționarea cererii cu care a fost învestită, acțiunea fiind întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 18 alin. (1), art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și pe dispozițiile din Legea nr. 290/2003. Pe de altă parte, cauza ce a formulat obiectul dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, finalizată cu pronunțarea hotărârilor a căror revizuire se solicită, s-a purtat între aceeași reclamanți, pe de o parte, și pârâții Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Președintele Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 - Prefectul Municipiului București, pe de altă parte, și a avut ca obiect cererea reclamanților de constatare a neîndeplinirii obligației de executare a Deciziei civile nr. 976/05.03.2012 și de aplicare a amenzii în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, precum și de obligare a pârâților la plata unor despăgubiri materiale, acțiunea fiind promovată ca urmare a unei pretinse neexecutare a obligațiilor stabilite în sarcina autorității publice prin Decizia nr. 976/05.03.2012, pronunțată în primul litigiu. În acest context, privite comparativ, contrar susținerilor recurenților, obiectul și cauza juridică sunt diferite, argumentele recurenților că executarea hotărârii definitive și aplicarea sancțiunilor pentru neexecutare fac parte din același proces neavând relevanța atribuită de aceștia, sub acest aspect. Astfel, privitor la obiectul celor două litigii, în prima cauză, înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curții de Apel București, obiectul a fost reprezentat de refuzul de emitere a deciziei de acordare a titlului de despăgubiri de către autoritatea publică, iar obiectul Dosarului nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București a fost reprezentat de pretinsa neexecutare a obligațiilor stabilite în sarcina autorității publice prin Decizia nr. 976/05.03.2012, pronunțată în primul litigiu și sancționare cu amenda prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a autorității publice. Așadar, se constată că nu există identitate de obiect între cele două litigii, scopul final urmărit de reclamanți în cele două litigii fiind diferit. În ceea ce privește cauza, demersul judiciar întreprins de reclamanți în primul litigiu, acesta a fost generat de împrejurarea că pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu a soluționat într-un termen rezonabil cererea reclamanților formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Prin Decizia civilă nr. 976/05.03.2012, pronunțată de secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în Dosarul nr. x/2011, Comisia a fost obligată ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii (05.03.2012) să emită o nouă hotărâre prin care să soluționeze cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 290/2003, cu respectarea Deciziei nr. 1593/16.09.2010 emisă de ANPR. Astfel, Comisia a revocat Hotărârea nr. 301/19.12.2008 și a emis Hotărârea nr. 1259/29.03.2012. Față de conținutul Hotărârii Comisiei nr. 1259/29.03.2012, recurenții-reclamanți au apreciat că există o neexecutare a Deciziei civile nr. 976/05.03.2012, pentru faptul că nu s-a ținut cont de către Comisie la emiterea Hotărârii nr. 1259/29.03.2012, de Decizia ANPR nr. 1593/16.09.2010, conform indicațiilor obligatorii ale instanței de contencios administrativ. În cel de-al doilea litigiu, finalizat cu hotărârea a cărui revizuire se solicită, reclamanții s-au adresat instanței de judecată în vederea sancționării a intimaților Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Președintele Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 - Prefectul Municipiului București pentru pretinsa neexecutare a obligațiilor stabilite de către instanța de judecată prin Decizia nr. 976/2012, în cadrul procedurii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 ce reglementează procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului). Împrejurarea că litigiile au privit, în esență, același drept de a obține măsuri reparatorii pentru bunurile proprietate ale reclamanților, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 290/2003, nu reprezintă o condiție suficientă pentru a se putea tranșa asupra îndeplinirii condiției identității de cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, și deci a dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., întrucât cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății, ci și la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat același litigiu pe un alt temei juridic. Astfel, primul demersul judiciar al reclamantei a fost impus de nemulțumirea față de conduita pârâtei Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 de a nu emite titlul de despăgubire într-un termen rezonabil, litigiul fiind soluționat de instanțele de judecată doar din perspectiva cerința respectării unui termen rezonabil în soluționarea unei cereri, fără o analiză a dreptului pretins, în timp ce, în al doilea litigiu, reclamanții au solicitat sancționarea autorității publice pârâte și a conducătorului acestuia, conform art. 24 din Legea nr. 554/2003, pentru pretinsa neexecutare a obligațiilor stabilite de către instanța de judecată prin Decizia nr. 976/2012, pronunțată în primul litigiu. Prin urmare, rezultă fără echivoc că, pentru hotărârile pretins contradictorii, nu există identitate nici de obiect și nici de cauză, recurenta neputând susține întemeiat că cele două cereri de chemare în judecată ar fi urmărit aceeași finalitate și că, prin pronunțarea hotărârilor a căror revizuire a solicitat-o, s-ar fi încălcat principiul autorității de lucru judecat. Prin urmare, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit în mod just că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate în cauză de A. și B., care să atragă incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În atare situație, susținerea recurenților, în sensul că ar fi întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire în discuție, ca și celelalte argumente invocate în acest context, precum cele referitoare la faptul că nu ar analizată excepției lucrului judecat sunt lipsite de relevanța acordată de autorii căii de atac și nu pot fi reținute. În raport cu cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.