AFFAIRE OANCEA ET AUTRES c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE OANCEA ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)
A TREIA SECȚIE
CAUZA
OANCEA ȘI ALȚII c. ROMÂNIA
(Cerere nr. 5984/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 iulie 2008
DEFINITIVĂ
29/10/2008
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În cauza Oancea și alții c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședință într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 8 iulie 2008,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 5984/02) îndreptată împotriva României și din care unsprezece cetățeni ai acestui stat, dumnii Petre Oancea, Dumitru Oancea, Alexandru Stoicescu, Gheorghe Stoicescu și Teodor Dumitrescu și doamnele Maria Scrieciu, Maria Oancea-Dumitrescu, Elena Radulescu, Victoria Mazurca, Maria-Eugenia Pîrlea și Margareta-Aurelia Constantinescu ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 20 noiembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamanții sunt reprezentați de avocat Eugenia Crângariu, cu sediul la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
La 26 septembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât în plus că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții locuiesc la București.
A. Restituirea bunului imobil reclamanților și acțiune de expulzare a chiriașilor Statului
Prin sentință definitivă din 14 mai 1998, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea în revendicarea unui bun imobiliar naționalizat în regimul comunist pe care reclamanții o introduseră împotriva consilului local din București. Amplasat la nr. 53 din strada Calea Griviței, la București, bunul se compunea din două corpuri de clădiri și terenul atenant. La acea vreme, unul din apartamentele clădirii era ocupat de soții P. în virtutea unui contract de închiriere pe care-l încheiaseră anterior cu Statul și care fusese prelungit de drept pentru o durată de cinci ani în virtutea legii nr. 17/1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere.
Pe o decizie a primarului Bucureștiului, reclamanții, în calitatea lor de coproprietari, au fost formal puși în posesiune a bunului lor la 10 noiembrie 1998. Soții P., care au fost informați de decizia primarului, au refuzat să plece din locație sau să încheie un contract de închiriere cu reclamanții în calitatea lor de noi proprietari ai apartamentului. I-au împiedicat pe aceștia și pe membrii familiilor lor să se bucure de prerogativele lor de proprietari, prin blocarea accesului la clădiri și curtea imobilului prin punerea unui lacăt, prin amenințări verbale și chiar agresiuni fizice, și prin împiedicarea acestora să efectueze lucrările necesare pentru reabilitarea bunului lor. Comportamentul soților P. a fost sancționat de autoritățile de poliție printr-un proces-verbal de contravenție din 20 aprilie 1999, confirmat printr-o sentință din 16 noiembrie 1999 a tribunalului de primă instanță din București.
Având în vedere comportamentul soților P., la 11 mai 1999, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanții i-au somează să plece din locație, indicând că nu doresc să încheie cu ei un contract de închiriere; comportamentul lor agresiv făcea imposibilă coabitarea în imobil, circumstanță de natură să împiedice prelungirea legală a contractelor de închiriere conform art. 13 i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor ("OUG nr. 40/1999").
Confruntați cu refuzul soților P. de a răspunde cererii lor, în virtutea art. 25 și 24 b) alineatele 1 și 3 din legea nr. 114/1996 privind imobilele cu destinație de locuință ("legea nr. 114/1996") și din art. 13 i) din OUG nr. 40/1999, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de expulzare, invocând că soții P. îi împiedicau din utilizarea normală a imobilului și că refuzau să plătească chirii.
Prin sentință din 7 iunie 2000, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea și a ordonat expulzarea soților P. din imobilul reclamanților. Sprijinindu-se pe declarațiile martorilor ascultați, pe procesul-verbal din 20 aprilie 1999 și pe refuzul apărătorilor de a răspunde la întrebările puse de judecători (interogatoriu), tribunalul a hotărât că soții P. ocupau apartamentul fără titlu de închiriere și că au avut un comportament care făcea imposibilă coabitarea în imobil și împiedica utilizarea normală a locuinței. Această sentință a fost confirmată, în apel de soții P., printr-o hotărâre din 16 ianuarie 2001 pronunțată de tribunalul județean din București.
Pe un recurs al soților P., prin hotărâre definitivă din 22 mai 2001, curtea de apel din București a anulat deciziile pronunțate de judecătoriile inferioare și, pe fond, a respins acțiunea de expulzare a soților P. Curtea de apel a constatat că soții P. au avut un comportament condamnabil față de reclamanți, manifestând nemulțumirea cu privire la calitatea lor de noi proprietari, dar că un asemenea comportament nu corespundea cazului prevăzut de art. 13 i) din OUG nr. 40/1999, care trebuia interpretat ca referindu-se exclusiv la relațiile între diferiți chiriași ai unui imobil. Prin urmare, a hotărât că, în virtutea art. 11 din OUG nr. 40/1999, era necesar să se prelungească de drept contractul de închiriere încheiat de soții P. cu Statul, și că incumba reclamanților să trimită o notificare apărătorilor, prin executor judecătoresc, în conformitate cu art. 10 din OUG nr. 40/1999, pentru a-i invita să încheie un contract de închiriere.
B. A doua acțiune de expulzare
Prin sentință din 14 februarie 2005, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea reclamanților de expulzare a soților P. din imobilul în cauză pe motiv al absenței titlului de închiriere al acestora, observând că în aprilie 2004 OUG nr. 40/1999 încetase să producă efectele sale privind prelungirea de drept a contractelor de închiriere și că contractul de care se bucurau apărătorii nu putea fi reînnoit în virtutea art. 14 din OUG nr. 40/1999, având în vedere absența oricărui contract încheiat între reclamanți și soții P. Pe apel al soților P., reclamanții au invocat de asemenea că primii nu au dovedit că au plătit chiriile datorate pentru apartamentul în litigiu. Prin hotărâre din 15 noiembrie 2005, tribunalul județean din București a confirmat sentința din primă instanță.
Prin hotărâre din 6 septembrie 2006, adoptată la majoritate, curtea de apel din București a respins acțiunea de expulzare a soților P. Conform art. 14 din OUG nr. 40/1999, a hotărât că netrimiterea de către proprietari a unei notificări respectând condițiile stricte de fond și formă prevăzute în ordonanța precitată aveva sancțiunea de reînnoire a contractului de închiriere încheiat de soții P. cu Statul, pentru aceeași durată de cinci ani. În plus, curtea de apel a considerat că existența litigiilor dintre reclamanți și soții P. nu era pertinentă în acest sens. În sfârșit, sprijinindu-se pe art. 11 (1) și 22 (3) din OUG nr. 40/1999, curtea de apel a hotărât de asemenea că neachitarea chiriilor de către soții P. nu putea fi invocată de proprietari ca motiv pentru expulzarea lor din apartament.
Din informațiile furnizate de reclamanți reiese că, până la această zi, nu și-au recuperat partea din bunul lor ocupată de soții P., care continuă să locuiască acolo fără a plăti vreo chirie.
C. Plângere penală pentru refuzul unui terț de a respecta o sentință definitivă cu privire la un imobil
În virtutea art. 271 (2) din codul penal, reclamanții au depus o plângere penală la parchetul de lângă tribunalul de primă instanță din București, susținând că soții P. îi împiedicau de la accesul la curtea imobilului care le-a fost restituit prin sentința definitivă din 14 mai 1998.
Prin hotărâre din 4 noiembrie 2005, tribunalul județean din București a anulat și cu întoarcere decizia de neîncepere a urmăririi pronunțată de parchet cu privire la plângerea reclamanților. O nouă decizie de neîncepere a urmăririi pronunțată de parchetul sus-menționat la 20 decembrie 2006 a fost infirmată printr-o rezoluție din 9 martie 2007 a procurorului șef al parchetului în cauză care, sprijinindu-se pe hotărârea precitată, a ordonat un nou examen al plângerii penale a reclamanților. Procurorul șef a constatat că P.L. a recunoscut că soțul ei, în martie 2004, blocasem accesul curții imobilului reclamanților și a remarcat că examinarea faptelor săvârșite se impunea chiar dacă soții P. au autorizat mai târziu un acces parțial. Din dosar reiese că procedura în cauză este în curs.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Esențialul reglementării interne relevante în materie, și anume extrase din legile nr. 5/1973 privind gestionarea locuințelor și relațiile dintre proprietari și chiriași ("legea nr. 5/1973"), 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele ("legea nr. 114/1996"), precum și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea valorii chiriei pentru localurile cu destinație de locuință ("OUG nr. 40/1999") și legea nr. 241 din 16 mai 2001 care a aprobat OUG nr. 40/1999 ("legea nr. 241/2001"), este descris în hotărârile Radovici și Stănescu c. România (nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, cauze conexe, §§ 53 la 58, 2 noiembrie 2006) și Burzo c. România (nr. 75240/01, § 29, 4 martie 2008).
Art. 271 (2) din codul penal sancționează delictul de a împiedica o persoană de a utiliza o locuință sau un imobil pe care îl deține în virtutea unei sentințe definitive. Utilizarea amenințărilor sau a violenței constituie circumstanțe agravante. Art. 320 din codul penal sancționează, doar la plângere penală a victimei, faptul de a obstrucționa utilizarea normală a unei locuințe. De altfel, condițiile necesare pentru a introduce o acțiune civilă posesorie, împotriva unei tulburări a posesiei săvârșite cu sau fără violență, sunt descrise în hotărârea Pușcaș c. România (nr. 30502/03, § 41 in fine, 11 octombrie 2007).
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanții invocă o leziune dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilității de a obține expulzarea soților P. din imobilul lor, aceștia ocupând un apartament din acest imobil fără titlu de închiriere și fără a plăti chirii, precum și din reglementarea privind prelungirea contractelor de închiriere (OUG nr. 40/1999) care le-ar impune o sarcină disproporționată. Adaugă că soții P. i-au împiedicat de la accesul la curtea imobilului. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor ei. Niciodată nu se poate fi lipsit de proprietate decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care statul îl are de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
Guvernul se opune acestei opinii.
A. Privind admisibilitatea
În măsura în care greul reclamanților comportă o ramură referitoare la faptul că soții P. le-au blocat accesul la curtea imobilului, Curtea constată că, spre deosebire de cazul apartamentului litigios ocupat în virtutea OUG nr. 40/1999 care va fi examinat separat mai jos, din informațiile persoanelor interesate reiese că obstrucția în dreptul lor de proprietate cu privire la restul imobilului ar fi datorată comportamentului soților P. Remarcă că mai multe căi de recurs par să fie deschise reclamanților pentru a face să înceteze obstrucția în dreptul lor la respectarea bunurilor lor săvârșită de particulari prin fapte concrete (§ 17 mai sus) și că au, de altfel, sesizat parchetul competent cu o plângere penală împotriva soților P. conform art. 271 (2) din codul penal, necontestând deloc în caz caracterul efectiv al acestei căi de recurs al cărei examen este încă în curs la această zi.
În vederea celor de mai sus, Curtea consideră că această parte a greului trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Privind restul greului, Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne. Conform acestuia, reclamanții ar fi trebuit să angajeze împotriva soților P. o procedură de expulzare fundată pe art. 24 din legea nr. 114/1996 și să se plângă în mod expres de neachitarea chiriilor timp de mai mult de trei luni consecutive. De altfel, susține că reclamanții ar fi putut sesiza tribunalele interne cu o acțiune de expulzare a soților P. la împlinirea termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 pentru prelungirea de drept a contractului în favoarea chiriașilor, și anume după 8 aprilie 2004, considerând că după această dată reînnoirea contractului nu poate interveni decât pe acord al părților implicate. Guvernul prezintă dossierului exemple de jurisprudență internă referitoare la litigii locative.
Reclamanții nu au prezentat observații pe acest punct.
Curtea amintește că a hotărât deja în mai multe cauze că acțiunea de expulzare fundată pe art. 24 b) din legea nr. 114/1996 nu era efectivă în cazul proprietarilor care se aflau în situația reclamanților și nu vede niciun motiv de a ajunge la altă concluzie în caz (a se vedea, între altele, Radovici și Stănescu c. România, nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006, Spanoche c. România, nr. 3864/03, §§ 42-45, 26 iulie 2007, și Arsenovici c. România, nr. 77210/01, §§ 30-32, 7 februarie 2008). De altfel, ca în prima cauză sus-menționată, remarcă că reclamanții și-au întemeiat acțiunea de expulzare de asemenea pe neachitarea chiriilor de către ocupanții apartamentului lor (§ 8 in fine mai sus). În plus, Curtea constată că, dacă o parte din deciziile furnizate de Guvern se referă la proceduri privind aplicarea art. 24 în cauză, acesta nu a demonstrat că deciziile respective au dobândit autoritate de lucru judecat, deoarece erau susceptibile de a fi modificate în recurs.
Privind introducerea unei acțiuni de expulzare a ocupanților apartamentului lor după 8 aprilie 2004, când, conform Guvernului, efectele OUG nr. 40/1999 privind reînnoirea de drept a contractelor de închiriere ar fi încetinit, Curtea nu poate decât să constate că reclamanții au angajat o asemenea procedură, dar au fost respinși de judecătoriile interne (§§ 11 și 12 mai sus).
Prin urmare, se impune respingerea excepției Guvernului bazate pe neepuizarea căilor de recurs în ambele ramuri ale sale.
De altfel, Curtea constată că, pentru atât cât se referă la apartamentul ocupat de soții P. în virtutea dispozițiilor legale privind protecția chiriașilor, acest greu nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci a fi declarat admisibil.
B. Privind fondul
Guvernul consideră că ingerința autorităților în drepturile reclamanților de a folosi bunul lor, ingerință decurgând din respingerea acțiunii de expulzare a soților P., era prevăzută de lege, și anume de OUG nr. 40/1999, urmărea un scop legitim, și anume protecția intereselor chiriașilor într-o situație caracterizată de penuria locuințelor cu preț accesibil, și era proporționată cu scopul în cauză. După ce a reafirmat argumentele prezentate privind admisibilitatea, a trimis la cererea Robitu c. România examinată de Comisie (nr. 33352/96, decizia din 20 mai 1998, Decisions and Reports (DR) 49) și în fine a rezumat dispozițiile OUG nr. 40/1999, Guvernul concluzionează că prezenta cauză este diferită de cauzele Hutten-Czapska c. Polonia ([GC], nr. 35014/97, 19 iunie 2006) și Immobiliare Saffi c. Italia ([GC], nr. 22774/93, CEDH 1999-V).
Reclamanții nu au prezentat observații în răspuns.
Curtea a avut deja ocazia să afirme că OUG nr. 40/1999 se analizează ca o reglementare a folosirii bunurilor care urmărește un scop de interes general și că sistemul ainsi pus în loc de autoritățile naționale nu este critiquabil în sine. Cu toate acestea, după ce a examinat și identificat dispoziții defectuoase și lacune în OUG nr. 40/1999, a hotărât de asemenea că sancționarea proprietarilor care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de OUG nr. 40/1999 prin impunerea unei obligații atât de grele ca aceea de a ține foștii chiriași ai Statului în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a percepe chirie, a pus pe ei o sarcină specială și excesivă de natură să rupă echilibrul corect dintre protecția dreptului individului la respectarea bunurilor lui și exigențele interesului general (a se vedea, între altele, Radovici și Stănescu, precitat, § 89).
Curtea consideră că situația în caz este similară cu cea descrisă în cauza Radovici și Stănescu precitată. Respinși de tribunalele interne din acțiunile lor de expulzare îndreptate împotriva foștilor chiriași ai Statului care ocupau apartamentul lor și refuzaseră să încheie un contract de închiriere cu ei, și obligați să ție foștii chiriași din cauza necunoașterii dispozițiilor stricte ale OUG nr. 40/1999, ale căror lacune au fost menționate mai sus, reclamanții s-au văzut timp de mai mulți ani în imposibilitate de a utiliza apartamentul în cauză sau de a obține chirii. De altfel, în aplicarea OUG nr. 40/1999, tribunalele interne au hotărât că neachitarea chiriilor de către soții P. nu putea fi invocată ca motiv de expulzare de către reclamanți, proprietari ai apartamentului în cauză.
Prin urmare, Curtea consideră că nimic nu permite a se abate de la jurisprudența precitată și că a existat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. PRIVIND APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Conform art. 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante în cauză nu permite a șterge decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Sprijinindu-se pe un raport de expertiză, reclamanții cer 3.790 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit din cauza chiriilor neperceute din partea soților P. pentru apartamentul în cauză între decembrie 1998 și mai 2007 și 32.640 EUR pentru daunele suferite prin nefuncționarea altor piese ale imobilului din cauza comportamentului soților P. De altfel, reclamanții cer 10.000 EUR pentru fiecare dintre ei pentru prejudiciul moral suferit din cauza frustrării și umilării resimțite din cauza imposibilității de a utiliza imobilul lor.
Privind prejudiciul material invocat, Guvernul constată că obiectul material al cererii este reprezentat de apartamentul închiriat soților P. Admițând că suma de 3.790 EUR reprezintă o estimare rezonabilă a chiriilor neperceute pentru acest apartament, se opune acordării unei alte sume la acest titlu. Cât la prejudiciul moral invocat, Guvernul trimite la alte cauze similare judecate de Curte și consideră că suma solicitată este excesivă.
Privind cererea la titlu de prejudiciu material, Curtea a constatat în caz o încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restricțiilor suferite de reclamanți timp de mai mulți ani în legătură cu folosirea apartamentului lor ocupat de soții P., restricții derivate din OUG nr. 40/1999, precum și din imposibilitatea rezultată de a face pe ocupanții acestui apartament să le verse o chirie. Curtea nu zărește nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat din cauza neutilizării altor piese ale imobilului decât apartamentul ocupat de soții P. și respinge cererea reclamanților în acest sens. De fapt, consideră că acordarea unei sume pentru lipsa de beneficiu a apartamentului în cauză este deci în legătură directă cu încălcarea constatată. De altfel, Curtea constată că în caz soții P. continuă să ocupe apartamentul reclamanților fără a plăti nicio chirie (a se vedea Popescu și Toader, nr. 27086/02, § 47, 8 martie 2007, și Tarik c. România, nr. 75849/01, § 68 in fine, 7 februarie 2008).
Prin urmare, Curtea consideră că se impune a aloca în ansamblu reclamanților întreaga sumă cerută la acest titlu pentru prejudiciu material, și anume 3.790 EUR.
De altfel, Curtea estimează că reclamanții au suferit prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de leziunea dreptului lor de a utiliza apartamentul în cauză. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune și statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea aloca 1.000 EUR fiecăruia dintre reclamanți pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanții nu au prezentat cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor suportate pentru procedurile în fața judecătoriilor interne sau în fața Curții.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară
cererea admisibilă privind greul bazat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și referitor la leziunea dreptului reclamanților de folosire a apartamentului ocupat de soții P., și inadmisibilă pentru restul;
Hotărăște
că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în virtutea art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume a fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății:
i. 3.790 EUR (trei mii șapte sute nouăzeci euro) în ansamblu reclamanților, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu material;
ii. 1.000 EUR (o mie euro) fiecăruia dintre reclamanți, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 iulie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte