ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 2168 din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței nr. 1796 din 11 mai 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondate. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul-reclamant, ca nefondată. Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că, dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în forma în vigoare la data producerii faptei ilicite, stabilesc coordonatele în care trebuie îndeplinită obligația de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluționare, procedura exactă și sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații.
Prevederile art. 36 alin. (2) din actul normativ menționat permit persoanei vătămate să se adreseze direct asigurătorului cu o cerere de despăgubire și să soluționeze pretențiile sale pe cale amiabilă, asigurătorul fiind obligat să răspundă în termenul legal stabilit. Curtea a apreciat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale mai sus menționate, întrucât, din interpretarea acestora reiese că se impune un răspuns prompt unei solicitări de despăgubire, iar nu un răspuns unei cereri reiterate. O nouă cerere se poate formula pentru despăgubiri noi, pentru consecințe ale accidentului născute ulterior faptei ilicite, iar depunerea celei de-a doua cereri nu relevă această ipoteză, având în vedere conținutul său și înscrisurile pe care partea le-a menționat ca fiind depuse în susținere.
Faptul că prima cerere nu a primit răspuns în termenul corespunzător și că oferta a fost considerată derizorie, a fost apreciat că nu prezintă relevanță, câtă vreme pretențiile apelantului-reclamant, referitoare la primul și la al treilea capăt de cerere au avut drept cauză cea de-a doua cerere. În aceste condiții, Curtea a arătat că nu pot fi primite motivele de apel care privesc primul și al treilea capăt de cerere. Cât privește cuantumul daunelor morale, a reținut că, la nivel legislativ și jurisprudențial, nu s-au stabilit limite maxime și minime ale despăgubirilor în ceea ce privește acest tip de prejudicii. Din perspectivă jurisprudențială, a constatat că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat și la o judecată în echitate, prin raportare la consecințele negative suferite de reclamanți.
Ținând cont de situația de fapt a speței, a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, reiese că despăgubirile acordate de instanța de fond sunt proporționale suferințelor apelantului-reclamant.
Curtea a menționat că stabilirea cuantumului despăgubirilor, echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doză de aproximare, însă instanța trebuie să se raporteze la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială etc. A stabilit că, în cazul daunelor morale, urmare unui accident de circulație, la evaluarea despăgubirilor morale cuvenite victimei, pentru a nu fi pur subiectivă sau pentru a nu se tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama și de împrejurarea că acordarea unor sume de bani nu trebuie să depășească sfera unor compensații destinate să aline suferința psihică și care să nu conducă la primirea unui cuantum disproporționat.
A apreciat că suma acordată trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu și a celui material, ținându-se cont de criteriile prevăzute de actele normative, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind atributul instanței de judecată, care trebuie să se bazeze pe criteriile obiective arătate mai sus. Astfel, prin raportare la faptul că partea nu mai poate lucra în ferma sa, iar soția întreține familia, a stabilit că despăgubirea trebuie să acopere doar aspectul psihic, suferința cauzată de aceste aspecte, iar nu eventualele pierderi materiale. Instanța de apel a considerat că suma totală acordată la fond nu este lipsită de importanță și nici exagerată, în contextul suferințelor cauzate.
Reținând necesitatea găsirii unui just echilibru între despăgubire și daună, Curtea a apreciat că suma de 100.000 euro solicitată de apelantul-reclamant încalcă acest echilibru, la fel și suma de 80.000 RON oferită de apelanta-pârâtă. A arătat că suma stabilită nu poate depăși nivelul rezonabil, fiind necesar să se țină cont și de nivelul de dezvoltare al societății. Raportat la situația de fapt dovedită de apelantul-reclamant, a apreciat că instanța de fond a individualizat corect despăgubirea acordată. A arătat că la dosar nu s-a depus practică judiciară, cu excepția Sentinței nr. 941 din 28 martie 2013, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/2012, speță în care victima a avut nevoie de circa 110 - 120 zile de îngrijiri medicale.
Curtea a specificat că menționarea altor hotărâri de către ambii apelanți și solicitarea de studiere a acestora în sistemul de evidență informatizată a instanțelor nu poate conduce la concluzia că în acest sens trebuie să procedeze judecătorul cauzei, cât timp astfel de hotărâri nu se regăsesc la dosar. Or, a avea în vedere o anumită practică judiciară necunoscută de una dintre părți, echivalează cu încălcarea drepturilor procesuale, cu atât mai mult cu cât fiecare parte invocă în sprijinul său practica judiciară favorabilă. În ceea ce privește Ghidul și modul de calcul al despăgubirilor a reținut că prin intermediul acestuia se încearcă o uniformizare a sumelor pe categorii de consecințe, prin realizarea unei medii aritmetice, dar care nu ia în considerare particularitățile fiecărei cauze.
Or, instanța este cea chemată să aplice legea la un caz particular, iar varietatea situațiilor faptice, raportată la scala consecințelor explică diferențele între sumele acordate în situații care, în aparență, sunt similare. Cât privește demența degenerativă, a reținut că raportul de expertiză nu a confirmat diagnosticul, iar instanța de fond trebuia să țină cont de această probă administrată în cauză, iar nu să aprecieze că există diagnostice divergente, astfel cum a pretins apelantul-reclamant. Referitor la capacitatea de muncă, a constatat că același raport a indicat că recurentul are o incapacitate adaptivă de 30%.
Pe de altă parte, a reținut că decizia medicală asupra capacități de muncă a stabilit drept cauză a invalidității art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, respectiv, o invaliditate de gradul III, caracterizată, conform legii, prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, recurentul putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. De asemenea, a reținut că proba testimonială a relevat suferințele apelantului-reclamant, însă nu a justificat majorarea daunelor morale stabilite. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., la 12 februarie 2018 (data depunerii la oficiul poștal). Invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.
civ., reclamantul a susținut că instanța de apel a încălcat dreptul comunitar, astfel cum acesta este aplicat prin deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauză, fiind necesar să se țină cont de efectul direct al Directivelor europene, principiu fundamental al Uniunii Europene. Astfel, a arătat că, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit că o directivă are efect dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă țara din Uniunea Europeană nu a transpus directiva în termenul prevăzut. În acest context, a arătat că instanța de apel nu a interpretat dreptul național conform Directivei/2009/103/CE și nici nu a motivat hotărârea sub acest aspect, motivare prin care ar fi trebuit să argumenteze dacă interpretarea dată legislației naționale este conformă directivei, deși acesta a fost unul dintre motivele pe care le-a invocat în susținerea apelului formulat în cauză.
Recurentul a arătat că, în scopul asigurării despăgubirii integrale și cu promptitudine a persoanelor păgubite în accidente rutiere, prin Normele aprobate de Ordinul CSA nr. 14/2011 a fost instituită o procedură convențională de despăgubire pe cale amiabilă, cu termene, condiții și obligații clar stabilite. Prin normele care reglementează această procedură sunt aduse la îndeplinire dispozițiile Directivei nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.
A specificat că în considerentele directivei se prevede o procedură de prezentare către victimă a unei oferte de despăgubire motivate, garantându-i-se acesteia soluționarea litigiului în cel mai scurt timp, statele fiind obligate să adopte sancțiuni și perceperea unor dobânzi de la asigurătorii care nu respectă termenul de 3 luni de la primirea avizului de daună, în care trebuie să prezinte o ofertă de despăgubire justificată sau un răspuns justificat la elementele invocate în cerere, în cazul în care solicitarea de despăgubire a fost respinsă.
Criticând încălcarea de către instanța de apel a normelor dreptului european și intern, respectiv a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din același act normativ, recurentul a susținut că, în mod greșit a fost respinsă solicitarea sa privind obligarea pârâtei la plata tuturor despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire, urmare faptului că nu a formulat în termen o ofertă justificată și o notificare de respingere motivată a pretențiilor. În acest context, a arătat că prevederile legale mai sus menționate nu au fost aplicate de instanța de apel, întrucât aceasta a reținut în mod greșit că cererea de despăgubire primită de pârâtă la 30 martie 2016 este, de fapt, o reiterare a cererii depuse anterior de recurent, la care asigurătorul nu era obligat să dea un răspuns.
Această ipoteză a instanței de apel, în care a considerat că victima unui accident auto este obligată să depună o singură cerere de despăgubire a fost considerată de către recurent ca nefiind conformă dreptului național și legislației europene și că reprezintă o încălcare a dreptului victimei de a obține despăgubiri. Or, a doua cerere de avizare a daunelor, formulată de recurent are caracter de noutate față de cea dintâi, reprezentând, în fapt, o nouă cerere de despăgubire care a fost formulată în contextul stabilirii unor diagnostice noi și a încadrării sale în gradul III de invaliditate și pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă. Recurentul a susținut, de asemenea, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, conform cărora, în cazul vătămării corporale, stabilirea daunelor morale se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.
În susținerea acestei critici recurentul a arătat că suma de 50.000 euro stabilită de instanța de fond, cu titlu de daune morale, menținută de instanța de apel, nu constituie o reparație prin echivalent a prejudiciului suferit, nefiind echitabilă și proporțională cu acesta, față de dispozițiile legale în vigoare și practica judiciară în materie. Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, legislația aplicabilă speței nu stabilește limite maxime și minime pentru acordarea daunelor morale. În ceea ce privește determinarea acestora, recurentul a susținut că se impune verificarea jurisprudenței din România în cauze similare. De asemenea, a arătat că Directiva 2009/103/CE prevede expres că victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității Europene.
Acest aspect a fost statuat și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că Directivele europene în materie trebuie să garanteze victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule un tratament comparabil, fiind necesar ca acesta să se reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puțin echivalent cu jurisprudența relevantă, iar condițiile de acordare a daunelor trebuie să fie cel puțin la fel de favorabile ca în alte situații asemănătoare. În acest context, recurentul a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența depusă la dosar, în care s-au acordat despăgubiri mai mari față de cele stabilite în cauză.
De asemenea, a susținut că este discriminatorie motivarea instanței de apel conform căreia proporția rezonabilă care nu poate fi depășită este nivelul social de dezvoltare a societății, întrucât aceasta ar însemna că cetățenii sunt tratați în mod diferit în situații similare, fără ca aceasta să aibă legătură cu prejudiciul efectiv suferit prin accident și nici cu discriminarea pozitivă (adaptări rezonabile). Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră dreptul la nediscriminare prin art. 14, care protejează persoanele fizice aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe Convenția le recunoaște.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la aplicarea art. 14 din Convenție și a Protocolului 12 la aceasta, relevă că o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Recurentul a susținut că, în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care a reținut că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 37 coroborate cu cele ale art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, recurentul a arătat că, în mod greșit instanța de apel a respins apelul reclamantului, din perspectiva solicitării de aplicare a penalităților de întârziere la despăgubirile datorate de intimata-pârâtă. Or, aceste penalități trebuiau acordate în contextul în care intimata-pârâtă nu a răspuns cererii de plată a despăgubirilor din 30 martie 2016, prin formularea unei oferte de despăgubire justificate și nici prin respingerea motivată, în tot sau în parte, a pretențiilor de despăgubire, în termenul de 3 luni de la primirea cererii.
Momentul de la care încep să curgă aceste penalități este marcat de împlinirea termenului de 3 luni, acordat asigurătorului pentru a proceda conform art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în prezenta cauză începând cu 1 iulie 2016. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de aplicare a penalităților de întârziere de la 1 iulie 2016 și a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, calculate asupra debitului principal, începând din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii. Prin menținerea acestei soluții, instanța de apel i-a aplicat pârâtei o sancțiune pentru o eventuală viitoare neexecutare voluntară a unei hotărâri judecătorești în termen de 10 zile, iar nu pentru neexecutarea unei obligații contractuale.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în privința daunelor morale. Deși a făcut referire la probatoriul administrat în cauză, instanța nu a analizat, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, probele administrate, or a nu analiza argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
A precizat că la cuantificarea prejudiciului moral se ține cont de criteriile obiective, cristalizate prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la consecințele negative suferite de victimă în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecințe, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a victimei și vârsta acesteia. La stabilirea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei accidentului rutier.
Recurentul a susținut că instanța de apel, deși a enumerat corect, printre criteriile de evaluare a prejudiciului, modul în care a fost afectată viața profesională și personală a victimei, a reținut că faptul că acesta nu mai poate lucra la fermă, soția și fiicele sale fiind obligate să se ocupe singure de magazinul alimentar și de creșterea animalelor, nu sunt elemente care să intre în cuantificarea prejudiciilor. De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a motivat declarațiile martorilor audiați în cauză, iar elementele relevate de aceștia nu au fost folosite la cuantificarea prejudiciului, singurele criterii folosite de instanță în acest sens fiind situația victimei și nivelul social de dezvoltare al societății, criterii care sunt confuze, neclare și neexplicate de instanță.
Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 16 februarie 2018, sub nr. x/2016, fiind repartizate aleatoriu, spre soluționare, Completului de filtru nr. 10. Prin rezoluția completului din 21 februarie 2018, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de art. XIII și art. XVII alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. La 4 aprilie 2018 (data depunerii la serviciul de curierat rapid), intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, susținând că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.
civ. nu se încadrează în criticile de nelegalitate prevăzute de acest text de lege. Referitor la motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a susținut că este nefondat. La 2 mai 2018, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că motivele de recurs invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că cererea de recurs formulată de reclamant îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. Potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, raportul a fost comunicat părților la 17 mai 2018, cu mențiunea de a depune, în scris, puncte de vedere cu privire la acesta.
Părțile nu s-au conformat dispozițiilor instanței. Prin rezoluția din 11 septembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la 24 octombrie 2018, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din camera de consiliu din 24 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., instanța a suspendat judecata recursurilor până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Având în vedere că sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile care a făcut obiectul dosarului mai sus menționat a fost soluționată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. x/2018, în sensul respingerii acesteia, ca inadmisibilă, constatând că nu mai subzistă motivul suspendării, prin rezoluția din 4 februarie 2019, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru continuarea procedurii de filtru, acordându-se termen de judecată la 13 martie 2019, pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.
Prin încheierea din camera de consiliu din 13 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă SC B. SA și a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2168 din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Critica esențială supusă examinării pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. constă în faptul că instanța de apel a încălcat dreptul comunitar, în sensul că nu a aplicat Directiva 2009/103/CE și nici nu a interpretat normele dreptului intern din perspectiva acestui act normativ, deși acesta a constituit unul dintre motivele de apel formulate în cauză. Critica este nefondată. Înalta Curte constată că Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 263/11 din 7 noiembrie 2009, reglementează asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) a cetățenilor europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident rutier, și are ca obiectiv întărirea și consolidarea pieței interne a asigurărilor auto. În ceea ce privește directivele, Înalta Curte subliniază că acestea nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă, ci ele se adresează statelor membre ale comunității europene și trebuie transpuse în legislația internă a acestora. Directiva Europeană în materie de accidente rutiere, de care se prevalează recurentul, este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare stat în parte are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit, prin elaborarea legislației propriu-zise și a măsurilor de implementare. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene instituie obligația juridică a statelor membre de a transpune în dreptul intern directivele europene. Prin O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie au fost transpuse prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II). Ordonanța de Urgență nr. 54/2016 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 12 iunie 2017, act normativ prin care au fost, de asemenea, transpuse în dreptul intern prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II). La 6 decembrie 2011 a fost adoptat Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, care, de asemenea, reprezintă transpunerea în legislația română a dispozițiilor Directivei 2009/103/CE. De altfel, însuși recurentul, prin memoriul de recurs, a susținut că, pentru asigurarea despăgubirii integrale și cu promptitudine a persoanelor păgubite în accidente rutiere, "prin Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 a fost instituită o procedură convențională de despăgubire, pe cale amiabilă, cu termene, condiții, și obligații clar stabilite", prin norme care reglementează această procedură fiind "aduse la îndeplinire dispozițiile Directivei 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi". Or, având în vedere că Directiva a fost transpusă în legislația internă, se constată că în mod eronat a invocat recurentul încălcarea dispozițiilor de acesteia de către instanța de apel, care a soluționat cauza din perspectiva Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care, astfel cum s-a arătat, reprezintă o transpunere în dreptul intern a prevederilor sale. De altfel, susținerea recurentului, în sensul că instanța de apel nu a interpretat dreptul național în conformitate cu Directiva 2009/103/CE, deși în cuprinsul cererii de apel a fost invocată o astfel de critică, nu poate fi primită, întrucât se constată că aceasta nu a constituit motiv de apel. Or, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
Critica privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, este nefondată. Conform art. 36 alin. (2) din actul normativ mai sus menționat, "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii" în ceea ce privește dispozițiile art. 26 alin. (1) din Norme, se constată că acestea reglementează obligația asigurătorului de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Dispozițiile legale mai sus evocate stabilesc condițiile în care trebuie îndeplinită obligația de despăgubire de către asigurător. Înalta Curte, examinând considerentele deciziei recurate, precum și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reține că, urmare producerii evenimentului rutier din 12 septembrie 2013 și formulării de către recurent a cererii de despăgubire, s-a format Dosarul de daună nr. x, prin adresa din 19 august 2015, intimata-pârâtă B. SA - Direcția Daune solicitându-i recurentului să depună toate documentele necesare instrumentării acestuia. La 21 ianuarie 2016, părțile au încheiat un proces-verbal, în cuprinsul căruia s-a menționat că recurentul nu a fost de acord cu oferta pârâtei de a plăti daune morale și materiale în sumă de 80.000 euro, în vederea acoperirii prejudiciului moral și material suferit în urma producerii evenimentului rutier, prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă în proporție de 50%, situație ce urma a fi revizuită în anul 2017. Ulterior încheierii procesului-verbal mai sus menționat, la 25 martie 2016, recurentul a formulat o altă cerere de despăgubire, prin care i-a solicitat intimatei-pârâte acordarea daunelor materiale în cuantum de 2.035,91 RON și a daunelor morale în valoare de 100.000 euro, arătând că, prin prejudiciile suferite în urma producerii accidentului, i s-a diminuat capacitatea de muncă în proporție de 50%, iar termenul de revizuire a acestei situații este în anul 2017. Or, în raport de motivele expuse de recurent în cuprinsul acestei din urmă cereri de dezdăunare, contrar susținerilor acestuia, se constată că aceasta nu are caracter de noutate, fiind corectă susținerea instanței de apel care a reținut că aceasta reprezintă, în fapt, o reiterare a celei dintâi cereri de acordare a daunelor morale și materiale rezultate în urma producerii accidentului rutier din 12 septembrie 2013. În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât, în cauză, intimata-pârâtă a emis oferta de plată a despăgubirilor în termenii prevăzuți de această dispoziție legală. De altfel, din interpretarea acestei norme juridice reiese că asigurătorul are obligația de a răspunde cererii de despăgubire formulate de asigurat, iar nu unei cereri reiterate, chiar dacă aceasta cuprinde o majorare a pretențiilor părții prejudiciate.
Referitor la motivele de recurs care vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și faptul că aceasta nu a ținut cont de jurisprudența depusă la dosar, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, pentru următoarele considerente: Normele legale mai sus menționate reglementează modalitatea de stabilire a daunelor morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Înalta Curte reține că, la nivel legislativ și de principiu, nu există criterii obiective precise și cuantificabile de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudență și în doctrină au fost reliefate câteva astfel de criterii, pe baza cărora instanța urmează să facă o apreciere subiectivă în funcție de circumstanțele speței. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. De asemenea, în jurisprudența națională s-au conturat opinii, în caz de vătămare a integrității corporale ori a sănătății, potrivit cărora determinarea prejudiciului nepatrimonial se realizează pe baza actelor medico-legale din care rezultă numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare vindecării. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Examinând decizia atacată se observă că instanța de apel atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate recurentului s-a raportat la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, apreciind consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care celui vătămat i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare din speță, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de recurent. Astfel, pe baza probatoriului administrat în cauză, statuând în echitate, Curtea a reținut că despăgubirea acordată de instanța de fond nu trebuie nici majorată și nici redusă, întrucât raportul de expertiză nu a confirmat diagnosticul de demență degenerativă, iar, în ceea ce privește diminuarea capacității de muncă a recurentului, a constatat că același raport a indicat că există o incapacitate adaptivă a acestuia de 30%. În cauză, deși intimata a invocat o serie de decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat asupra nerespectării obligațiilor asigurătorului, prevăzute de art. 37 Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 (Decizia nr. 4681/22.10.2013 a ICCJ, secția I civilă), asupra momentului de la care încep să curgă penalitățile (Decizia 10665/07.11.2013 a Curții de Apel Cluj), respectiv a situației în care acestea urmează a fi acordate (Decizia nr. 175/2015 a Tribunalului Specializat Cluj), la dosarul cauzei, în fața instanței de fond, a fost depusă numai Decizia nr. 4681 din 22 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2011, în care răspunderea asigurătorului a fost reținută pe temeiul răspunderii civile delictuale (în speța de față, fiind aplicabilă răspunderea contractuală izvorâtă din contractul de asigurare RCA), victima având nevoie pentru recuperare de 110 - 120 zile de îngrijiri medicale (față de situația din cauza pendinte în care recurentul a suferit leziuni care au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale). Solicitarea în sensul studierii hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze similare, indicate în extrasele de pe portalul mai multor instanțe judecătorești și enumerate în anexa la acestea, nu a obligat instanța de apel la pronunțarea deciziei în raport de acestea. Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Simplele afirmații ale recurentei în sensul că daunele morale acordate sunt prea mici față de prejudiciul suferit, față de practica instanțelor de judecată în materie, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum mai mare al acestora. Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Ca atare, nu se poate reține că instanța de apel, prin pronunțarea deciziei recurate, a aplicat un tratament discriminatoriu recurentului, în comparație cu situația victimelor din alte dosare, astfel cum a susținut acesta. Pe de altă parte, în cauză, nu a fost încălcată nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nici a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în materie, prin care s-a stabilit că, în materia daunelor morale, hotărârile pronunțate de aceste instanțe pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Critica referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 37 și art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la stabilirea penalităților, este, de asemenea, nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 37 din actul normativ menționat, "Dacă asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează în mod nejustificat despăgubirea, la suma cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere". Aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță, de vreme ce asigurătorul a emis, anterior inițierii prezentului demers judiciar, o ofertă de despăgubire, prin raportare la documentele justificative depuse de reclamant. Faptul că soluționarea pe cale amiabilă a diferendului dintre părți a eșuat, prin neacceptarea ofertei de plată de către recurent, nu poate conduce la stabilirea unei culpe în sarcina intimatei și, prin urmare, la obligarea acesteia la plata penalităților, în condițiile prevăzute de art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Astfel, este legală soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel, prin care s-a stabilit ca plata penalităților de întârziere să fie făcută în condițiile prevăzute de art. 37 coroborate cu cele ale art. 36 alin. (5) ultima teză, respectiv în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
În ceea ce privește motivul de recurs încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva acestor prevederi recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel, deși a enumerat corect, printre criteriile de evaluare a prejudiciului, modul în care a fost afectată viața profesională și personală a victimei, a reținut că împrejurarea în care acesta nu mai poate lucra la fermă, soția și fiicele sale fiind obligate să se ocupe singure de magazinul alimentar și de creșterea animalelor, nu sunt elemente care să intre în cuantificarea prejudiciului. De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a motivat declarațiile martorilor audiați în cauză, iar elementele relevate de aceștia nu au fost folosite la cuantificarea prejudiciului, singurele criterii folosite de instanță în acest sens fiind situația victimei și nivelul social de dezvoltare al societății, criterii care sunt confuze, neclare și neexplicate de instanță. Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică. Reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele. Din examinarea modului în care instanța de apel a analizat apelurile formulate în cauză, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia. Astfel, în cauză, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să argumenteze soluția adoptată nu este de natură să creeze confuzie și neclaritate, astfel cum a susținut recurentul. Curtea de Apel a explicat motivul pentru care a menținut cuantumul despăgubirilor morale stabilite de instanța de fond, prin reevaluarea probatoriului administrat în cauză (raportul de expertiză, declarațiile martorilor), reținând că suma acordată trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu și a celui material, ținându-se cont de criteriile stabilite de actele normative, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind atributul instanței de judecată, însă nu pe criterii subiective, ci pe criterii, care trebuie să fie relevate și justificate. Instanța de apel, aplicând, astfel cum s-a arătat, criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, a reținut în mod judicios că partea nu mai poate lucra în ferma sa, iar soția întreține familia, despăgubirea, din acest punct de vedere fiind necesar să acopere doar aspectul psihic și suferința cauzată de această situație, iar nu eventualele pierderi materiale. Raportat la situația de fapt dovedită de recurent, instanța de apel a reținut că Tribunalul a individualizat corect despăgubirea acordată, la stabilirea sumei ținând cont de consecințele accidentului și de prejudiciul estetic. Cât privește capacitatea de muncă, a reținut că prin raportul de expertiză s-a indicat faptul că recurentul are o incapacitate adaptivă de 30%. Pe de altă parte, a constatat că decizia medicală asupra capacități de muncă a menționat drept cauză a invalidității art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, respectiv, o invaliditate de gradul III, caracterizată, conform legii, prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, recurentul putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Referitor la proba testimonială, a apreciat că susținerile martorilor confirmă suferințele apelantului însă nu justifică majorarea daunelor morale. Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de părți în cererile de apel, care au fost judicios examinate de instanța de apel, care a expus raționamentul pe care a fost fundamentată soluția adoptată. Astfel, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligației legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel a răspuns, prin argumente comune, criticilor referitoare la stabilirea cuantumului daunelor morale criticate în apel de apelanți. Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția. Față de aceste considerente, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permițând verificarea conformității acesteia cu susținerile părților. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2168 din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2168 din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 mai 2019. GGC - OB
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.