ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3395/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 6 octombrie 2015, reclamanta societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Prin Sentința civilă nr. 475 din 15 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva Sentinței civile nr. 475 din 15 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A. Referitor la exporturile neconfirmate, respectiv TVA respins la rambursare în sumă de 938.101 RON, recurenta-reclamantă susține că soluția instanței de fond este nelegală, pentru motivele arătate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, sentința atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei;

Prima instanță nu a analizat îndeplinirea condițiilor pentru admiterea scutirii de TVA, strict la situația particulară a societății, respectiv exportul bunurilor din alte state membre, direct către beneficiari, fără ca bunurile să ajungă în România.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat;

Instanța de fond, prin modul în care a judecat cauza, respectiv la primul termen de judecată și fără a încuviința proba cu expertiză fiscală solicitată, probă care era utilă, pertinentă și concludentă pentru soluționarea litigiului, a încălcat drepturi fundamentale ale reclamantei, precum dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, și de asemenea, nu a avut rol activ în aflarea adevărului, nesocotind dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Deși a respins, ca neconcludentă, proba cu expertiză fiscală, prima instanță nu a analizat toate înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, aspect care rezultă din motivarea sentinței recurate, în cuprinsul căreia s-a reținut că aceste documente sunt necesare pentru a justifica scutirea de TVA, însă reclamanta nu deține astfel de documente, în condițiile în care aceste înscrisuri erau anexate cererii de chemare în judecată, ceea ce certifică faptul că cercetarea judecătorească a fost realizată superficial.

În mod greșit instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește exporturile către C. SRL, D., E. și F. Aceste exporturi apar neconfirmate în raport de informațiile puse la dispoziție de către autoritatea vamală din România, întrucât bunurile care au făcut obiectul exportului au părăsit spațiul comunitar prin altă graniță decât cea română.

În fapt, marfa a fost achiziționată de către societatea reclamantă din Polonia și exportată în afara spațiului comunitar către Ucraina, Turcia, Serbia și Rusia, în acest sens fiind prezentate declarații vamale externe. Atât organele fiscale, cât și instanța de fond, au ignorat faptul că exporturile au fost efectuate de pe teritoriul altor state membre și nu de pe teritoriul României, nefiind vorba despre operațiuni impozabile pe teritoriul României.

În această situație, sunt aplicabile prevederile art. 132 alin. (1) lit. a) din C. fisc. , potrivit cărora locul livrării de bunuri se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul, în cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate de furnizor, de cumpărător sau de un terț.

Pe cale de consecință, întrucât locul de impozitare este în afara României, societatea nu a avut în niciun moment obligația probării scutirii de TVA din perspectiva legislației în materie de TVA din România, asemenea obligație existând, mai degrabă, în statul membru de pe teritoriul căruia bunurile au fost livrate către parteneri din afara Comunității.

Prima instanță a preluat întocmai punctul de vedere al organului de soluționare a contestației, reținând că pe baza documentelor depuse la dosarul cauzei, nu se poate concluzia în mod cert că bunurile înscrise în aceste facturi au fost transportate din teritoriul comunitar, respectiv Polonia, în afara Comunității și că transportul a fost realizat de furnizor sau, după caz, de cumpărător ori în numele furnizorului/cumpărătorului, fără însă ca instanța de fond să analizeze toate documentele anexate cererii de chemare în judecată.

Astfel, produsele care au făcut obiectul acestor exporturi au fost livrate de către societatea G., în numele societății A. SRL, operațiune efectuată în baza contractului din data de 02 ianuarie 2008, încheiat între G., în calitate de vânzător, și A. SRL, în calitate de cumpărător.

În temeiul contractului menționat, societatea A. SRL a achiziționat de la societatea G. produse din gama de fabricație "H.", iar societatea vânzătoare a livrat aceste produse direct către clienți, exportul fiind realizat prin intermediul unui comisionar vamal, aspect care nu a fost reținut de către prima instanță.

În acest sens, la dosar sunt depuse adrese emise de I. și J., în calitate de comisionar vamal, precum și documente referitoare la exporturile către partenerii comerciali din Serbia (F., C. SRL, D.) și din Turcia (E.).

B. Cu privire la suma de 252.646 RON reprezentând TVA aferent facturilor emise de societatea B. SA, pentru care organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere, recurenta-reclamantă susține că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală, pentru motivele arătate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat;

Între societatea reclamantă A. SRL, în calitate de chiriaș și societatea B. SA, în calitate de proprietar, a fost încheiat contractul de închiriere din data de 23.07.2007, având ca obiect un spațiu de birouri în suprafață de 160 m.p. din imobilul situat în București, Sos. București - Ploiești nr. 42 - 44, durata contractului fiind de 5 ani, începând cu data de 1 octombrie 2007.

Reclamanta și-a schimbat sediul social din "B.", blocul A, etajul 1 (aripa A1), situat în București, Șoseaua București - Ploiești nr. 42 - 44, începând cu luna martie 2011.

Deși la sediul social din comuna Bolintin Deal, sat Bolintin Deal, județul Giurgiu, reclamanta a înregistrat atât activitate de birou, cât și punct de lucru privind producția, în continuare a deținut un punct de lucru și la sediul din "B.", blocul A, etajul 1 (aripa A1), până în luna noiembrie 2011, având ca declarată și înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, activitate de birou.

La acest punct de lucru, reclamanta a desfășurat activitate economică, având în vedere că departamentul de vânzări își avea locația în sediul respectiv și că nu există nicio prevedere legală care să limiteze dreptul persoanei impozabile de a desfășura activitate de birou într-o singură locație, iar reclamanta deține facturile fiscale emise de proprietarul imobilului.

Totodată, facturile emise de societatea B. SA îndeplinesc condițiile legate de formă, conținând toate informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din C. fisc.

De asemenea, pentru perioada decembrie 2011 - noiembrie 2012, respectiv după data radierii punctului de lucru, societatea reclamantă are dreptul la deducerea TVA.

Astfel, societatea trebuie să aibă întotdeauna intenția de a genera operațiuni impozabile și nu neapărat, în mod concret să le și desfășoare. Aceasta intenție se analizează în baza unor elemente obiective, conform punctului 45 alin. (1) din Normele de aplicare ale art. 145 din Codul fiscal, cum ar fi angajarea de costuri.

Pct. 46 alin. (6) din Normele de aplicare ale Codul fiscal precizează că "dreptul de deducere poate fi păstrat și în alte situații în care achizițiile de servicii pentru care dreptul de deducere a fost exercitat conform art. 145 alin. (2) din C. fisc. nu sunt utilizate pentru activitatea economică a persoanei impozabile, din motive obiective, care nu depind de voința sa."

Tot din motive de cost/optimizare, contractul de închiriere nu a putut fi reziliat odată cu închiderea punctului de lucru și mutarea echipei de vânzări, având în vedere clauza prevăzută la art. 8.1 din contract.

Totodată, în favoarea societății B. SA s-a constituit și o garanție bancară în echivalentul a 6 chirii lunare, garanție care se restituie doar la finalizarea contractului de închiriere, în condițiile îndeplinirii de către chiriaș a tuturor obligațiilor asumate prin contract.

Prezentei situații îi sunt aplicabile concluziile Curții Europene de Justiție, care în anumite cauze a statuat că exercitarea dreptului de deducere nu se poate nega când din circumstanțe în afara controlului contribuabilului, acesta nu a utilizat serviciile achiziționate pentru scopul derulării unor operațiuni impozabile (cauza C-37/95).

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în primă instanță.

Astfel, în ceea ce privește suma de 252.646 RON TVA aferent facturilor emise de societatea B. SA, în mod corect nu s-a acordat drept de deducere, întrucât reclamanta nu a depus înscrisuri care să facă dovada că spațiul închiriat a fost utilizat în folosul operațiunilor sale taxabile.

Referitor la afirmația recurentei potrivit căreia o societate trebuie să aibă intenția de a genera operațiuni taxabile și nu neapărat, în mod concret să le desfășoare, intimata-pârâtă a susținut că prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal acordă drept de deducere numai pentru operațiuni concrete, care au ca scop obținerea de venituri.

Cu privire la suma de 938.101 RON solicitată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu referire la pct. 2 din Decizia nr. 100/2015 și la TVA respins la rambursare aferent exporturilor de bunuri, deși reclamanta solicită să se constate că locul de impozitare pentru aceste exporturi este în Polonia, motivat de faptul că toate produsele au fost livrate de către G. în numele A., în baza contractului încheiat la data de 2 ianuarie 2008, la dosarul cauzei nu au fost depuse documente din care să reiasă cu certitudine această operațiune.

4.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susținut că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și prevederile legale incidente în speță, argumentele invocate prin motivele de recurs nefiind de natură să conducă la casarea hotărârii.

Astfel, în ceea ce privește TVA în sumă de 938.101 RON, deși recurenta-reclamantă invocă prevederile contractului încheiat la data de 2 ianuarie 2008, cu societatea G., precizând că aceste prevederi îi dădeau dreptul de a efectua, prin societatea menționată, anumite operațiuni comerciale, reclamanta nu a depus documente din care să rezulte că s-au efectuat exporturi de pe teritoriul unui alt stat membru.

Intimata-pârâtă consideră că este legală și soluția primei instanțe cu privire la suma de 252.646 RON TVA aferentă facturilor emise de societatea B. SA, întrucât documentele prezentate de reclamantă nu dovedesc faptul că spațiul închiriat a fost utilizat în folosul operațiunilor sale taxabile.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Recurenta-reclamantă societatea A. SRL a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Decizia de soluționare a contestației administrative cu nr. x/6 aprilie 2015, în partea referitoare la pct. 2 și 6 ale acestei decizii.

La pct. 2 al deciziei este respinsă contestația reclamantei referitoare la TVA stabilită suplimentar în sumă de 1.022.478 RON. Motivul impunerii suplimentare l-a constituit nerecunoașterea scutirii de TVA pentru anumite exporturi de mărfuri înregistrate în evidența contabilă a societății reclamante în perioada 2010 - 2013 întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a art. 143 alin. (1) lit. a) C. fisc. .

La pct. 6 al deciziei este respinsă contestația referitoare la TVA stabilită suplimentar în sumă de 252.646 RON, urmare a nerecunoașterii deductibilității cheltuielilor aferente facturilor emise de societatea B. SA, reprezentând chirie spațiu birouri și chirie parcare, servicii de întreținere și refacturare energie electrică.

Examinând soluția pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește TVA impusă suplimentar în sumă de 1.022.478 RON, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerente regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Judecătorul fondului a examinat în mod real problema de drept supusă dezlegării, iar faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția instanței, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Este adevărat că în hotărâre este menționat un element de fapt care nu corespunde situației reale, și anume, că mărfurile ar fi fost achiziționate de la reclamantă de către societatea G. În realitate, după cum arată recurenta-reclamantă A., aceasta a avut calitatea de cumpărătoare, iar nu de vânzătoare în cadrul operațiunilor, însă acest aspect factual reținut incorect nu este definitoriu în analiza de legalitate pe care a realizat-o instanța de fond, respectiv în privința îndeplinirii condițiilor cerute de art. 143 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale prevederilor Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, adoptate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006, în forma în vigoare în perioada efectuării operațiunilor.

Instanța de fond a exprimat un raționament juridic coerent, plecând de la premisa că, prin înregistrarea în evidența contabilă a societății reclamante, în calitate de persoană impozabilă, a operațiunilor de export, aceasta le-a pretins supuse regimului de TVA în România. Pe baza acestei premise, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de cadrul normativ anterior menționat pentru acordarea scutirii de TVA la export, motiv pentru care a găsit întemeiată soluția organului fiscal de impunere suplimentară a operațiunilor de livrări de mărfuri pentru care nu s-a dovedit părăsirea teritoriului național, dată fiind încălcarea obligației de colectare a TVA.

Nu se poate afirma că instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantei privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea scutirii de TVA aferentă exporturilor de bunuri, raportat la situația descrisă de societate, și anume livrări de bunuri dintr-un alt stat membru de achiziție direct către beneficiari din state din afara Comunității, fără ca aceste bunuri să ajungă pe teritoriul României. Urmărind raționamentul instanței de fond rezultă că aceasta a înlăturat, motivat, teza juridică pretinsă.

Cu alte cuvinte, în pofida inadvertenței factuale punctuale anterior menționate, judecătorul fondului a prezentat argumentele care l-au determinat să respingă, ca neîntemeiată, cererea în anulare a actelor administrative fiscale contestate de reclamantă, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se, pe de o parte, la susținerile părților și mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului de drept fiscal dedus judecății.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante referitoare la tratamentul fiscal aplicat invocatelor operațiuni de export de mărfuri, sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte reține că legislația națională în materie de scutire de TVA pentru exportul de bunuri în afara Comunității este reprezentată de dispozițiile art. 143 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010, potrivit cărora operațiunile de export, respectiv livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunității de către furnizor sau de către cumpărătorul care nu este stabilit în România ori de altă persoană în contul lor sunt operațiuni scutite de taxă cu drept de deducere.

Pentru a se stabili în ce măsură, în speță, au fost sau nu îndeplinite de către reclamantă condițiile legale pentru a beneficia de scutirea de TVA prevăzută pentru exportul de bunuri, dispozițiile legale mai sus menționate urmează a se corobora cu prevederile Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

din C. fisc. . Conform acestora, sunt scutite de TVA livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunității de către furnizor sau după caz, de către cumpărătorul care nu este stabilit în România sau de altă persoană în contul acestora, și numai în situația în care potrivit prevederilor contractuale dintre furnizor și cumpărător, transportul bunurilor în afara Comunității este în sarcina furnizorului sau după caz, a cumpărătorului sau o altă persoană în contul acestora, justificarea scutirii de TVA realizându-se de către exportator, respectiv furnizor.

Totodată, prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2222/2006 stabilesc că scutirea de taxă prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. a) și b) din C. fisc. se justifică de către exportator sau după caz, furnizor, cu următoarele documente: factura, care trebuie să conțină informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5), respectiv alin. (19) din C. fisc. , în funcție de perioada incidentă; declarația vamală de export, certificată de biroul vamal de ieșire din spațiul comunitar; certificarea încheierii operațiunii de export de către biroul vamal de export sau, după caz, notificarea de export certificată de biroul vamal de export, în cazul declarației vamale de export pe cale electronică; documente din care să rezulte că transportul este realizat de furnizor sau, după caz, de cumpărător ori în numele furnizorului/cumpărătorului, cum sunt documentul de transport, comanda de cumpărare, de vânzare sau contractul, documentele de asigurare.

Organul fiscal a analizat evidența contabilă a societății recurente-reclamante, în care s-au înregistrat exporturile de bunuri în state din afara Uniunii Europene. Controlând operațiunile, a verificat la Autoritatea Națională a Vămilor dacă societatea figurează în baza de date referitoare la exporturi cu confirmarea de ieșire a mărfurilor de pe teritoriul comunitar.

Autoritatea vamală a infirmat exporturile, așa încât organele de inspecție fiscală au considerat că mărfurile nu au părăsit teritoriul național și că recurenta-reclamantă era obligată să colecteze TVA, nefiind îndeplinite condițiile pentru aplicarea scutirii de TVA la export în afara Comunității.

Pentru a supune regimului de TVA în România anumite operațiuni de export, adică a pretinde aplicarea scutirii de TVA la export în afara Comunității, premisa o reprezintă locul de livrare în România.

Așa cum a subliniat instanța de fond, potrivit art. 1 alin. (2) din Anexa la OMFP nr. 2222/2006, în forma aplicabilă în perioada de desfășurare a operațiunilor, scutirea prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. a) se aplică numai în situația în care locul operațiunii se consideră a fi în România, conform prevederilor art. 132 și 133 din C. fisc.

Or, în motivarea demersului său judiciar, astfel cum a fost reiterat și prin cererea de recurs, reclamanta a susținut că a achiziționat mărfurile din Polonia, de la societatea G. și le-a exportat ulterior în afara spațiului comunitar (către Ucraina, Turcia, Serbia și Rusia), livrările fiind efectuate de pe teritoriul Poloniei, fără ca mărfurile să fi ajuns în România.

În raport de aceste susțineri, rezultă că însăși reclamanta arată că operațiunile respective nu erau impozabile pe teritoriul României, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) lit. a) din C. fisc. .

Astfel, poziția și susținerile recurentei-reclamante sunt contradictorii pentru că, pe de o parte, a înregistrat în evidența contabilă exporturile de mărfuri ca persoană impozabilă în România, urmărind supunerea operațiunilor sale regimului de TVA din România, iar pe de altă parte, afirmă că operațiunile nu erau supuse regimului de TVA din România.

În aceste condiții, atât instanța de fond cât și organul fiscal au aplicat corect cadrul normativ incident, raportându-se la împrejurarea că recurenta-reclamantă a pretins că a efectuat livrări de bunuri la export, scutite de TVA cu drept de deducere. În baza verificărilor efectuate, organul fiscal a concluzionat că exporturile (la care să se aplice scutirea prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. a) nu se confirmă. Faptul este implicit recunoscut de reclamantă, care arată că bunurile nu au fost transportate din România în afara Uniunii Europene, situație în care este inaplicabilă scutirea anterior menționată.

Dacă s-ar lua în considerare susținerile reclamantei potrivit cărora ar fi efectuat achiziții pe teritoriul statului polonez urmate de exporturi de pe același teritoriu în afara Comunității, ar rezulta în egală măsură, inaplicabilitatea scutirii de TVA la export, întrucât operațiunile nu ar fi supuse regimului de TVA în România.

Pe de altă parte, argumentele instanței de fond potrivit cărora nu este dovedită efectuarea operațiunilor, așa cum le-a pretins reclamanta în cadrul demersului judiciar, nu sunt lipsite de fundament întrucât reclamanta se referă la împrejurarea că locul de impozitare pentru livrările de bunuri a fost Polonia și că operațiunile ar fi revenit în competența de control a organului fiscal din statul membru arătat.

Acest aspect vine în contradicție cu înregistrarea operațiunilor de export în evidența contabilă a reclamantei-recurente, în calitate de persoană impozabilă în România. Pe de altă parte, nu dovedește că s-ar fi înregistrat ca persoană impozabilă, direct sau prin reprezentat fiscal în Polonia pentru efectuarea achizițiilor interne urmate de export și că operațiunile la care se referă actul de impunere contestat în cauză ar fi fost supuse legii fiscale din acest stat membru.

Cât privește neîncuviințarea probei cu expertiză în specialitatea fiscalitate, aceasta în mod corect a fost apreciată de instanța de fond ca neconcludentă în cauză, întrucât dezlegarea pricinii depinde de rezolvarea unei probleme de drept, iar nu în mod necesar de lămurirea unei situații de fapt, pe calea unei lucrări de specialitate.

Instanța de fond a menționat și că înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată nu probează că bunurile înscrise în facturi au fost transportate din teritoriul comunitar către parteneri din afara Comunității și că transportul a fost realizat de furnizor sau după caz, de cumpărător ori de altă persoană în contul acestora.

Aceste susțineri trebuie privite în contextul în care s-au avut în vedere livrările de mărfuri la export, așa cum au fost înregistrate de recurenta-reclamantă în evidența sa contabilă, prin întocmirea deconturilor de TVA, presupunând că locul livrării este România.

Pe cale de consecință, s-a constatat că documentele invocate de reclamantă nu justifică aplicarea scutirii de taxă prevăzută de dispozițiile art. 143 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Acest aspect nu vine în contradicție cu stabilirea caracterului neconcludent al probei cu expertiză fiscală, esențiale în soluționarea litigiului fiind următoarele două aspecte: reclamanta, prin înregistrarea în evidența contabilă a operațiunilor de export de mărfuri, a invocat aplicabilitatea regimului de TVA în România, iar pe de altă parte, exporturile de mărfuri având ca loc de livrare România, nu au fost dovedite.

În concluzie, întrucât recurenta-reclamantă nu a justificat exporturile de bunuri în afara Comunității cu documentele indicate de prevederile legale în materie, anterior citate, în mod legal s-au stabilit în sarcina societății TVA suplimentară în sumă de 1.022.478 RON, la care se referă pct. 2 al Deciziei nr. 1000 din 6 aprilie 2015.

În ceea ce privește TVA aferent facturilor emise de societatea B. SA, în sumă de 252.646 RON, Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului, reținând că recurenta-reclamantă nu beneficiază de exercitarea dreptului de deducere, întrucât nu a dovedit că imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere a fost utilizat pentru activitatea economică a societății, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada în discuție.

În concret, recurenta-reclamantă nu a probat cu documente justificative faptul că în perioada martie 2011 - noiembrie 2011, activitatea de birou pretins desfășurată la punctul de lucru deținut în complexul "B.", care a făcut obiectul contractului de închiriere din data de 23 iulie 2007, a fost desfășurată în folosul operațiunilor taxabile ale societății, circumscrise obiectului său de activitate.

Contrar susținerilor recurentei, facturile emise de societatea B. SA, reprezentând contravaloare chirie spațiu birouri și chirie parcare, servicii de întreținere, servicii refacturare energie electrică și regularizare servicii întreținere, nu probează că la acest punct de lucru s-a desfășurat activitate economică, și anume, activitatea departamentului de vânzări, în condițiile în care documentele respective nu dovedesc că spațiul închiriat a fost utilizat pentru activitatea economică a societății reclamante.

În mod corect instanța de fond a validat opinia organului fiscal, apreciind că, în speță, astfel de documente justificative pot fi reprezentate, cu titlu exemplificativ, de înscrisuri din care să rezulte traseul parcurs de salariații care au desfășurat activități de vânzări, de la domiciliu la locul de muncă, procese-verbale de ședință, minute ale întâlnirilor din care să rezulte că la punctul de lucru au avut loc ședințe de vânzări, întâlniri cu clienții, înscrisuri care nu se regăsesc la dosarul cauzei.

Afirmațiile recurentei în sensul că facturile emise de societatea B. SA conțin toate informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din C. fisc. , se referă la condițiile de formă ale acestor documente, însă nu probează îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru deducerea taxei aferente achizițiilor, și anume ca acestea să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății reclamante.

De asemenea, pentru perioada decembrie 2011 - noiembrie 2012, se reține că recurenta-reclamantă nu beneficiază de exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent chiriei facturate de societatea B. SA, raportat la prevederile pct. 45 alin. (1) din Normele de aplicare ale art. 145 din Codul fiscal, întrucât societatea reclamantă nu a dovedit angajarea efectivă de costuri, aceasta constituind un element obiectiv care probează că intenția de a genera operațiuni impozabile s-a materializat în realizarea unor operațiuni taxabile.

Instanța de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile pct. 46 alin. (6) din Normele de aplicare ale Codul fiscal, invocate de către recurentă, având în vedere că prevederile art. 8.1. din contractul de închiriere încheiat la data de 23 iulie 2007 sau constituirea unei garanții bancare în favoarea locatorului, nu pot fi considerate motive obiective în sensul prevăzut de dispozițiile legale mai sus citate, fiind rezultatul acordului de voință al societății reclamante.

Susținerile recurentei-reclamante vizând aplicarea în speță a concluziilor formulate de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-37/95, nu pot fi reținute, întrucât jurisprudența indicată are în vedere o altă ipoteză decât cea din prezentul litigiu, care privește exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent achiziției unor servicii de închiriere.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 475 din 15 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2019.

GGC - CL