Decizia nr. 335/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună nulitatea absolută totală a "Convenției certificate sub nr. 1/12 ianuarie 2007 de către avocat E., încheiată între A., B. și SCA "B. și Asociații" nulitatea absolută a "Contractului de vânzare-cumpărare" cuprins în "Contractul de rentă viageră" autentificat sub nr. x de către Biroul Notarilor Publici Asociați "F. și G.", încheiat între A., prin mandatar C., și SCA "B. și Asociații", reprezentată de B., cu consecința menținerii "Contractului de rentă viageră" nulitatea absolută a "Convenției de novațiune cu schimbare de debitor" (Delegație perfectă) nr. 471/5.03.2009 încheiată între Societatea Civilă de Avocați "B., C. și Asociații" (anterior numită "B. și Asociații") reprezentată de B. și C., în calitate de debitoare-delegantă, și A., în calitate de creditoare delegatară; nulitatea absolută a "Contractului de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/05.03.2010 de către Biroul Notarilor Publici Asociați "F. și G.", încheiat între B. și A.; nulitatea absolută a "Convenției de cesiune de creanță" autentificată sub nr. x/26.10.2012 de către Biroul Notarilor Publici Asociați "Consensus", încheiată între B., în calitate de cedent și debitor, și D., în calitate de creditor și cesionar; nulitatea absolută a "Convenției de cesiune a creanței" prin care D., în calitate de cedent, cedează creanța reclamantei A. (debitor cedat) către mandatarul C.; nulitatea absolută a "Actului de adjudecare" din data de 18.11.2015, întocmit în cadrul dosarului de executare aflat pe rolul BEJ H.; obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată potrivit art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin Sentința civilă nr. 957 din 30 iunie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și I., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel: Prin Decizia civilă nr. 466 A din 09 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 957/30.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Procedura în fața instanței de recurs: Împotriva deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu consecința desființării actelor juridice în privința cărora a solicitat constatarea nulității absolute. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.) și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.). Sub un prim aspect, a învederat încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde motivarea în fapt și în drept a soluției prin raportare la situația concretă dedusă judecății, ci aspecte teoretice și generale preluate ad literam dintr-o hotărâre distinctă, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 din C. proc. civ. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "studiate", adică examinate de către tribunalul sesizat. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pune în sarcina instanței obligația de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților. Totodată, în lipsa cunoașterii rațiunilor pentru care instanța a pronunțat soluția, exercitarea controlului judiciar nu poate fi realizată. Din această perspectivă în doctrină s-a arătat că rațiunile pentru care este necesară motivarea hotărârii ține de evitarea arbitrariului și de posibilitatea efectuării controlului judiciar, precum și de faptul că motivarea hotărârii constituie însăși substanța acesteia. Lipsa evidențierii stării de fapt și a analizei probelor administrate pentru stabilirea stării de fapt echivalează cu nemotivarea hotărârii și face instanței de recurs imposibilă efectuarea controlului judiciar de legalitate a hotărârii. Motivarea înseamnă, de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării este de a explica măsurile adoptate de instanță. Or, prin modalitatea deficitară de aplicare și interpretare a legii, prima instanță a încălcat obligația de a respecta principiile fundamentale care guvernează procesul civil, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din C. proc. civ., și anume principiul legalității și principiul contradictorialității, precum și dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, instanța avea obligația de a analiza și de a se pronunța cu privire la fiecare capăt de cerere cu care a fost învestită, iar prin nerespectarea dispozițiilor legale incidente, a încălcat principiul legalității ce presupune ca procesul civil să se desfășoare în conformitate atât cu dispozițiile legii de drept material, cât și ale legii de drept procesual, iar judecătorului învestit cu soluționarea unei pricini îi incumbă obligația de a asigura respectarea dispozițiilor legale referitoare la realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces. În consecință, lipsa motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței în vederea respingerii cererii de apel și încălcarea principiilor care guvernează procesul civil conduc la anularea hotărârii apelate în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborate cu art. 175 din același cod. Cu referire la convenția încheiată de reclamantă cu intimatul-pârât și SCA "B. și Asociații", a arătat că instanța de apel a înlăturat susținerile acesteia în considerarea îndeplinirii cerinței prevăzută de art. 948 alin. (3) din vechiul C. civ. și în ipoteza în care obiectul poate fi determinat la momentul încheierii actului juridic. Prin raportare la dispozițiile art. 948 din C. civ., în speță nu era îndeplinită condiția de validitate a obiectului actului civil, anume aceea ca obiectul să fie determinat, câtă vreme nu era indicată valoarea pretinsei creanțe a intimatului-pârât B. împotriva reclamantei, ea reprezentând o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil. Prin urmare, în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a reținut caracterul determinabil al obiectului convenției în lipsa unor criterii de determinare suficiente stabilite de către părți, chiar intimatul-pârât B. desemnând aceste "datorii" cu titlu de resurse de energie alocate pro bono familiei J.. În speță, succesiunea de acte juridice încheiate începând cu "convenția" ce viza acordul reclamantei ca datoriile acumulate în perioada 1997-2007 către intimatul-pârât B. să fie cesionate către SCA "B. și Asociații", precum și vânzarea imobilului aparținând acesteia către aceeași societate de avocatură pentru suma de 230.000 euro, denotă intenția pârâților de a crea o aparență de legalitate. În context, susținerile cu privire la nulitatea absolută pentru fraudă la lege și cauză ilicită în cazul contractului de vânzare-cumpărare cuprins în contractul de rentă viageră din 2007 sunt deopotrivă aplicabile și în situația "convenției" din 12.01.2007. Nu în ultimul rând, susține recurenta-reclamantă, neoperarea cesiunii de creanță, în lipsa plății prețului cesiunii, distinct de absența notificării debitorului cedat, determină lipsa scopului imediat, cauza obligației, care "absoarbe" eroarea asupra scopului mediat, astfel că sancțiunea aplicată este aceea a nulității absolute. Or, fără a avea în vedere ansamblul probatoriu administrat în cauză, instanța nu a analizat în concret motivele de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, ignorând cu desăvârșire neîndeplinirea condițiilor esențiale de validitate pentru fiecare dintre actele juridice în privința cărora a solicitat constatarea nulității absolute. În aceeași manieră ca și instanța de fond, instanța de apel nu a procedat la o apreciere concretă nici în privința motivului de nulitate absolută constând în frauda la lege. Cu referire la situația reținută de instanță de apel sub aspectul sumelor pretins împrumutate recurentei-reclamante, aceasta este contrazisa de probatoriul administrat în cauză. A precizat recurenta că nici ea și nici fiul acesteia K. nu au primit sume de bani cu titlu de împrumut de la pârâtul B., sumele de bani avansate de către intimatul-pârât fiind cele reprezentând chirie și contravaloarea utilităților pentru spațiul închiriat din București. De asemenea, a susținut că nu a primit sume de bani cu titlu de împrumut nici de la numiții L. și M., cum în mod netemeinic a reținut instanța de fond fără a avea în vedere și apărările formulate de recurenta-reclamantă în sensul că nu a garantat cu apartamentul aflat în proprietatea acesteia pentru restituirea pretinselor împrumuturi. Pretinsul contract de împrumut, reținut de instanța de apel cu efect probator, denotă modalitatea de întocmire semnalată, și anume semnătură în "alb" și completare ulterioară a conținutului, pe pagina a doua a înscrisului, ultimul paragraf din contract fiind aproape suprapus cu semnăturile părților. În același context, nu există un număr de înregistrare pentru încheierea de atestare a datei și conținutului înscrisului, respectiv a calității părților, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995. De asemenea, pe acest contract de împrumut nu este aplicată o ștampilă de atestare, iar ștampila Cabinetului Individual "N.", este aplicată pe prima pagină a înscrisului, în partea dreaptă sus, nu și sub încheierea de atestare, unde este aplicată doar ștampila avocatului colaborator B. în condițiile în care atestarea este efectuată de cabinetul individual de avocatură referit. A mai arătat că în cursul anului 2000, pretinsa creanță a fost preluată de către intimat prin două contracte de cesiune de creanță atestate de către un avocat colaborator, ce își exercita profesia chiar în cadrul SCA B. și Asociații, conținutul înscrisului, data și calitatea părților fiind atestate prin intermediul propriei societăți de avocatură. În ipoteza în care ar fi intervenit contractul de împrumut cu asigurarea reprezentării convenționale de către intimatul B., pentru cetățenii italieni, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data cesionării pretinsei creanțe, sub sancțiunea nulității absolute, nu puteau fi adjudecatari, nici direct, nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinați să vândă prin raportare la art. 1308 pct. 4 din C. civ. Susține recurenta că o situație similară există și în privința împrumuturilor pretins contractate de către recurenta-reclamantă de la numitul O. în lunile noiembrie și decembrie ale anului 2002 prin înscrisurile intitulate "dovadă" și "chitanță", primul atestat chiar de către avocatul B., în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, în aceleași condiții - încheierea de atestare nu are număr de înregistrare și nici nu este ștampilată, în discuție fiind sumele 3.000 dolari SUA și 5.000 dolari SUA, a căror restituire era garantată cu vânzarea aceluiași apartament al recurentei-reclamante către împrumutător, pretinsele împrumuturi urmând a se constitui în avans. Cu această ocazie intimatul B. a preluat prin cesiune pretinsele creanțe, fiind încheiat contractul de cesiune de creanță atestat prin încheierea de atestare nr. 03 din 09.03.2005 emisă de Cabinetul Individual de Avocatură P., cu neobservarea dispozițiilor art. 1308 pct. 4 din C. civ. Or, sub sancțiunea nulității absolute, nu se puteau face adjudecatari nici direct și nici prin persoane interpuse, mandatarii ai averii ce sunt însărcinați să vândă, intimatul B. având calitatea de reprezentant convențional, atestând în condițiile Legii nr. 51/1995 conținutul pretinselor contracte de împrumut data și calitatea părților, pentru ca ulterior să își adjudece pretinsa creanță pe calea unei cesiuni de creanță. Drept urmare, această modalitate de "capitalizare" a unei pretinse datorii a recurentei-reclamante avea să devină "modus operandi" în perioada ce a urmat, demersurile fiind efectuate de către intimat cu scopul de apropriere a imobilului apartament aflat în proprietatea acesteia. A mai arătat că urmare a relației de prietenie existentă la un moment dat între părțile în litigiu, nu s-a pus problema ca recurenta-reclamantă sau familia sa să apeleze la serviciile de asistență juridică oferite de alți avocați. Cu toate acestea, în apărările formulate în primă instanță intimatul-pârât B. a făcut referire la o datorie a recurentei, pretins recunoscută încă de la data de 12.07.2003, reprezentând onorariu pentru serviciile făcute familiei sale, în cuantum de 25.000 dolari SUA, consemnată olograf într-un înscris intitulat "Act adițional la testamentul meu". Or, singura ocazie în care a beneficiat de serviciile de asistență juridică ale SCA B. și Asociații a fost atunci când a asigurat reprezentarea fiului recurentei în cadrul dosarului penal nr. x/2004, fără a se încheia un contract de asistență juridică. A mai arătat recurenta că prin Hotărârea nr. 1 din 09.02.2007 a Adunării Generale Ordinare a Asociaților SCA B. și Asociații s-a stabilit că B. cesiona propriei societăți de avocatură o pretinsă creanță de care urma a se prevala în calitate de reprezentant legal pentru achiziționarea imobilului apartament aparținând recurentei. Din această perspectivă, în mod nepermis instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță, sub aspectul valabilității contractului de cesiune, calitatea avocatului care a atestat actul. A mai arătat că la data de 14.02.2007 s-a încheiat Contractul de cesiune de creanță atestat prin încheierea nr. 15 din 14.02.2007 de Cabinetul Individual de Avocatură Q., care până la data de 30.01.2006 își exercitase profesia în cadrul societății de avocatură B. și Asociații, în calitate de asociat, contract în care nu au fost cuantificate pretinsele datorii ale recurentei, prețul cesiunii fiind "negociat" de către intimații B. și C. la suma de 80.000 euro, sumă de care recurenta nu a beneficiat niciodată. În ceea ce privește lipsa consimțământului sub forma erorii obstacol s-a reținut eronat că datorită pregătirii profesionale a recurentei (profesor de limba franceză), avea proprietatea termenilor uzitați într-o convenție de împrumut și, respectiv, de vânzare. În context, instanța de apel nu a avut în vedere modalitatea în care au intervenit convențiile în privința cărora reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute, prin "capitalizarea" pretinsei creanțe convertită în preț al unei viitoare înstrăinări, preț al înstrăinării convertit în rentă viageră, rentă viageră achitată pe o perioadă determinată, la care reclamanta ar fi renunțat în absența unei contraprestații, în contextul intervenirii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2010. În același sens raționamentul instanței de apel a vizat faptul că recurenta a renunțat la beneficiul rentei viagere în cuantum de 1.000 euro/lună, constituind preț al înstrăinării, potrivit Contractului de rentă viageră autentificat sub nr. x de către B.N.P.A. F. și G., pentru a plăti suma de 150.000 euro, în calitate de cumpărătoare, reprezentând prețul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2010 de către același B.N.P.A. F. și G.. Astfel, ar fi înstrăinat fără a primi prețul integral, pârâtul B. admițând că s-a aflat în imposibilitate de a plăti în continuare renta viageră, obligație asumată de către acesta prin Convenția de novațiune cu schimbare de debitor (delegație perfectă) autentificată sub nr. x din 05.03.2009 de B.N.P.A. F. și G.. Or, instanța de apel a reținut în mod nefondat că dispozițiile art. 1648 din C. civ. ce reglementează caracterul irevocabil a contractului de rentă viageră nu sunt incidente, argumentând ca părțile de comun acord au decis să pună capăt acestuia. În context, debirentierul nu se poate elibera de obligația sa de a plăti rata rentei prin returnarea bunului ori a sumei primite și nici chiar prin renunțarea la ratele de rentă pe care le-a plătit deja indiferent de durata de viață a credirentierului ori de beneficiile prestării rentei. Prin raportare la dispozițiile art. 1646 din C. civ., credirentierul poate solicita desființarea contractului de rentă viageră dacă debirentierul nu oferă garanțiile prevăzute pentru plata rentei, adică le-a micșorat sau există o clauză în contract prin care acesta se desființează prin neplată. A susținut recurenta că prin Contractul de rentă viageră autentificat sub nr. x din 02.07.2007, părțile contractante au stipulat un pact comisoriu de ultim grad, în sensul că în cazul neplății de către debirentieră a trei rente consecutive, la termenele și în condițiile prevăzute în contract, acesta este reziliat de plin drept, fără somație, notificare sau altă formalitate de punere în întârziere și fără cerere de chemare în judecată, iar credirentiera redevine proprietara apartamentului, debirentiera pierzând cu titlu de daune interese convenționale sumele plătite până la acea dată. A mai arătat că la începutul anului 2010, deși achitase renta viageră anticipat (inclusiv pentru luna aprilie 2010), pe fondul dificultăților financiare întâmpinate, al imposibilității intimatului-pârât B. de a plăti în viitor renta viageră către recurenta-credirentier, acesta i-a propus redobândirea proprietății asupra apartamentului nr. x. În speță, cu eludarea dispozițiilor art. 1648 din C. civ. și contrar celor reținute de instanța de apel, intimatul-pârât B. s-a eliberat în fapt de plata rentei viagere în sensul că nu a oferit bunul, obiect al rentei viagere, în schimbul liberării de la plata rentei, ci a procedat la înstrăinarea imobilului către credirentier, prin contract de vânzare-cumpărare, în schimbul unui preț de 150.000 euro, care ar include, potrivit apărărilor formulate de același pârât, inclusiv ratele de rentă viageră achitate. În plus, în considerarea perfectării contractului de vânzare-cumpărare la data de 05.03.2010, în vederea radierii dreptului la rentă viageră ce greva imobilul obiect al vânzării, recurenta-reclamantă a dat o declarație notarială, la solicitarea intimatului-pârât B., de renunțare la dreptul la rentă, fiind asigurată că prețul de 149.000 euro este stipulat în mod formal și că, în fapt, aceasta nu îi datorează nimic în condițiile în care intimatul nu ar mai fi plătit renta viageră, susținere care în aprecierea instanței de apel nu a prezentat relevanță. Or, a arătat recurenta-reclamantă, declarația notarială de renunțare la dreptul de a beneficia de rentă viageră nu produce efecte juridice sub aspectul încetării raportului juridic civil decurgând din contractul de rentă viageră autentificat sub nr. x din 02.07.2007, cauzele de încetare a rentei viagere fiind strict și limitativ reglementate de lege. De altfel, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 05.03.2010 s-a menționat că imobilul obiect al vânzării era grevat printre alte sarcini și de un drept de rentă viageră constituit în favoarea recurentei-reclamante. În ceea ce privește succesiunea de acte juridice încheiate, recurenta-reclamantă a susținut că nu a avut reprezentarea înstrăinării imobilului apartament nr. x. În opinia recurentei-reclamante, eroarea obstacol - error in negotio - se raportează și la celelalte cauze de nulitate absolută invocate prin cererea introductivă, vizând deopotrivă alte două condiții esențiale de validitate pentru actele juridice încheiate, reglementate de dispozițiile art. 948 din C. civ., respectiv obiectul determinat și cauza licită, în contextul în care prin apărările formulate în primă instanță intimații-pârâți nu au contestat niciun moment faptul că între actele juridice în privința cărora s-a solicitat constatarea nulității absolute există o strânsă legătură. A mai arătat că pretinsele datorii necuantificate prin "Convenția" certificată sub nr. x/12.01.2007 sunt desemnate de către pârâtul B., prin întâmpinarea formulată în cauză în fața instanței de fond, sub titlul de resurse "de energie alocate pro bono familiei J.". Caracterul interdependent al actelor juridice încheiate a rezultat și din susținerile intimatului-pârât C., în sensul că prin Actul adițional autentificat sub nr. x/13.06.2007 la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2007 de B.N.P.A. R., "(...) s-au stabilit condițiile de vânzare a imobilului în cauză (...)". Mergând pe raționamentul avansat de către intimați în privința prețului de 80.000 euro, pretins încasat de către recurenta-reclamantă până la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare, reprezentând prin urmare datoriile necuantificate din "Convenția" certificată sub nr. x/12.01.2007, ar fi trebuit să opereze o compensație convențională. Or, în cauza dedusă judecății, intimatul-pârât B. a arătat că la data de 05.03.2009 a intervenit Convenția de novațiune 2009 autentificată sub nr. x de B.N.P.A. F. și G., ca urmare a retragerii acestuia din SCA B. și Asociații cu referire la cesiunea de creanță din data de 15.02.2007 ce viza prețul vânzării-cumpărării de 80.000 euro. Pe de altă parte, prin întâmpinare, pârâtul B. a precizat că datoria necuantificată, obiect al "Convenției" certificată sub nr. x/12.01.2007 de către avocat E. urma să se constituie în avans la cumpărarea apartamentului nr. x, urmând a interveni și o cesiune de creanță, anume aceea din 15.02.2007. Însă, datoria se constituia în avans la cumpărare, adică urma a se stinge prin compensație convențională, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății, împrejurare ce rezultă atât din Convenția de novațiune 2009 autentificată sub nr. x de B.N.P.A. F. și G., cât și din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 2010. În speță, a mai arătat recurenta-reclamantă că prin încheierea unui contract de rentă viageră cu titlu gratuit, în condițiile instituirii pârâtului B. în calitate de legatar universal, adevărata voință a acesteia a fost de a-și asigura un trai decent în considerarea vârstei înaintate, prin încasarea lunară a unei sume de bani cu titlu de rentă viageră. Un argument suplimentar în susținerea voinței reale interne a recurentei l-a constituit și împrejurarea că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2010, prin care redobândea proprietatea apartamentului nr. x, din imobilul situat în București, de la pârâtul B., recurenta figura deja cu domiciliul la aceeași adresă. Or, cauza de nulitate determinată de existența unei erori asupra naturii actului, error in negotio, subzistă, în cauza dedusă judecății neexistând o concordanță între obligațiile asumate de părți prin clauzele stipulate în înscrisul constatator, scopul și voința reală internă a recurentei-reclamantei la momentul încheierii contractului. A mai precizat că între actele juridice menționate în cauză a existat o interdependență, o legătură de tip cauză-efect, fiecare act în parte fiind indisolubil legat de precedentul, sub aspectul îndeplinirii (existenței) uneia sau alteia dintre condițiile de validitate esențiale. Cauzele de nulitate absolută analizate vizând actele juridice inițiale, fie că în discuție este "Convenția" certificată sub nr. x/12.01.2007 ori "Antecontractul de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x din 14.02.2007 și "Actul adițional" la acesta autentificat sub nr. x din 13.06.2006 de B.N.P.A. "R.", se răsfrâng și asupra actelor juridice subsecvente potrivit principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La data de 20 august, în termenul procedural, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei civile atacate ca fiind temeinică și legală. A arătat intimatul-pârât că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fără a fi contradictorii ori străine de natura cauzei, iar normele de drept material au fost corect aplicate, nefiind astfel întrunite niciunul din temeiurile legale care ar putea atrage casarea deciziei recurate. În opinia intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a reluat aceleași susțineri făcute în prima instanta și apel, trecând peste concluziile instanței, bazate pe probe, cum ar fi aceea că atât ea, cât și fiul său au primit cu titlu de împrumut de la intimatul-pârât diverse sume consistente de bani (cuantificate ulterior la 80.000 euro, sumă ce a devenit avans la cumpărarea apt. 30). Astfel, la filele x din Sentința civilă nr. 957/30.06.2017, instanța de fond a arătat care au fost considerentele pentru care nu a reținut niciunul din motivele de nulitate absolută invocate, iar la filele x din Decizia civilă nr. 466A/09.05.2018, ce face obiectul recursului, instanța de apel a realizat o nouă judecată asupra fondului cauzei cu referire la același aspect. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a procedat la o sistematizare a materialului probator și a prezentat de o manieră precisă motivele pe care se bazează decizia atacată, explicând argumentat care au fost argumentele pentru care nu au fost reținute susținerile apelantei-reclamante. Totodată, instanța de apel a reținut faptul că împrejurările expuse au configurat raporturile juridice complexe care au luat naștere între părți pe care le-a analizat pertinent cu referiri explicite la dreptul substanțial aplicabil în speță expunând extrase din motivarea deciziei recurate. La aceeași dată, în termenul procedural, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de apel ca temeinică și legală. Sub un prim aspect, intimatul-pârât a arătat că majoritatea motivelor de recurs sunt identice cu cele prezentate în cererea introductivă și reluate în cererea de apel. Ca atare, susținerile intimatului-pârât, menționate în cuprinsul întâmpinării depuse în prima instanta și în apel, se aplică și cu privire la motivele de recurs. Cu referire la criticile aduse hotărârii atacate sub aspectul nemotivării, în opinia intimatului-pârât, instanța de apel a analizat punctual toate susținerile apelantei indicând motivele pentru care acestea nu au fost reținute, temeiul de drept pentru care au fost înlăturate și probele care au stat la baza analizei instanței. A mai arătat că recurenta-reclamanta nu a înfățișat nici o probă în susținerea celor afirmate, singurele probe administrate la solicitarea acesteia au fost înscrisurile depuse odată cu cererea de chemare în judecată și interogatoriul, respectiv titlul de proprietate al imobilului în cauză, precum și succesiunea de acte autentice sau atestate ce a condus la pierderea proprietății asupra imobilului. Acestea au fost contestate doar formal de către recurenta, în sensul în care a înțeles să nege faptul că a avut cunoștința de existența lor (deși îi poartă semnătura) ori să susțină ca nu a știut ori nu a înțeles ce semnează (deși din interogatoriul administrat a reieșit că are inclusiv proprietatea a termenilor juridici folosiți, fiind profesor de limba română). În ipoteza în care ar fi apreciat că aceste înscrisuri sunt false, recurenta-reclamanta avea posibilitatea să apeleze la instrumente procedurale specifice contestării înscrisurilor. Din probele administrate în cauză a reieșit faptul că apelanta-reclamantă a semnat timp de 3 ani chitanțe din care reieșea expres ca a încasat renta viageră; a semnat personal acte autentice al căror scop exclusiv era transferul dreptului de proprietate al imobilul din patrimoniul său în patrimoniul unui terț (antecontract de vânzare-cumpărare, procura de vânzare, convenție, etc.); a semnat diverse înscrisuri atestate de avocat prin care confirma primire unor sume de bani în schimbul promisiunii de a înstrăina imobilul; nu a contestat calitatea de proprietar a intimatului-pârât în cadrul executării silite ce a avut loc; nu a invocat în fața executorului ori a instanțelor de judecată cauzele de nulitate arătate în cadrul prezentului litigiu; a recunoscut parțial debitul (în limita a 60.000 euro) prin avocatul ales să o reprezinte în cadrul procedurilor execuționale. A mai susținut că prin raportare la dispozițiile art. 478 și urm. din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a contestat tardiv probele din dosar în contextul în care au fost reținute de către prima instanța în considerentele hotărârii, iar singurul act pe care recurenta-reclamantă îl recunoaște este renta viageră cuprinsă în contractului de vânzare-cumpărare, contract semnat de către intimatul-pârât în numele acesteia, în baza procurii acordate de recurentă pe care nu a recunoscut-o. A mai susținut că actele contestate și demersurile făcute de către recurenta au loc după primirea somației de evacuare, iar prima atitudine adoptată nu are legătura cu valabilitatea tranzacțiilor, ci cu faptul că a primit somația de evacuare în luna februarie.

Procedura de filtru: Prin rezoluția din data de 10 iulie 2019 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților și întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului formulat în cauză. Prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 466 A din 09 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fixat termen de judecată la 06 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării căii de atac exercitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Într-adevăr, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. stabilește că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Nu încape, deci, nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea hotărârii este o cerință legală obligatorie, una fundamentală în planul garantării efective a dreptului părților la un proces echitabil. În sensul scopului urmărit de legiuitor, nu este suficient ca părțile să cunoască soluția pe care judecătorul a dat-o litigiului, fiind necesar inclusiv ca judecătorul să arate, în raport de particularitățile cauzei, motivele de fapt și drept care i-au întemeiat soluția. Doar în acest fel se asigură înțelegerea și mai buna acceptare de către părți a soluției pronunțate, ele putând să decidă în cunoștință de cauză și ținând seama de măsura în care raționamentul instanței li s-a părut pertinent, oportun, legal și, finalmente, convingător, dacă este cazul să exercite o cale de atac împotriva respectivei hotărâri. Examinarea susținerilor, în sens larg, și a apărărilor formulate de părți se constituie, cu adevărat, într-o condiție a legalității judecății, dreptul la un proces echitabil implicând, între altele, și obligația instanței de a oferi în cuprinsul hotărârii sale un răspuns efectiv - adică precis, clar, complet și fundamentat legal - la ceea ce părțile au pretins și/sau susținut. În caz contrar, hotărârea judecătorească este supusă sancțiunii nulității, în sensul prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre un act de procedură prejudiciabil pentru părți și făcut cu neobservarea cerințelor legale. Rezultă din cele de mai sus că Înalta Curte este în totul de acord cu aserțiunile cu caracter general ale recurentei privitoare la necesitatea, însemnătatea și implicațiile procedurale ale motivării unei hotărâri judecătorești. În ce privește însă prezentul proces, Înalta Curte înțelege a arăta că sunt nefondate susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel nu și-ar fi motivat decizia, neîndeplinindu-și obligațiile care îi reveneau sub acest aspect. Apreciază Înalta Curte că examinarea considerentelor deciziei pronunțate în apel trimite la concluzia că instanța a realizat o motivare oportună și suficientă în raport cu problematica dedusă judecății, răspunzând motivelor de apel formulate de autoarea căii de atac. Este de reținut, în legătură cu aceasta, că legala motivare a unei hotărâri nu presupune, în mod necesar, că instanța trebuie să răspundă fiecărui argument și fiecărei aserțiuni făcute de parte, fiind suficient dacă instanța, grupând argumentele și/sau aserțiunile în cadrul unui motiv de apel, oferă o motivare care, expres sau cel puțin implicit, însă îndeajuns de limpede, răspunde motivelor de apel și argumentației juridice esențiale care le configurează. Instanța de apel a examinat detaliat și amplu, în termeni clari și propunând un raționament juridic convingător, motivele de apel, preocuparea ei pentru a analiza toate susținerile esențiale ale reclamantei apelante, astfel cum se găsesc acestea reflectate în cuprinsul motivelor de apel, fiind evident. Prin urmare, a susține că instanța și-a lăsat nemotivată decizia și că prin aceasta devine necesar a se reține incidența sancțiunii nulității deciziei, în sensul prevederilor art. 175 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este în mod vădit eronat, aceste critici formulate de reclamantă în cuprinsul cererii de recurs apărând ca nefondate. Primul motiv al recursului, acela întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi, deci, primit. În ce privește cel de-al doilea motiv al recursului, acela întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și care vizează, potrivit recurentei, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, Înalta Curte găsește util a menționa, cu valoare de principiu, că în considerarea naturii sale juridice, aceea de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motivele limitativ arătate în alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., el putând pune în discuție doar anumite aspecte ce țin de o pretinsă nelegalitate a hotărârii recurate. De aici, concluzia că instanța de recurs nu are dreptul legal de a examina pe fondul lor decât acele motive de fapt ale recursului care, în mod real, își găsesc corespondent în motivele enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În ce privește motivele de fapt ale recursului care nu pot fi circumscrise acestor prevederi legale, ele, neavenite fiind, nu pot face obiectul analizei instanței competente a judeca recursul. Tot astfel, se cuvine reținut și că nu este suficient ca recurentul să declare că motivele de fapt ale recursului său își au corespondent în unele dintre acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind necesar ca, în concret, acestea să poată fi circumscrise celor menționate limitativ de lege. Înalta Curte a considerat necesar a face aceste precizări pentru a evidenția, cu privire la recursul de față, că vor fi analizate pe fondul lor doar acele motive de fapt ale recursului care sunt subsumabile motivelor legal prevăzute. Prin urmare, criticile care vizează stabilirea stării de fapt de către instanța de apel, în urma analizării și interpretării probelor administrate, nu ar putea fi cercetate de către Înalta Curte, ele privind netemeinicia hotărârii atacate, iar nu, în sensul exigențelor afirmate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nelegalitatea ei. Trecând la examinarea motivelor de recurs în acord cu cele sus-arătate, Înalta Curte înțelege a statua așa cum se va arăta în cele ce urmează. Chestiunile de fapt reținute de instanța de apel au la bază probatoriul administrat, astfel că în calitatea sa de instanță care avea prerogativa de a cerceta fondul cauzei instanța de apel putea trage propriile concluzii cu privire la componenta factuală a relațiilor juridice dintre părți, prin raportare la probele administrate. Astfel fiind, susținerile recurentei potrivit cărora nici aceasta, nici fiul ei, nu ar fi primit sume de bani cu titlu de împrumut de la pârâtul B., sumele încasate reprezentând în realitate chiria și contravaloarea utilităților pentru apartamentul nr. x situat în municipiul București, nu pot fi analizate de prezenta instanță, ele vizând aspecte de fapt rezultate din probe, iar nu aspecte de nelegalitate a deciziei invocate, în armonie cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Același caracter îl au și susținerile potrivit cărora recurenta nu ar fi primit sume de bani, cu titlu de împrumut, de la numiții L. și M., la fel fiind și susținerile potrivit cărora, în decursul timpului, intimatul B. i-ar fi solicitat semnătura "în alb". Instanța de apel și-a expus propriul raționament cu privire la aceste chestiuni de fapt, raportându-se la probele administrate și uzând de dreptul său legal de a stabili, în urma analizei mijloacelor de probă, starea de fapt pe care a considerat-o ca fiind corespunzătoare realității. În ce privește motivul de recurs prin care se afirmă, cu referire la convenția încheiată la data de 14.02.2007 între reclamanta-recurentă, pârâtul B. și Societatea Civilă de Avocați B. și Asociații, că este lovită de nulitate întrucât obiectul ei nu este determinat, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a arătat în mod corect de ce aceste susțineri ale reclamantei nu pot fi primite prin raportare la prevederile art. 948 pct. 1 C. civ. 1864. Într-adevăr, atunci când obiectul unei convenții nu este determinat, însă este determinabil la momentul încheierii actului juridic prin observarea clauzelor acestuia, motivul de nulitate nu subzistă. În considerarea acestei reguli de principiu, instanța de apel și-a înfățișat apoi raționamentul prin care, întemeiat pe probele administrate, a determinat cuantumul datoriei recunoscute de reclamantă, anume 80.000 euro. În ce privește contractul de împrumut încheiat la data de 17.12.1997 cu L. și M., împrejurarea că nu a existat un număr de înregistrare pentru încheierea de atestare a datei și conținutului înscrisului, respectiv a calității părților, nu este de natură a atrage nulitatea acestui contract. Cum bine a menționat instanța de apel, la data încheierii convenției nici Legea nr. 51/1989, nici Statutul profesiei de avocat nu impuneau o asemenea cerință, fiind suficientă înscrierea în registrul de evidență, iar acest din urma aspect nu a fost contestat de către reclamantă. Obligația avocatului de ținere a evidenței actelor întocmite conform art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 nu are semnificația unei atestări a datei și conținutului unui înscris ori a calității părților, fiind vorba despre o simplă evidență administrativă lipsită de consecințe în planul valabilei încheieri a unei convenții. Corect a reținut instanța de apel și că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995, calitatea de avocat a pârâtului B. era suficientă pentru a-i conferi acestuia competența de a redacta și atesta actul fără a mai fi necesară și contrasemnarea lui de către avocatul coordonator al cabinetului avocațial în cadrul căruia pârâtul își desfășura activitatea. Esențial este că actul de împrumut cuprinde semnătura reclamantei, iar cum susținerile acesteia potrivit cărora semnătura ar fi fost dată "în alb" au fost respinse de instanța de apel uzând de o prezumție judiciară, precum și de constatarea că reclamanta nu a făcut dovada afirmațiilor sale, rezultă că nu pot fi reținute motive de nulitate a evocatului contract. În planul valabilității contractelor de cesiune este irelevantă calitatea avocatului care le-a atestat de colaborator în cadrul societății de avocatură în care pârâtul B. își desfășura activitatea, legea neinstituind vreo interdicție sub acest aspect. În mod corect a apreciat instanța de apel și că prevederile art. 1308 pct. 2 C. proc. civ. 1864 (iar nu cele ale pct. 4 din același articol, indicate eronat de recurentă), potrivit căreia sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari, nici direct, nici prin persoane interpuse, "mandatarii, ai averii ce sunt însărcinați să vândă", nu sunt incidente, câtă vreme în cauză pârâtul B. nu a avut calitatea de mandatar al cedenților la încheierea contractelor de cesiune a creanței, el doar asistându-i pe cedenți la încheierea contractului de împrumut. Aceste aspecte privitoare la natura implicării pârâtului B. în activitatea contractuală reprezintă chestiuni de fapt a căror stabilire în baza probelor administrate stătea în puterea primei instanțe și a celei de apel, Înalta Curte, ca instanță de recurs, neputând trece la reanalizarea probelor pentru a stabili o altă stare de fapt. Prin urmare, este de avut în vedere că instanța de apel a reținut că "...din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâtul B. nu a fost mandatar al cedenților la încheierea contractelor de cesiune a creanței, acesta doar asistându-i la încheierea contractului de împrumut", astfel că, raportat la această constatare de ordin factual, concluzia că prevederile art. 1308 pct. 2 C. civ. 1864 nu sunt incidente este corectă. Este nefondată și susținerea recurentei potrivit căreia, privitor la lipsa consimțământului în forma erorii obstacol, instanța de apel a reținut în mod eronat că pregătirea profesională a recurentei îi permitea să aibă proprietatea termenilor utilizați într-o convenție de împrumut, respectiv de vânzare. Aceste aprecieri ale instanței de apel cu semnificația unor chestiuni de fapt pe care instanța de recurs, din rațiunile deja expuse prin cele ce preced, nu le poate cenzura. În același timp însă, observă prezenta instanță că, din punct de vedere legal, instanța de apel avea dreptul de a aprecia în concret cu privire la valabilitatea consimțământului reclamantei ținând seama de nivelul ei general de educație și pregătire, înțeles ca împrejurare ce avea aptitudinea de a influența capacitatea concretă a reclamantei de a înțelege semnificația și implicațiile unor convenții pe care le-a încheiat. Este justă și statuarea instanței de apel potrivit căreia omisiunea de a se întocmi un contract de asistență juridică, deși încalcă prevederile Legii nr. 59/1995, era de natură a atrage doar sancțiuni disciplinare și fiscale pentru pârâtul aflat în culpă, însă fără a putea afecta validitatea declarației de recunoaștere a dobânzii. Aceasta pentru că încheierea unui asemenea contract interesează doar în plan probatoriu și din punct de vedere al disciplinei profesionale și fiscale, fără însă a putea influența aspectele de fond ale asistenței juridice acordate și, cu atât mai puțin, fără a putea lipsi de efecte o declarație de recunoaștere făcută de beneficiarul serviciilor de asistență juridică. Contrar afirmațiilor recurentei, instanța de apel nu a trecut cu vederea modalitatea în care au luat naștere ("au intervenit", în exprimarea recurentei) convențiile cu privire la care s-a solicitat constatarea nulității, fundamentându-și expunerea pe o argumentație atentă și pertinentă. Convențiile încheiate de reclamantă, astfel cum acestea au fost evocate de instanța de apel, sunt o expresie a dreptului ei de a încheia contracte, concretizând principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință, sub condiția de a fi respectate dispozițiile legale privitoare la regularitatea de fond și, după caz, de formă a fiecărui act. În ce privește contractul de rentă viageră, dispozițiile art. 1648 C. civ. 1864 ("Înființatorul renditei nu poate să se libereze de plata ei, oferind înapoierea capitalului și renunțând la repetițiunea anuităților plătite, oricât de lungă fie viața acelor în a căror favoare s-a înființat rendita, și oricât de oneroasă fie prestația renditei") instituie o interdicție a denunțării unilaterale a contractului de către debitorul rentei viagere, fără însă a avea în vedere și instituirea unei interdicții de denunțare bilaterală, stabilită de comun acord de către părțile contractante. Prin urmare, în lipsa unei asemenea interdicții, erau pe deplin aplicabile dispozițiile de principiu în materie contractuală privitoare la libertatea și dreptul părților de a încheia, modifica sau stinge orice contract al lor, în acord cu normele cuprinse în art. 969 C. civ. 1864, potrivit cărora "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege". În acest fel, din rațiuni ce țin de o firească simetrie (una înțeleasă nu doar ca formă de manifestare, ci și ca veritabilă garanție a libertății contractuale), părțile pot, prin concordantă voință, să hotărască în mod liber desființarea unei convenții pe care, anterior, tot ele hotărâseră să o încheie. Cu privire la suma de 80.000 euro, instanța de apel a arătat cu suficientă claritate, făcând utile referiri la probatoriul administrat, care sunt rațiunile pentru care a considerat că SCA B. și Asociații era titulara unei creanțe în cuantum de 80.000 euro față de reclamanta și pe care, cu acordul reclamantei, a înțeles să o valorifice la încheierea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. x/02.07.2007. În ce privește susținerea recurentei potrivit căreia nu se confirmă, în raport de probele administrate în cauză, nici oferirea de către pârâtul intimat B. în cursul anului 2007, în favoarea reclamantei, a sumei de 10.000 euro pentru efectuarea unei excursii în Statele Unite ale Americii, aceasta nu are semnificația unei critici de nelegalitate în sensul exigențelor impuse prin art. 488 C. proc. civ., ci tinde la combaterea unei constatări de fapt, lucru inadmisibil în recurs. Tot astfel, referirile la achiziționarea autoturismului marca x pentru fiul reclamantei tind să combată constatări de fapt ale instanței de apel. În același sens, afirmațiile recurentei privitoare la faptul că nu a avut reprezentarea exactă a naturii juridice a contractului de renta viageră, precum și la faptul că, de bună-credință fiind, știa că nu are datorii față de intimații C. și B. ori față de societatea de avocatură a acestora, au vocația de a repune în discuție chestiuni de fapt rezultate din interpretarea probelor administrate, astfel că instanța de recurs nu poate trece la examinarea temeiniciei lor. Aceeași este și semnificația celorlalte afirmații ale recurentei prin care tinde la răsturnarea aprecierilor instanței de apel prin reținerea unui alt conținut faptic al raporturilor dintre părți, pentru ca de pe acest temei să obțină o reconsiderare a concluziilor în drept la care instanța de apel s-a oprit. Determinarea voinței interne a reclamantei recurente, ca voință reală, este, într-adevăr, un demers juridic posibil, el având însă ca temei probele administrate în proces pentru clarificarea unui astfel de element. Este vorba, așadar, despre o componentă a judecății ce are un conținut predominant factual, iar aceasta face ca administrarea și, mai apoi, interpretarea probelor necesare stabilirii voinței reale a părților la încheierea unui contract să intre în sfera de jurisdicție a instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel), însă, față de limitele de control impuse de art. 488 C. proc. civ., nu și a instanțelor de recurs. Pe cale de consecință, Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are dreptul legal de a trece la interpretarea elementelor de fapt și a circumstanțelor înfățișate de recurentă pentru a trage propriile concluzii privitoare la adevărata voință internă a recurentei la încheierea contractului de rentă viageră. În raport de toate cele ce preced, recursul se impune a fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reține caracterul întemeiat al motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.