ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019, reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, să se dispună: - constatarea refuzului nejustificat al pârâtului privind încheierea contractului de împrumut cu plata în rate aferent efectuării lucrărilor de refațadizare a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x; - obligarea pârâtului la încheierea contractului de împrumut cu plata în rate aferent efectuării lucrărilor de refațadizare a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x, iar în caz de refuz al pârâtului, hotărârea ce se va pronunța în cauză să țină loc de contract, iar, În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 936.505,20 RON, actualizată cu rata inflației de la data recepției la terminarea lucrărilor, 03.02.2011, sumă ce reprezintă contravaloarea lucrărilor menționate, solicitată în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal până la data plății efective a sumei de 936.505,20 RON, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 285/06 iunie 2019, Tribunalul Cluj a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Consiliul Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, dreptul la acțiune fiind prescris.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a hotărârii atacate și rejudecarea în fond a cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată. Intimatul Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală. Prin Decizia civilă nr. 268 din 21 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca. În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8, recurenți-reclamanți au arătat că decizia a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 423/2014 a Curții de Apel Cluj și cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenții susțin că instanța de apel a considerat că negocierea de către pârât a unora dintre clauzele contractuale în cursul anului 2018 nu poate fi considerată ca o recunoaștere a obligației de încheiere a contractului de împrumut cu plata în rate aferent efectuării lucrărilor de refațadizare a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x. Soluția de respingere a petitului subsidiar al acțiunii întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză a fost de asemenea menținută pentru aceleași considerente relative la împlinirea termenului general de prescripție fără a se avea în vedere, pe de o parte, data la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților în acest sens, raportat la starea de fapt din cauză și caracterul subsidiar și nu accesoriu al acestui petit față de petitul de obligare la încheierea contractului. În aceste condiții, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale C. civ. privind prescripția extinctivă, art. 1838 - 1840 din C. civ. din 1864, care reglementează renunțarea la prescripția extinctivă împlinită (câștigată), a interpretat eronat înscrisurile invocate ca fundament al acțiunii și a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 423/A/2014 a Curții de Apel Cluj. Recurenții arată că instanțele de fond au stabilit corect starea de fapt, reținând că intimatul s-a obligat prin acordul de principiu din anul 2009 să achite contravaloarea lucrărilor de refațadizare actualizată cu rata inflației, potrivit contractului ce va fi încheiat; procesele-verbale încheiate la terminarea lucrărilor, în februarie 2011 și la recepția finală au fost însușite fără obiecțiuni de către intimat. Acordul de principiu a dat naștere unei obligații de încheiere a contractului după stabilirea sumei finale a lucrărilor executate de 936.505,20 RON, ce a fost recunoscută și acceptată la plată de către reprezentanții intimatului. Din întreaga corespondență purtată între cele două părți reiese foarte clar că singurul motiv invocat de către intimatul Muzeu a fost lipsa alocării fondurilor necesare de către ministerul de resort. Nici măcar în cadrul corespondenței din anul 2018, acesta nu a înțeles să nege existența obligației de încheiere a contractului de împrumut și de restituire a sumei de 936.505,20 RON, ci chiar a agreat semnarea contractului și restituirea sumelor datorate bugetului local, dar condiționat de modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării prevederii de actualizare a sumei cu rata inflației și a celei referitoare la plata de majorări de întârziere în cazul depășirii termenelor de scadență, așa cum reiese din Adresa nr. x/11.06.2018. Raportat la conținutul Adresei nr. x/31.07.2018, emisă de intimat, contrar reținerilor instanței de apel, consideră că, în speță, a operat o recunoaștere a obligației, iar prin acceptul pârâtei de încheiere a contractului condiționat de acceptarea modificării unor clauze, în cursul anului 2018, s-a produs o renunțare tacită a invocării prescripției raportat la pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze. Potrivit art. 20 din Decretul nr. 167/1958 "Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa ca termenul prescripției era împlinit." Situația prevăzută de norma anterior menționată este aplicabilă prin interpretare și prezentei spețe, norma fiind preluată și dezvoltată în noul C. civ. în art. 2506 alin. (4) potrivit căruia "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Posibilitatea renunțării la prescripție, respectiv la așa-numita "prescripție câștigată", adică la însuși dreptul de a invoca prescripția extinctivă, era reglementată în vechiul C. civ. la art. 1838 - 1840. Potrivit art. 1839 C. civ. "(1) Renunțarea la prescripție este sau expresă sau tacită. (2) Renunțarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câștigat." În speță, acceptul condiționat al intimatului-pârât privind semnarea contractului reprezintă o renunțare tacită în ceea ce privește invocarea prescripției extinctive, chiar și în cazul unei prescripții împlinite. Ca natură juridică, renunțarea la prescripția extinctivă împlinită este un act juridic unilateral, consensual, neutru, pur și simplu, abdicativ (constând în stingerea, prin renunțare, a dreptului de a invoca prescripția). Atât doctrina, cât și practica judiciară sunt unanime în a considera, față de lipsa vreunei limitări în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, că recunoașterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripția poate fi atât expresă, cât și tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conține sau presupune mărturisirea existenței dreptului altuia, din care rezultă recunoașterea tacită a dreptului a cărui acțiune se prescrie. Or, din corespondența din cursul lunilor iunie - iulie 2018, rezultă în mod neechivoc că intimatul recunoaște existența obligației de semnare și de plată a sumei aferente lucrărilor de refațadizare. Astfel, având în vedere că recunoașterea dreptului supus prescripției extinctive produce efect întreruptiv, consideră că în mod greșit s-a reținut în cauza de față că cererea este prescrisă, deoarece o asemenea recunoaștere, realizată prin emiterea de către intimat a Adresei nr. x/11.06.2018, trebuia valorificată de instanța de apel ca renunțare tacită la beneficiul prescripției. Așa cum rezultă din jurisprudența majoritară a curților de apel, art. 1838 și 1839 din C. civ. din 1864 trebuie interpretate și aplicate în sensul că renunțarea, fie ea expresă, fie tacită, la prescripția extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunțător a dreptului sau facultății de a opune prescripția în contra reclamației judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acțiune. Pe cale de consecință, contrar reținerilor instanței de apel, nu pot fi negate efectele juridice ale manifestării de voință din partea intimatului în sensul recunoașterii obligației și corelativ a dreptului autorității la semnarea contractului, de împrumut, acestea având consecințe în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, conform art. 1838 și 1839 C. civ. Într-o altă critică, recurenții susțin că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 423/A/2014 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost respinsă acțiunea municipiului și a consiliului local la obligarea intimatului Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei ca prematură, pe considerentul principal al lipsei unui refuz din partea pârâtului de semnare a contractului, cu consecința directă a faptului că termenul de prescripție nu a început să curgă. Respingând prezenta acțiune ca prescrisă, pe considerentul că trebuia încheiat contractul până la data de 03.02.2014, în condițiile în care, prin hotărâre judecătorească s-a statuat, la un moment ulterior datei de 03.02.2014, că încă nu a fost exprimat un refuz de semnare din partea Muzeului, instanța de apel încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri, raportat la prev. art. 430 coroborat cu art. 431 C. proc. civ. Fiind în prezența refuzului intimatului M.N.I.T. de a semna contractul în condițiile asumate inițial prin acordul de principiu, acțiunea în constatarea refuzului nejustificat al intimatului Muzeul de a încheia contractul și obligarea la încheierea contractului/pronunțarea unei hotărâri apte să țină loc de contract și obligarea acestuia la plata contravalorii lucrărilor efectuate, în conformitate cu măsura dispusă de către Curtea de Conturi, nu este prescrisă. Comportamentul intimatului-pârât este contrar bunei-credințe, deoarece prin acordul de principiu și-a asumat o obligație de rezultat, ceea ce atrage angajarea răspunderii contractuale, în cazul nerespectării unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, precum este acordul de principiu, conform art. 1075 C. civ. 1864: "Orice obligație de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului". Prin aplicarea disp. art. 7 din Decretul nr. 167/1954, potrivit cărora: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune" iar "în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de ia data nașterii raportului de drept. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul", excepția prescripției dreptului la acțiune se impunea a fi respinsă. Din art. 1017 C. civ. din 1864 rezultă că este vorba de nașterea obligației, actul juridic afectat de această modalitate există ca atare, iar numai existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative este sub semnul îndoielii, depinzând de un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența (nașterea sau desființarea) dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative. Prin prisma acestui temei de drept coroborat cu considerentele decisive ale Curții de Apel Cluj din decizia civilă antemenționată, ce se bucură de putere de lucru judecat, decizia instanței de apel este nelegală. Recurenții critică și faptul că, în ce privește nașterea dreptului la acțiune pentru obligația de a da, petit întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, în mod nelegal s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 03.02.2011, cu încălcarea regimului juridic specific acțiunii de in rem verso, de acțiune subsidiară (potrivit art. 1348 C. civ., cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat), cu aplicarea greșită a disp. art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2528 C. civ.). Învederează că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2528 alin. (2) noul C. civ.), termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. Înalta Curte a mai precizat că actio de in rem verso are un caracter subsidiar, în sensul că dreptul la acțiune s-a născut abia la momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta nu are la îndemână acțiunea în pretenții subsecventă anulării contractului de împrumut și că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. (Decizia nr. 2244 din 13 iunie 2014 pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În mod similar, în prezenta cauză, dreptul la acțiune pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză se naște doar la momentul la care autoritatea cunoaște însărăcirea sa lipsită de justă cauză, cel mai devreme posibil a se considera, la data exprimării refuzului nejustificat de semnare a contractului de către intimat, respectiv iunie 2018, situație în care nu se poate reține că a fost împlinit termenul general de prescripție.

Apărările formulate în cauză În cauză a formulat întâmpinare Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală, cu motivarea că prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză și că Acordul de Principiu condiționa asumarea obligației de plată de încheierea unui contract în acest sens, însă contractul nu s-a încheiat și orice termen, la acest moment sau la nivelul anului 2018, era prescris. Corespondența părților din anul 2018 nu poate fi reținută ca o cauză întreruptivă a termenului de prescripție, nemaiexistând un curs al prescripției extinctive care să fie întrerupt. În speță termenul de prescripție a început să curgă la data de 03.02.2011 și s-a împlinit la data de 03.02.2014. În ceea ce privește renunțarea la prescripția împlinită, această instituție de drept este prevăzută de noul C. civ., prevederi care nu sunt aplicabile în cauză, raportat la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009. Renunțarea tacită la prescripție nu se prezumă, iar o simplă corespondență purtată de părți nu are valoarea juridică a exprimării unui consimțământ valabil sau delăsarea dreptului câștigat. Renunțarea la prescripția împlinită, în reglementarea anterioară, era posibilă numai ca urmare a novației intervenite între părți (art. 1128 și urm.), prin care acestea conveneau transformarea unei obligații imperfecte (prescrise), într-una perfectă. Corect a reținut Curtea de Apel că un termen împlinit face ca obligația să devină naturală, adică să nu mai fie protejată de dreptul la acțiune cum prevede art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în cauză, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958, dat fiind dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 conform cărora "Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", nefiind invocată o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției intervenită sub legea nouă care să atragă aplicarea dispozițiilor de excepție reglementate de art. 203 și 204 din Legea nr. 7/2011. Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată este criticată pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 20 din Decretul nr. 167/1958 și ale dispozițiilor art. 1838 - 1840 din vechiul C. civ., susținând recurenții că instanțele de fond nu au dat eficiență juridică instituției renunțării la prescripție. În acest sens apreciază că negocierile dintre părți intervenite în anul 2018 au reprezentat o renunțare tacită la prescripție din partea debitorului obligației, valabilă și după împlinirea termenului de prescripție. Raportat la aceste susțineri, se constată că recurenții nu invocă o cauză de întrerupere a cursului prescripției, ci o situație de renunțare la beneficiul prescripției, intervenită după expirarea termenului. Critica este nefondată. În acest sens Înalta Curte reține că, de principiu, potrivit art. 1838 - 1840 din vechiul C. proc. civ. sau art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., este posibilă renunțarea la beneficiul prescripției, după împlinirea termenului, caz în care începe să curgă un nou termen, însă această instituție juridică nu este aplicabilă speței de față, dat fiind că, potrivit principiului tempus regit actum, regimul prescripției extinctive în cauză este guvernat de Decretul nr. 167/1958. Astfel, recurenții au invocat în susținerea acestei critici dispozițiile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la obligațiile executate după împlinirea prescripției care nu sunt supuse repetițiunii, ale art. 16 din același decret privind recunoașterea dreptului coroborate cu cele ale art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., conform cărora în cazul recunoașterii dreptului, făcută după împlinirea termenului de prescripție îi sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, precum și renunțarea la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, reglementată în vechiul C. civ. la art. 1838 - 1840. Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale de care se prevalează recurenții nu sunt incidente în cauza dedusă judecății. În acest sens, este de reținut faptul că art. 20 din Decretul nr. 167/1958 este străin cauzei întrucât nu se poate considera că obligația de a face a fost executată, chiar și în parte și nu se pune problema repetițiunii acesteia. De asemenea, asimilarea recunoașterii dreptului, după împlinirea termenului de prescripție, cu instituția renunțării la prescripție nu poate opera nici din perspectiva dispozițiilor art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., de care recurenții se prevalează, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză. Eventuala renunțare la prescripție prin negocierile din 2018 nu poate fi analizată nici prin prisma prevederilor art. 1838-1840 din vechiul C. civ., acestea fiind abrogate implicit, împreună cu celelalte dispoziții ce țin de prescripția extinctivă a drepturilor de creanță din Titlul XX "Despre Prescripție", odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1985 "Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față." În condițiile în care decretul a reglementat această instituție prin norme de drept public, aplicabile din oficiu, a fost înlăturat principiul disponibilității, deci și caracterul de ordine privată al normelor, astfel că posibilitatea de a renunța la invocarea sancțiunii civile a devenit incompatibilă cu regimul prescripției în accepțiunea Decretului nr. 167/1958. Prin urmare, raportat la actele datând din anul 2018, cărora recurenții le-au conferit valoarea unei recunoașteri a dreptului efectuată după împlinirea termenului de prescripție, ele nu pot fi analizate din perspectiva unui act de renunțare la prescripție întrucât această instituție juridică nu era în vigoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție. Într-o altă critică ce poate fi subscrisă dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel nu a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum este reglementat de art. 430 coroborat cu art. 431 C. proc. civ., a Deciziei nr. 423/2014 a Curții de Apel Cluj prin care s-a respins ca prematură acțiunea în pretenții, pe motiv că reclamanții nu au justificat un interes născut și actual, nefiind îndeplinită condiția ca suma datorată să fie menționată într-un contract sau printr-o hotărâre judecătorească menită să țină loc de contract. Susțin recurenții că acțiunea pendinte are tocmai un asemenea obiect, respectiv constatarea refuzului nejustificat al intimatului Muzeul de a încheia contractul și obligarea la încheierea contractului/pronunțarea unei hotărâri apte să țină loc de contract și obligarea acestuia la plata contravalorii lucrărilor efectuate. Consideră că, prin acordul de principiu, pârâtul și-a asumat o obligație de rezultat, ceea ce atrage angajarea răspunderii contractuale, în cazul nerespectării unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, obligație ce se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului. Mai susțin, invocând art. 7 din Decretul nr. 167/1958 că obligația de plată a sumei de bani nu avea un termen de executare stabilit, astfel că prescripția începea să curgă de la data nașterii raportului de drept, a împlinirii condiției sau a expirării termenului, astfel că existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative este sub semnul îndoielii, depinzând de un eveniment viitor și nesigur ca realizare. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este eronată o astfel de interpretare, întrucât litigiul anterior a avut ca obiect obligația de plată a unei sume de bani, sens în care instanțele au apreciat, în limitele învestirii lor, că, nefiind încheiat, potrivit acordului de principiu, un contract care să stabilească întinderea sumei datorate, solicitarea aducerii la îndeplinire a obligației de "a da" este prematură întrucât reclamanții nu au un interes născut și actual. Se constată că, în cauza respectivă, instanțele nu s-au preocupat de raportul juridic rezultat din obligația de a face și de condițiile în care conduita părții debitoare a acestei obligații putea fi sancționată prin concursul autorității publice, pentru ca o eventuală statuare asupra acestei probleme litigioase să poată fi opusă cu succes în acțiunea pendinte. Prin urmare, analiza, în litigiul de față, a prescripției dreptului de la acțiune privind obligația de a face nu contravine dezlegărilor date de instanța anterioară, fiind un raport juridic patrimonial cu un conținut distinct, neafectat de modalități, astfel cum pretind recurenții, în egală măsură prescriptibil după regulile instituite de art. 1 și urm. din Decretul nr. 167/1958. O ultimă critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează acțiunea cu caracter subsidiar, având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, în privința căreia recurenții consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care, cel al cărui patrimoniu s-a micșorat, a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. În cazul de față, susțin că termenul de prescripție a început să curgă de când autoritatea a cunoscut însărăcirea sa lipsită de justă cauză, respectiv la data exprimării refuzului nejustificat de semnare a contractului de către intimat, iunie 2018, situație în care nu s-a împlinit termenul general de prescripție. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată în prezentul recurs, ea fiind formulată omisso medio. Astfel, se reține că soluția pronunțată în primă instanță de respingere ca prescrisă a întregii acțiuni, a fost criticată în apel exclusiv prin prisma aserțiunilor referitoare la întreruperea sau renunțarea la prescripție, nefiind formulată o critică distinctă cu privire la ignorarea unui termen de prescripție ce ar începe să curgă, separat, pentru cererea subsidiară, de la un alt moment decât cel a pretinsei recunoașteri a dreptului, pentru ca instanța de apel să statueze, printr-un raționament judiciar propriu, asupra acestei chestiuni. Prin urmare, nefiind dezlegată o astfel de problemă în apel, ea nu poate constitui obiect al controlului de legalitate direct în recurs. Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.