ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2020, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 605/A/2020 din data de 23 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 430 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea contestatorului privind suspendarea executării deciziei penale atacate.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1657 din data de 4 octombrie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 208 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 160 de zile amendă penală și, conform art. 61 alin. (2) din C. pen., s-a stabilit un cuantum al zilei-amendă de 20 RON, rezultând cuantumul total al zilelor amendă penală de 3.200 RON, pentru comiterea infracțiunii de hărțuire.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală cu amenda penală anterior aplicată, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen., respectiv dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. și de a se apropia de aceasta la o distanță mai mică de 200 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 208 alin. (2) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 150 de zile amendă penală și, conform art. 61 alin. (2) din C. pen., s-a stabilit un cuantum al zilei-amendă de 20 RON, rezultând cuantumul total al zilelor amendă penală de 3.000 RON, pentru comiterea infracțiunii de hărțuire.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală cu amenda penală anterior aplicată, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen., respectiv dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. și de a se apropia de aceasta la o distanță mai mică de 200 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-au contopit cele două pedepse cu amenda penală și s-a aplicat inculpatului amenda penală cea mai grea, de 3.200 RON, la care s-a adăugat o treime din cealaltă amendă, respectiv de 1.000 RON, rezultând pedeapsa finală de 4.200 RON amendă penală.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-au contopit pedepsele complementare și s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen., respectiv dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. și de a se apropia de aceasta la o distanță mai mică de 200 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 19 și următoarele din C. proc. pen. și art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., cu referire la art. 1349 și art. 1357 și următoarele din C. civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea inculpatului de obligare a persoanei vătămate și a martorilor C. și D. la plata de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., solicitând admiterea căii de atac promovate, desființarea hotărârii atacate și, pronunțându-se o nouă hotărâre, să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii.

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, astfel cum prevede art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de apel a constatat următoarele:

Instanța de fond a reținut o stare de fapt conformă probelor administrate, respectiv declarațiile inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile martorilor D., C., E. și F. (aceste două martore având identitatea protejată, numele fiind acordate în cursul urmăririi penale), G., H., I., înscrisurile, adresa nr. x/30 martie 2017 a Unității Teritoriale de Analiză a Informațiilor Cluj-Napoca (instituție ce a analizat informațiile transmise de furnizorii de servicii de comunicație).

Între inculpat și persoana vătămată a existat o relație de concubinaj, care a durat aproximativ 12 ani, iar după despărțirea asumată ca fiind finală, din anul 2014, inculpatul a început să o urmărească pe persoana vătămată cu autoturismul său marca x cu numărul x. Totodată, acesta le-a supravegheat și amenințat atât pe persoana vătămată, cât și pe fiica ei, D..

Persoana vătămată a declarat că inculpatul i-a adresat amenințări pe numărul ei de telefon mobil x de pe numerele de telefon folosite de inculpat, x și x. Mesajele SMS transmise de inculpat persoanei vătămate B. au fost transcrise și depuse de aceasta la dosarul de urmărire penală, acestea datând din perioada martie - aprilie 2016 și martie - octombrie 2014. De asemenea, tot din înscrisurile depuse de persoana vătămată la dosar a reieșit apelarea acesteia de aproximativ 580 de ori în iulie 2015. Conținutul mesajelor transmise de inculpat persoanei vătămate cuprind jigniri și amenințări, cele mai multe insinuate, precum și referiri la un e-mail transmis de inculpat la locul de muncă al fiicei persoanei vătămate, e-mail ce a fost depus la rândul său la dosarul de urmărire penală. Prin acest e-mail inculpatul comunica angajatorului martorei D., J. SA - agenția Calea x-Napoca, faptul că martora nu și-ar îndeplini atribuțiile în mod corespunzător, faptul că ar fi afectată emoțional, că ar suferi de boli cronice grave, că ar fi pierdut o sarcină recent ceea ce ar fi condus la un dezechilibru emoțional și psihic, care necesită tratament, faptul că acest lucru periclitează activitatea angajatorului martorei, aducând prejudicii materiale și o imagine negativă firmei, clienții fiind nemulțumiți deoarece martora ar fi fost absentă și vizibil obosită pe parcursul zilei de lucru. Din același înscris a mai rezultat faptul că la locul de muncă al martorei se prezentau adesea prietene ale ei, care stau mult în agenție și afectează activitatea, că martora ar fi oferit servicii sexuale în schimbul unor avantaje materiale și că limbajul martorei la locul de muncă este orientat pe activitatea sexuală și pune în dificultate clienții; martora s-ar afla într-o situație financiară dificilă, a făcut împrumuturi de la persoane care îi cer banii înapoi prin mijloace de constrângere, apelând de multe ori la sumele încasate la serviciu.

Martora D. a declarat că relația mamei sale cu inculpatul a început în anul 2001, iar inculpatul a locuit în locuința persoanei vătămate aproximativ doi ani, până la terminarea unei case în Făget. În anul 2005, persoana vătămată și martora s-au mutat în casa inculpatului, iar în anul 2012, inculpatul le-a dat afară, când a aflat că și-au cumpărat un apartament în localitatea Florești. Persoana vătămată și martora s-au mutat în Florești, iar inculpatul venea noaptea, o striga pe persoana vătămată, o suna la telefon sau îi trimitea mesaje, cerându-i să se întoarcă acasă. Martora a mai declarat că, în perioada 2014 - 2015, inculpatul a venit de mai multe ori la locul ei de muncă, pentru a-i cere martorei să îi spună persoanei vătămate să se întoarcă în locuința lui. Totodată, martora a arătat că inculpatul o urmărea și o supraveghea pe persoana vătămată la locul ei de muncă, respectiv K., precum și la locuința sa. Martora a declarat că, în cursul anului 2014, după ce mama sa s-a despărțit de inculpat, a găsit furtunul de frână al autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, aparținând martorei, rupt, bănuind, alături de persoana vătămată, că inculpatul l-a rupt, întrucât, în aceeași perioadă, persoana vătămată a primit un mesaj de la inculpat cu următorul conținut: o să ți se umple fața de lacrimi și sufletul de durere pentru cineva drag. Martora a precizat că acțiunile inculpatului i-au provocat temere și ei și mamei sale, iar persoana vătămată și-a schimbat de mai multe ori numărul de telefon și a părăsit locuința din Florești.

Conform susținerilor persoanei vătămate, inculpatul a urmărit-o din perioada de după despărțire până în anul 2016, când a formulat plângerea penală, atât în zona unde locuia, dar și în zona unde lucra la acel moment la magazinul K. de pe str. x din Cluj-Napoca. Tot din declarația persoanei vătămate a reieșit că inculpatul, începând cu anul 2014 și până în aprilie 2016 (când persoana vătămată a formulat plângerea penală și de când inculpatul s-a oprit din acțiunile de hărțuire) a trimis scrisori de amenințare părinților persoanei vătămate acasă, la locuința ei și la locul său de muncă, acestea din urmă fiind atașate dosarului, trimițând în același timp și mesaje de amenințare în format electronic pe telefon.

Martorele C., E. și F. au confirmat că persoana vătămată se plângea, la locul de muncă, de apariția inculpatului, spunându-le că acesta o urmărește.

Martorii G., H. și I. au prezentat o stare de fapt din care a rezultat că persoana vătămată și inculpatul duceau o viață de cuplu normală, în care se regăseau și certuri, iar plecarea persoanei vătămate din domiciliul comun s-a datorat împrejurării că inculpatul a refuzat să îi doneze o parte a locuinței. S-a reținut că împrejurarea că inculpatul și persoana vătămată duceau o viață de cuplu normală este irelevantă, întrucât obiectul judecății îl constituie acțiunile inculpatului după plecarea persoanei vătămate din locuință, iar cauza plecării din locuință, chiar reală de ar fi, nu prezintă relevanță din perspectiva acțiunilor inculpatului. Din declarațiile martorilor, alături de declarațiile inculpatului, a rezultat că inculpatul o căuta pe persoana vătămată pentru a-și recupera bunuri pe care inițial i le-a dăruit, adică un televizor, un scaun, un telefon și un inel. Instanța de apel a reținut că invocarea acestui motiv de către inculpat, pentru a justifica căutarea repetată a persoanei vătămate, chiar real de a fi, are chipul unui pretext, având în vedere natura, importanța și valoarea bunurilor, precum și împrejurarea că inculpatul trebuia și putea să apeleze la organele judiciare pentru valorificarea pretențiilor sale.

S-a reținut că este cert că persoana vătămată și inculpatul au avut o relație de lungă durată bazată, cel puțin o parte din ea, pe sentimente de afecțiune, iar despărțirea dintre cei doi l-a nemulțumit pe inculpat. Acesta a făcut eforturi pentru a o determina persoana vătămată să se întoarcă în locuința comună, însă, din probe, a rezultat că hotărârea persoanei vătămate de a se despărți de inculpat a fost una irevocabilă. În acest context, inculpatul a căutat-o pe persoana vătămată fie la locuința ei din Florești, fie la locul de muncă, în mod frecvent, pentru a o vedea și a fi văzut, împrejurare care constituie o urmărire fără drept. Concomitent, inculpatul a inițiat sute de apeluri telefonice către persoana vătămată și a expediat sute de mesaje SMS cu un cuprins revendicativ, jignitor, obscen sau cu aparență amenințătoare, iar toate acestea, prin frecvență și conținut, au indus persoanei vătămate o stare de temere.

Apărarea a arătat că nu a existat o stare reală de temere de vreme ce persoana vătămată îl cunoștea pe inculpat și știa că nu îi va face vreun rău, iar în perioada relevantă s-a întors la inculpat pentru o perioadă scurtă de timp. Instanța a reținut că aceste aserțiuni pot fi reținute cu privire la începutul acțiunilor inculpatului și pot justifica eforturile inculpatului de a o readuce pe persoana vătămată în locuința sa, motiv pentru care persoana vătămată nici nu a sesizat organele judiciare de la început, dar această din urmă împrejurare înlătură și explicația oferită de către inculpat cu privire la caracterul vindicativ al plângerii penale. Însă, ulterior, inculpatul și-a intensificat aparițiile în preajma persoanei vătămate, precum și frecvența mesajelor SMS sau a apelurilor telefonice, ceea ce, pentru orice persoană rezonabilă, nu poate constitui decât un motiv de îngrijorare care, cu trecerea timpului, se transformă în temere. Iar această transformare nu este relevată doar de construcții argumentative teoretice, ci rezultă în mod nemijlocit din două probe: din conținutul e-mailului trimis de către inculpat angajatorului fiicei persoanei vătămate (pe care, de altfel, a căutat-o la locul de muncă pentru o convinge să îl ajute să se împace cu persoana vătămată) rezultă, fără îndoială, că inculpatul a urmărit să denigreze martora și să îi provoace o stare de disconfort, adică să provoace o vătămare a integrității psihice fiicei persoanei vătămate și, implicit, acesteia din urmă; după despărțirea persoanei vătămate de către inculpat, în cursul anului 2014, persoana vătămată și martora au găsit furtunul de frână al autovehiculului cu numărul de înmatriculare x aparținând martorei, rupt, bănuind că inculpatul l-a rupt, întrucât, în aceeași perioadă, persoana vătămată a primit un mesaj de la inculpat cu următorul conținut: o să ți se umple fața de lacrimi și sufletul de durere pentru cineva drag. Starea de temere a rezultat din însăși bănuiala persoanei vătămate cu privire la faptul că inculpatul ar fi putut întreprinde acțiuni vătămătoare pentru integritatea fizică a fiicei sale.

Infracțiunea de hărțuire prezintă o incriminare nouă, care are menirea de a răspunde unor cazuri apărute în practică și este o faptă îndreptată contra libertății psihice a persoanei, o specie insidioasă de amenințare.

Hărțuirea este o infracțiune cu conținut alternativ, respectiv o variantă tip, cea de la alin. (1), care reglementează acțiunile de urmărire și supraveghere a victimei, fără drept sau interes legitim, distinctă de varianta specială de la alin. (2), care se referă la efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță. Apelurile telefonice se referă atât la rețelele fixe, cât și la rețelele de telefonie mobilă, iar comunicările prin mijloace de transmitere la distanță se referă la o gamă largă de posibilități tehnologice.

Condiția esențială a elementului material este ca frecvența sau conținutul apelurilor sau comunicării să fie deosebite, astfel încât să cauzeze temere unei persoane. De fapt, urmarea imediată este lezarea libertății psihice a persoanei prin cauzarea unei stări de temere.

Spre deosebire de amenințare, unde urmarea este o stare de pericol, în cazul hărțuirii urmarea imediată este, așadar, un rezultat. Diferența este firească, având în vedere că, în cazul amenințării, mesajul de pericol este explicit și, ca atare, este implicit vătămător, pe când, în cazul hărțuirii, mesajul de pericol este insidios și, ca atare, el este vătămător doar în măsura în care, prin insistență sau consistență, își produce efectul, respectiv cauzează o temere.

Din această perspectivă, a diferenței între amenințare și hărțuire este importantă și mențiunea finală de la alin. (2) al art. 208 din C. pen.: "... dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.". Precizarea vizează în special infracțiunea de amenințare, pentru care legiuitorul a prevăzut o sancțiune mai severă.

Cu alte cuvinte, dacă în cadrul apelurilor telefonice sau în cadrul celorlalte tipuri de comunicări, mesajul de pericol devine explicit și se referă la comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, fapta va fi încadrată la infracțiunea de amenințare, iar dacă frecvența comunicărilor ori apelurilor sau conținutul acestora cauzează o temere, suntem în prezența unei infracțiuni de hărțuire.

În cauza supusă analizei, actele de urmărire a persoanei vătămate la locul de muncă sau acasă și transmiterea mesajelor cu caracter jignitor ori obscen sau insinuând diverse pericole potențiale, sunt conjugate cu acte de denigrare publică, cum ar fi scrisoarea trimisă la locul de muncă al fiicei persoanei vătămate, faptă care nu poate fi înțeleasă decât prin grija inculpatului de a produce un rezultat vătămător.

Nu a fost primită apărarea inculpatului care a susținut că persoana vătămată putea să oprească acțiunile acestuia și să înlăture pretinsa stare de temere prin blocarea numărului de telefon, fiind în măsură să pună capăt acestui comportament, întrucât inculpatul este cel care ar fi trebuit să se abțină sau să oprească activitățile de hărțuire prin sistarea transmiterii de mesaje SMS sau de apelare a persoanei vătămate ori de a nu mai căuta să fie în preajma acesteia. De altfel, nici nu se poate reproșa persoanei vătămate că, în lipsa unor diligențe specifice, în raport de obiectul cauzei, ar fi încurajat activitatea ilicită a inculpatului.

Cu privire la individualizarea pedepselor, s-a reținut că instanța de fond a identificat în mod judicios criteriile legale relevante, reținând gravitatea faptelor prin întinderea lor în timp și prin diversitatea modalităților de săvârșire, pe fondul emoțiilor generate de despărțirea persoanei vătămate de inculpat. Având în vedere vârsta inculpatului și lipsa antecedentelor penale s-a considerat că este justificată aplicarea pedepselor cu amendă penală, în cuantumul și condițiile stabilite de instanța de fond. În raport de natura infracțiunilor și rezultatele produse, s-a apreciat că sunt pe deplin justificate și pedepsele complementare.

În ceea ce privește daunele morale, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale. Art. 1381 din C. civ. prevede că orice prejudiciu dă dreptul la reparație. Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile privind executarea, transmiterea, transformarea și stingerea obligațiilor.

În raport de considerentele de fapt și de drept mai sus reținute, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1357 din C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului, respectiv existența faptei ilicite (în cauză, totodată infracțiune, de hărțuire), vinovăția inculpatului (îmbrăcând în situația de față forma intenției directe), prejudiciul (a cărui întindere urmează a fi analizată) și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu (care se desprinde din ansamblul probator administrat în cauză).

Dispozițiile art. 1381 din C. civ. nu fac distincție în privința naturii patrimoniale sau nepatrimoniale a prejudiciului. Ca și consecință, atât prejudiciul patrimonial, cât și cel nepatrimonial reprezintă elemente structurale ale răspunderii civile delictuale, alături de cele deja menționate.

În ceea ce privește prejudiciul moral, instanța a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a instanțelor naționale, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, daunele morale se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de victimă, caracterul și importanța valorii nepatrimoniale lezate, situația personală și vârsta victimei, precum și măsura în care acesteia i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.

Existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

S-a reținut că, în speță, instanța fond a apreciat în mod judicios cu privire la suma de 10.000 de RON ca și cuantum al daunelor morale, având în vedere durata stărilor de tensiune, anxietate, insecuritate și temere la care a fost supusă persoana vătămată de către inculpat.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 605/A din 23 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul formulat de către inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1657 din data de 4 octombrie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pe motiv că în cauză exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, care nu a fost avută în vedere la analiza apelului promovat în cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei penale pronunțate în apel și judecându-se cauza, să se ia act de dispozițiile legale privind cauza de nepedepsire.

Toate celelalte memorii depuse de contestator sunt în esență aceleași, respectiv judecătorii trebuie să dea dovadă de imparțialitate, obiectivitate, care nu pot fi reproduse integral, întrucât se referă la aceleași aspecte și nu au legătură cu contestația în anulare, cale extraordinară de atac, care are reguli stricte de admisibilitate, doar în situație de eroare judiciară sau de neluare în considerare a unor dispozițiile legale care trebuiau aplicate în faza de judecată a apelului.

Analizând contestația în anulare declarată, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 426 lit. a) - i) din C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive. Din dispozițiile legale menționate rezultă că petentul își întemeiază contestația în anulare pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

De asemenea, contestatorul a invocat dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit Deciziei penale nr. 605 din 23 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj, între contestator și persoana vătămată a existat o relație de concubinaj care a durat circa 12 ani, iar după despărțire, contestatorul a început să o urmărească pe persoana vătămată cu autoturismul proprietatea sa, să o supravegheze și să o amenințe atât pe aceasta, cât și pe fiica persoanei vătămate, D.. Contestatorul i-a adresat persoanei vătămate amenințări pe numărul de telefon mobil proprietatea acesteia, prin mesaje transmise de acesta, care au fost transcrise și depuse de persoana vătămată la dosarul de urmărire penală, aceste mesaje fiind expediate în perioada martie - aprilie 2016. Conținutul mesajelor transmise de contestator persoanei vătămate cuprind jigniri și amenințări. Aceste împrejurări au rezultat din conținutul mesajelor trimise de contestator pe telefonul persoanei vătămate, precum și angajatorului acesteia și declarațiile martorilor D., C., E., F., G., H. și I..

Hărțuirea, așa cum s-a reținut prin decizia contestată de petent, este o infracțiune cu conținut alternativ, respectiv o variantă tip, cea de la alin. (1), care reglementează acțiunile de urmărire și de supraveghere a unei persoane, fără drept sau interes legitim, deosebită de varianta specială de la alin. (2), care se referă la efectuarea de apeluri telefonie sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță.

Condiția esențială a elementului material al infracțiunii este ca apelurile sau mesajele să cauzeze o temere unei persoane, având ca urmare lezarea libertății psihice a persoanei prin cauzarea unei stări de temere.

Din probele administrate în cauză a rezultat că actele de urmărire a persoanei vătămate la locul de muncă sau acasă și transmiterea mesajelor cu caracter jignitor ori obscen sau insinuând diverse pericole potențiale, sunt în măsură să conducă la o denigrare publică a persoanei vătămate, fapte care nu pot fi caracterizate decât în sensul că petentul a urmărit să producă persoanei vătămate un rezultat vătămător.

S-a reținut că din starea de fapt prezentată în detaliu în hotărârea instanței de fond, precum și în decizia pronunțată în apel rezultă cu certitudine că petentul a comis infracțiunea de hărțuire, așa cum corect a fost reținută în sarcina acestuia și că în cauză nu există o dispoziție legală de nepedepsire, așa cum invocă contestatorul, care nici nu a fost concretizată de acesta, doar a amintit dispoziția legală pe care își bazează contestația în anulare, fără să precizeze în concret care ar fi cauza de nepedepsire neluată în considerare de către instanța de apel.

Având în vedere că în cauză nu a fost precizată de către contestator cauza de nepedepsire, iar instanța care a analizat contestația formulată de acesta nu a identificat din oficiu o asemenea cauză, pentru motivele ce s-au arătat în detaliu, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de către contestatorul A., iar în baza art. 430 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea contestatorului privind suspendarea executării deciziei penale atacate.

Împotriva Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a declarat apel A..

La termenul din data de 10 noiembrie 2020, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, având în vedere că aceasta a fost declarată împotriva unei hotărâri pronunțate cu ocazia soluționării unei contestații în anulare împotriva unei decizii pronunțate în apel.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficiență principiului stabilit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu apelul formulat de A. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia penală nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 605/A/2020 din data de 23 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2018.

Având în vedere că, în cauză, contestația în anulare a fost formulată împotriva hotărârii rămasă definitivă în fața instanței de apel, în mod corect aceasta a fost soluționată printr-o decizie, în procedura admisibilității în principiu a contestației în anulare, hotărâre care este definitivă.

Dispozițiilor art. 408 din C. proc. pen. prevăd care sunt hotărârile supuse apelului. Astfel, conform prevederilor menționate, "(1) sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. (2) încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. (3) Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor".

Drept urmare, în privința Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2020, care este definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării căii ordinare de atac a apelului.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., urmează să respingă, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Obligă apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 10 noiembrie 2020.

GGC - CL