ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 676/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 676/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursurilor penale de față, constată că, prin Sentința penală nr. 449 din 23

octombrie 2009 a Tribunalului Galați, a fost condamnată inculpata V.T. la o

pedeapsă principală de 11 ani închisoare și la pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) din

C. pen., pe o durată de 6 ani după executarea pedepsei principale, pentru

comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2),

(3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 C.

pen., au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Totodată, conform

art. 14 C. proc. pen., inculpata a fost obligată, în solidar cu partea

responsabilă civilmente SC B. SRL Galați, la plata sumei de 1.875.867.140 ROL,

cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă SC L.I. SRL București,

precum și la suma de 247.472.400 ROL către partea civilă SC C.N.C. SRL

București.

Conform acelorași

prevederi legale, a mai fost obligată inculpata la plata sumei de 535.993.900

ROL, despăgubiri civile către partea civilă SC P. SRL Brăila, la 186.551.662

ROL către partea civilă SC S.F.E. SRL Ilfov, la 110.000.000 ROL, despăgubiri

civile către partea civilă SC D.P.C. 2004 SRL Pitești și la suma de 224.661.885

ROL către partea civilă SC F. SRL Brașov, cu același titlu.

De asemenea, în

solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Galați, inculpata a fost

obligată și la plata sumei de 2.261.720.000 ROL, despăgubiri civile către

partea civilă SC V.A. SRL Buzău, la 3.273.729.700 ROL către partea civilă SC G.

SRL Iași și la suma de 1.445.812.600 ROL către partea civilă SC D.I. SRL Iași,

cu același titlu.

Au fost respinse, ca

nefondate, celelalte pretenții civile formulate în cauză și s-a constatat că

părțile vătămate SC T.F.F. SRL Galați și SC A.C. SRL Brăila nu s-au constituit

părți civile.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că, în perioada 2003 -

2006, inculpata V.T. a înființat mai multe societăți comerciale cu răspundere

limitată, pe care le administra, prin intermediul lor derulând mai multe

afaceri comerciale. începând, însă, din anul 2004, aceasta a înșelat un număr

de 11 părți vătămate (societăți comerciale), prin achiziționarea de mărfuri și

emiterea de instrumente de plată fără acoperire.

Astfel, s-a arătat că,

în luna aprilie 2004, martora C.E., administrator la partea vătămată SC L.I.

SRL București, a luat legătura cu inculpata V.T. și cu societatea administrată

de aceasta, SC BI SRL Galați, și a solicitat achiziționarea de uleiuri și

grăsimi vegetale, stabilindu-se ca plata produselor să se realizeze prin

emiterea de file CEC. După ce s-a livrat marfa către SC L.I. SRL București,

reprezentanții acestei părți vătămate au depus filele CEC emise de inculpată ca

mijloc de plată la unitățile plătitoare, respectiv la bănci, dar au fost

refuzate, întrucât societatea inculpatei nu avea disponibil bănesc în contul

bancar, prejudiciul astfel creat fiind în valoare de 1.875.867.140 ROL.

De asemenea, s-a mai

arătat de către instanță că, în luna noiembrie 2004, partea vătămată SC C.N.C.

SRL București a vândut către partea responsabilă civilmente SC BI SRL Galați,

administrată de V.T., mai multe mărfuri în valoare de circa 250 milioane ROL și

s-a convenit ca plata să se facă de inculpată prin emiterea de file CEC. După

ridicarea mărfii, reprezentanții părții vătămate au prezentat fila CEC la bancă

pentru decontare, dar a fost refuzată întrucât inculpata nu avea provizia

necesară în contul bancar, cauzându-se un prejudiciu de 247.472.400 ROL.

S-a mai menționat că,

la data de 16 decembrie 2004, între reprezentantul părții vătămate SC P. SRL

Brăila și SC H. SRL Galați, societate administrată de inculpată, s-a perfectat

un contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse alimentare, plata

urmând să se facă ulterior predării mărfurilor cu orice mijloc de plată. Până

în luna iunie 2005, inculpata a plătit parțial mărfurile ridicate, iar pentru

diferența de preț a emis file cec, care, în realitate, nu aveau acoperire în

cont când au fost prezentate la bancă pentru decontare, cauzându-se, astfel,

societății vânzătoare un prejudiciu în valoare de 535.993.900 ROL.

A mai reținut

judecătorul fondului că, în luna ianuarie 2005, între partea vătămată SC S.F.E.

SRL Ilfov și inculpata V.T., prin societatea sa SC H. SRL Galați, s-a încheiat

un contract comercial privind vânzarea unor produse, care stipula, printre

altele, ca plata să se facă prin emiterea de file CEC, ce urmau să fie plătite

după 8 zile de la ridicarea mărfurilor. Când au fost, însă, prezentate la

plată, filele CEC au fost refuzate de unitățile bancare, întrucât societatea

inculpatei nu avea provizia necesară în contul bancar, prejudiciul creat fiind

de 186.551.662 ROL.

În realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, la începutul anului 2005, inculpata V.T.,

prin societatea pe care o administra, respectiv SC H. SRL Galați, a

achiziționat ulei de palmier de la partea vătămată SC A.C. SRL Brăila,

convenindu-se prin clauzele contractuale ca plata să se facă prin orice mijloc

de plată. Inculpata a emis un bilet la ordin, care, însă, s-a dovedit că nu

avea acoperire în contul bancar, prejudiciul cauzat părții civile fiind în

valoare de 56 milioane ROL.

Totodată, s-a mai

menționat că, în luna mai 2006, partea vătămată SC V.A. SRL Buzău a perfectat

un contract comercial cu SC B. SRL Galați, administrată de inculpata V.T., prin

care se vindeau mai multe produse, iar plata s-a convenit să se facă prin

emiterea de file CEC, plătibile în termen de 10 zile de la livrarea mărfurilor.

După ridicarea mărfurilor, filele CEC au fost prezentate spre decontare la

bancă, dar au fost refuzate la plată deoarece inculpata nu avea disponibil în

contul bancar. Ca urmare, a fost produs părții civile un prejudiciu de

2.261.720.000 ROL.

În mod similar, la

data de 05 ianuarie 2006, între partea vătămată SC G. SRL Iași și SC B. SRL

Galați s-a încheiat un contract comercial care avea ca obiect

vânzarea-cumpărarea de produse din carne, valoarea acestuia fiind de peste 16

miliarde ROL. Pentru fiecare livrare de marfă, inculpata V.T., în calitate de

administrator al SC B. SRL, emitea file CEC semnate personal, care s-au

dovedit, însă, că nu aveau acoperire în contul bancar când au fost prezentate

la decontare de către reprezentantul părții civile. În consecință, părții

civile i-a fost cauzat un prejudiciu de 2.261.720.000 ROL.

Instanța a mai arătat

că, la datele de 8, 16 și 17 mai 2006, partea vătămată SC D.I. SRL Iași, prin

administrator M.O., a livrat produse din pește către societatea inculpatei, SC

B. SRL Galați, în valoarea de circa 1,5 miliarde ROL. S-a convenit ca plata să

se facă prin emiterea de file CEC, dar aceste instrumente de plată au fost

refuzate de unitățile plătitoare când au fost prezentate spre decontare,

întrucât societatea inculpatei nu avea disponibil în contul bancar, fiind,

astfel, cauzată o pagubă în valoare de 1.445.812.600 ROL.

S-a mai reținut că,

în vara anului 2005, partea vătămată SC D.P.C. 2004 SRL Pitești a luat legătura

cu SC N. SRL Galați, administrată de inculpată, în vederea vânzării unor saci

de polietilenă. După perfectarea contractului și ridicarea mărfii de către

inculpată, s-au emis bilete la ordin de către societatea acesteia, care au fost

prezentate la plată, însă au fost refuzate, întrucât nu aveau acoperire în

contul bancar, cauzându-se un prejudiciu de circa 17 milioane ROL.

Totodată, judecătorul

fondului a mai menționat ca, între societatea inculpatei V.T., SC S. SRL

Galați, și partea vătămată SC F. SRL Brașov, în luna mai 2005, s-a încheiat un

contract de livrare a unor produse, convenindu-se ca plata prețului să se facă

prin emiterea de file CEC, deși inculpata știa că nu are acoperirea necesară în

contul bancar. Deși inculpata a ridicat marfa și a precizat că va depune

diligente pentru plata prețului, inclusiv pentru plata cu file CEC, ulterior

s-a constatat că aceasta nu avea provizia necesară în contul bancar, filele CEC

fiind refuzate de la plată. Partea civilă a suferit un prejudiciu în valoare de

224.661.885 ROL.

În aceeași logică

infracțională, în luna septembrie 2005, inculpata V.T., printr-o societate pe

care o administra, a înșelat pe partea vătămată SC T.F.F. SRL Galați cu suma de

180 milioane ROL, ridicând, prin intermediul SC N. SRL Galați, mărfuri pentru

plata cărora a emis o filă CEC, filă ce a fost refuzată la plată datorită

inexistenței proviziei în contul bancar.

În drept, Tribunalul

a apreciat că fapta inculpatei V.T. care, în perioada 2004 - 2006, în calitate

de administrator la un număr de șase societăți comerciale, a achiziționat

mărfuri, emițând file CEC și bilete la ordin fără a avea acoperire în contul

bancar, în vederea plății produselor achiziționate și cauzând un prejudiciu

total celor 11 părți vătămate de peste 10 miliarde de ROL, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit

de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea

pedepsei aplicată inculpatei, instanța de fond a avut în vedere criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen. privind gradul de pericol social al faptei, împrejurările

în care s-a comis, numărul părților vătămate înșelate, valoarea prejudiciului,

dar și persoana inculpatei, care a recunoscut în faza de judecată fapta comisă

și a recuperat pentru două părți vătămate prejudiciile cauzate.

Cu privire la latura civilă,

s-a constatat de către instanța fondului că despăgubirile solicitate de cele 9

părți civile sunt fondate, întrucât că între faptele culpabile ale inculpatei

și rezultatul produs există un raport direct de cauzalitate, fiind întrunite

cerințele prevăzute de art. 998 C. civ. și art. 14 C. proc. pen.

Instanța a dispus

obligarea în solidar a inculpatei numai în raport cu acele părți responsabile

civilmente pentru care procedura falimentului nu a fost finalizată, respectiv,

cu SC BI SRL Galați și SC B. SRL Galați, iar, în legătură cu celelalte acte

materiale unde a fost antrenată și o societate comercială administrată de

inculpată, dar unde s-a constatat că societatea este dizolvată sau radiată,

instanța a dispus obligarea doar a inculpatei la plata despăgubirilor conform

prejudiciului cauzat pentru fiecare act material.

Celelalte pretenții

formulate în cauză, respectiv cheltuieli judiciare, dobânzi, penalități, au

fost respinse, deoarece s-a constatat că nu sunt dovedite, inculpata urmând să

răspundă doar pentru prejudiciul real cauzat la momentul comiterii actelor

materiale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpata V.T. pentru nelegalitate, sub aspectul

greșitei încadrări juridice a faptelor și a greșitei sale condamnări, dar și

pentru netemeinicie, sub aspectul cuantumului pedepsei stabilite. S-a susținut,

astfel, că încadrarea juridică corectă a faptelor reținute în sarcina

inculpatei este cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr.

59/1934, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.,

apreciindu-se că nu subzistă dispozițiile art. 215 alin. (2) și (4) C. pen. De

asemenea, s-a arătat că, în cauză, se impune achitarea inculpatei, în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1),

(3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere că

nu s-a făcut dovada relei-credințe și a intenției de inducere în eroare. Ca

urmare, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate

și, în rejudecare, după schimbarea încadrării juridice în infracțiunile

arătate, achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune și aplicarea

unei pedepse sub minimul special prevăzut pentru infracțiunea la legea

CEC-ului, prin reținerea de circumstanțe atenuante judiciare. În subsidiar, s-a

solicitat reducerea pedepsei aplicate la 4 ani închisoare, prin reținerea de

circumstanțe atenuante, iar ca modalitate de executare suspendarea sub

supraveghere, în condițiile art. 86

1

C. pen.

Prin Decizia penală

nr. 19/A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru

cauze cu minori a admis apelul declarat de inculpata V.T. împotriva Sentinței

penale nr. 449 din 23 octombrie 2009 a Tribunalului Galați, pe care a

desființat-o, în parte, iar, în rejudecare, a reținut în favoarea inculpatei

circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și b)

și alin. (2) C. pen., cu referire la art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C.

pen. și, pe cale de consecință, a redus cuantumul pedepsei principale de la 11

ani închisoare la 8 ani închisoare, a menținut restul dispozițiilor sentinței penale

atacate și a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare

avansate de acesta.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a constatat că judecătorul fondului a

reținut, pe baza probatoriului judicios administrat, o corectă stare de fapt,

pe care a încadrat-o, în mod corespunzător, în dispozițiile art. 215 alin. (1),

(2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

plângerile părților vătămate, adresele de constituire de parte civilă,

declarațiile martorilor C.E., M.M., V.E.S., C.J., R.M., R.E., P.F., D.M., G.L.,

D.V., A.C.C., M.O., G.D., C.R., M.S.M., C.C.F., V.N., A.V., M.T., M.J., C.M.Z.,

P.I., T.G. și N.D.I., documentele fiscale (facturi) și instrumentele de plată

(filele CEC și biletele la ordin), precum și declarațiile inculpatei, atât cât

acestea se coroborează cu restul probatoriului, demonstrând pe deplin că, în

perioada noiembrie 2004 - iunie 2006, în calitate de administrator și asociat

la SC B. SRL Galați, SC N. SRL Galați, SC S. SRL Galați, SC H. SRL Galați și SC

B. SRL Galați, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la diferite intervale

de timp, aceasta a indus și menținut în eroare reprezentanții legali a 11

societăți comerciale cu prilejul încheierii și pe parcursul executării unor

relații comerciale, prin folosirea de mijloace frauduloase - emiterea de file

CEC și bilete la ordin fără a avea disponibil în cont și fără a alimenta

contul, parte dintre aceste instrumente de plată fiind emise după ce intrase în

interdicție bancară, cauzând astfel un prejudiciu total de 1.194.786,760 ROL.

S-a arătat de către

Curte că nu poate fi primită susținerea inculpatei în sensul că faptele ce i-au

fost reținute în sarcină ar întruni elementele constitutive ale infracțiunilor

prevăzute art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., și de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., atât timp cât s-a făcut dovada, fără echivoc, că,

încă de la demararea negocierilor cu fiecare parte vătămată, intenția

inculpatei nu a fost aceea de a se comporta ca un bun comerciant, ci,

dimpotrivă, aceasta a acționat cu intenția de a induce și menține în eroare pe

reprezentanții părților vătămate, atât la încheierea, cât și în cursul

derulării relațiilor contractuale, completând filele CEC și bilete la ordin,

deși știa că se afla în interdicție bancară și, totodată, că societățile pe

care le reprezenta nu aveau disponibil în cont, folosind instrumente de plată

nevalide, cu scopul obținerii pentru sine de foloase materiale injuste,

prejudiciind, astfel, 11 agenți economici cu sume importante de bani. De

asemenea, s-a menționat că probatoriul administrat demonstrează că

reprezentanții legali ai părților vătămate nu au cunoscut la momentul emiterii

filelor CEC ori a biletelor la ordin că trăgătorul nu avea fonduri proprii care

să facă posibilă efectuarea plății de către tras, constatându-se, așadar, că nu

există motive care să justifice schimbarea încadrării juridice solicitată de

inculpată și nici achitarea întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit.

d) C. proc. pen., apelul apărând ca nefondat sub acest aspect.

Instanța de apel a

reținut, însă, că, deși Tribunalul a stabilit corect starea de fapt și a

încadrat-o corespunzător, a făcut o greșită individualizare judiciară a

pedepsei, sub aspectul cuantumului, refuzând în mod nejustificat să rețină în

favoarea inculpatei circumstanțele atenuante judiciare reflectate în datele

care caracterizează persoana acesteia și în împrejurările care atenuau

răspunderea penală. S-a arătat, sub acest aspect, că inculpata nu este

cunoscută cu antecedente penale, are studii superioare, este căsătorită, are în

întreținere un copil cu probleme de sănătate, se află într-o situație dificilă

întrucât, urmare a executării silite, a fost evacuată împreună cu familia din

imobilul - locuință, vândut la licitație publică, iar, în cursul procesului

penal, a depus stăruință în repararea parțială a pagubei produse.

Doar pentru acest

motiv invocat în subsidiar, apelul inculpatei a fost admis, conform

dispozițiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., sentința penală apelată

desființată în parte, iar, în rejudecare, s-au reținut în favoarea inculpatei

circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și b)

și alin. (2) C. pen., fiind redus cuantumul pedepsei principale de la 11 ani

închisoare la 8 ani închisoare. În ceea ce privește critica referitoare la

modalitatea executării pedepsei, aceasta nu a fost primită, arătându-se că, în

cauză, nu sunt întrunite condițiile suspendării executării pedepsei sub

supraveghere înscrise în art. 86

1

C. pen.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpata V.T. și partea civilă SC

F. SRL Brașov, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, în ceea ce o

privește pe inculpată, aceasta a susținut, în cadrul cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen., că judecata în apel a avut loc

fără citarea sa legală, cu încălcarea dispozițiilor art. 291 C. proc. pen.,

având în vedere că, deși apărătorul său din oficiu a învederat instanței că

fusese evacuată de la adresa unde a fost citată, Curtea a refuzat cererea

formulată de acesta cu privire la amânarea cauzei și acordarea unui nou termen,

procedând la judecarea apelului fără ca procedura de citare a apelantei să fi

fost legal îndeplinită.

De asemenea, invocând

dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., inculpata a arătat că

hotărârea instanței de apel nu a fost motivată corespunzător, nefiind analizate

toate probele administrate în cauză, Curtea de apel limitându-se la a-și însuși

hotărârea primei instanțe, fără a prezenta argumentele proprii care au

convins-o să adopte hotărârea pronunțată.

Invocând și cazul de

casare reglementat de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., recurenta

inculpată a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor

cereri esențiale pentru garantarea drepturilor sale procesuale și nu a făcut

propria sa cercetare judecătorească, însușindu-și hotărârea Tribunalului fără a

devolua sub toate aspectele cauza, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., și

încălcând, astfel, prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Totodată, s-a mai

precizat că, în cauză, este incident și cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., întrucât s-a reținut în mod eronat, în contradicție cu

materialul probator administrat, faptul că ar fi acționat cu intenția de a

înșela părțile civile. A mai arătat inculpata că a solicitat administrarea

probei cu martori și efectuarea unei expertize grafologice, cereri care i-au

fost respinse, iar instanța, atunci când s-a pronunțat, s-a aflat într-o gravă

eroare de fapt. S-a mai susținut, de asemenea, de către recurentă, în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., că

instanțele inferioare au dat o greșită încadrare juridică faptelor ce i-au fost

reținute în sarcină, solicitând schimbarea calificării juridice în infracțiunea

prevăzută de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, întrucât filele CEC

au fost emise cu 30 de zile înainte de intervenția incidenței de plată, iar

părțile vătămate au fost anunțate de acest incident, nefiind, astfel,

întrunite, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune.

A mai fost invocat și

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

solicitându-se reducerea pedepsei aplicate inculpatei.

În ceea ce o privește

pe partea civilă SC F. SRL Brașov, aceasta a criticat hotărârea recurată sub

aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatei de către

instanța de apel, considerată prea mică în raport cu gravitatea și pericolul

social sporit al faptelor comise, numărul mare al părților vătămate și valoarea

prejudiciului cauzat, precum și sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile

ce i-au fost acordate, care nu corespunde cu prejudiciul efectiv suferit,

astfel cum a fost înscris în tabloul definitiv al lichidatorului judiciar, în

sumă de 51.547,89 RON.

Recurenta parte

civilă nu a indicat cazurile de casare invocate, însă, față de criticile concrete

formulate, se constată că acestea se circumscriu dispozițiilor art. 385

9

pct. 14 și pct. 17

2

C. proc. pen.

Examinând hotărârea

atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de

casare anterior menționate, Înalta Curte apreciază recursurile declarate de

inculpata V.T. și de partea civilă SC F. SRL Brașov ca fiind nefondate, având

în vedere în acest sens următoarele considerente:

prioritate, motivele de recurs care se circumscriu unor cazuri de casare care, în

situația în care ar fi incidente, ar conduce, potrivit art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la instanța de apel, Înalta Curte arată că, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., hotărârile judecătorești sunt supuse casării

atunci când judecata în primă instanță sau în apel a avut loc fără citarea

legală a unei părți sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a

se prezenta și a înștiința instanța despre această imposibilitate.

Participarea părților

la judecata în primă instanță sau în apel constituie un drept procesual derivat

din dreptul la apărare și este garantată, între altele, de principiul

contradictorialității ședinței de judecată, motiv pentru care legiuitorul a

prevăzut în art. 291 alin. (1) teza I C. proc. pen. că „Judecata poate avea loc

numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită".

În cauză, recurenta

inculpată a invocat faptul că, în apel, pentru termenul de judecată din data de

19 ianuarie 2011 nu a fost legal citată, întrucât își schimbase adresa de

domiciliu, fiind evacuată din vechea locuință, aspect adus de apărătorul său

din oficiu la cunoștința instanței de judecată, însă de care aceasta nu a ținut

seama, procedând la soluționarea cauzei.

Verificând

susținerile recurentei, Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință

din data de 29 martie 2010, instanța de apel a admis cererea de sesizare a

Curții Constituționale formulată de inculpată, a sesizat instanța de contencios

constituțional cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215

alin. (3) și (4) C. pen., iar, în temeiul art. 303 alin. (6) C. proc. pen., în

vigoare la acea dată, a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea

excepției de neconstituționalitate. Ulterior, la data de 30 noiembrie 2010,

încetând cauza care a determinat suspendarea, dosarul a fost repus pe rol, s-a

fixat termen la 19 ianuarie 2011 și s-a dispus citarea părților, inculpata la

singura adresă cunoscută, respectiv cea din Galați.

Într-adevăr, la

termenul de judecată acordat, apărătorul din oficiu al apelantei, avocat C.L.,

a învederat instanței de apel împrejurarea că aceasta a fost evacuată din

vechea locuință în urma unei proceduri de executare silită, fără, însă, a

indica noua adresă, și a solicitat Curții acordarea în cauză a unui nou termen,

solicitare pe care, însă, instanța a respins-o, invocând dispozițiile art. 70

alin. (4) C. proc. pen. și apreciind că se încearcă tergiversarea soluționării

pricinii.

Contrar susținerilor

recurentei, Înalta Curte constată că, dispunând astfel, instanța de apel a

procedat corect, fiind incidente, în cauză, atât dispozițiile art. 291 alin.

(1) teza a II-a C. proc. pen., cât și cele ale art. 70 alin. (4) din același

cod.

În acest sens, Înalta

Curte arată că, atât la data de 30 noiembrie 2010, când s-a repus dosarul pe

rolul instanței de apel, cât și la data de 19 ianuarie 2011, când a fost fixat

termenul de judecată, intrase deja în vigoare Legea nr. 202/2010, care a

modificat art. 291 alin. (1) C. proc. pen., în sensul introducerii unei noi

teze, prin care se prevede că „înfățișarea părții în instanță, în persoană sau

prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a

luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în

procedura de citare". Or, în cauză, se observă că apărătorul din oficiu al

inculpatei, prezent la termenul din 19 ianuarie 2011, a depus în instanță mai

multe înscrisuri care dovedeau că, într-adevăr, împotriva acesteia din urmă se

desfășurase o procedură de executare silită, înscrisuri pe care, însă, nu ar fi

avut posibilitatea să le depună dacă nu ar fi luat personal legătura cu

apelanta pentru a i le înmâna, astfel încât, fiind incidență una dintre

ipotezele reglementate de art. 291 alin. (1) C. proc. pen., orice nelegalitate

survenită în procedura de citare cu inculpata a fost acoperită.

Pe de altă parte,

este de menționat că, potrivit art. 70 alin. (4) C. proc. pen., inculpata avea

îndatorirea de a anunța în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a

locuinței pe parcursul procesului penal, obligație pe care, însă, nu și-a

respectat-o nici la termenul de judecată din 19 ianuarie 2011 și nici anterior,

deși procedura de executare silită începuse, astfel cum rezultă din înscrisurile

depuse în apel de apărătorul său din oficiu, încă dinainte de data de 29 martie

2010, când judecarea cauzei fusese suspendată la inițiativa inculpatei, ca

urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate.

Ca urmare, se

constată, pentru considerentele expuse, că judecarea cauzei de către instanța

de apel s-a realizat cu deplina respectare a dispozițiilor art. 291 alin. (1)

C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 21 C. proc.

pen.

9 al art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că,

într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanța

de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate,

ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare

dintre criticile și apărările formulate, în vederea garantării intereselor

legitime ale părților în proces și respectării caracterului echitabil al

procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.

Noțiunea de „proces

echitabil" presupune ca instanțele să examineze efectiv problemele

esențiale și argumentele decisive pentru soluționarea cauzei și să indice cu

suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, întrucât numai

în acest mod părțile pot exercita efectiv căile de atac prevăzute de lege, iar

instanța de control judiciar poate realiza o analiză completă a legalității și

temeiniciei hotărârii atacate.

În cauză, se observă

că hotărârea Curții de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în

vedere de instanță pentru menținerea soluției pronunțate de Tribunal în ceea ce

privește încadrarea juridică a faptelor și existența intenției de inducere în

eroare, cu consecința condamnării inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dar și pentru modificarea tratamentului

sancționator aplicat de judecătorul fondului, în sensul reducerii cuantumului

pedepsei, prin reținerea de circumstanțe atenuante.

Nu poate fi reținută

susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel s-ar fi limitat la a-și

însuși sentința Tribunalului, fără a prezenta argumentele proprii care au

convins-o să adopte hotărârea pronunțată, din considerentele deciziei atacate

rezultând, dimpotrivă, astfel cum s-a menționat anterior, preocuparea Curții de

apel de a proceda la un examen atent al argumentelor și apărărilor invocate de

inculpată, confirmarea în apel a raționamentului primei instanțe, pentru

anumite motive prezentate ca atare în partea expozitivă a hotărârii, neputând

echivala cu o simplă „însușire" a sentinței Tribunalului, așa cum s-a

susținut. Se observă, sub acest aspect, că instanța de apel nu s-a limitat la a

prelua motivarea instanței de fond, ci, printr-o nouă examinare a cauzei și

oferind argumente proprii, a analizat criticile și apărările inculpatei,

răspunzând motivat la fiecare dintre acestea.

Împrejurarea că

hotărârea instanței de apel nu cuprinde o motivare detaliată cu privire la

fiecare aspect invocat de apelanta inculpată nu poate conduce la concluzia

nerespectării exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind caracterul echitabil al procesului, din moment ce au

fost examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei

instanței, iar în considerentele hotărârii au fost redate argumentele care au

condus la pronunțarea acesteia.

În consecință, se

constată, că, în speță, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

privește cazul de casare reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 10

C. proc. pen., recurenta inculpată a susținut că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru garantarea drepturilor sale

procesuale și nu a făcut propria sa cercetare judecătorească, însușindu-și

hotărârea Tribunalului fără a devolua sub toate aspectele cauza, conform art.

371 alin. (2) C. proc. pen.

Sub primul aspect

invocat, se observă, însă, pe de o parte, că recurenta nu a indicat, în

concret, acele cereri care, în opinia sa, ar fi avut un caracter esențial și

asupra cărora Curtea nu s-ar fi pronunțat, iar, pe de altă, parte, în urma

verificării actelor și lucrărilor dosarului din apel, se constată că nu au fost

formulate astfel de solicitări asupra cărora instanța de apel să nu se fi

pronunțat în sensul admiterii sau respingerii, arătând de fiecare dată

considerentele ce au stat la baza respectivei soluții. în acest sens, Înalta Curte

reține că, pe parcursul judecății în apel, inculpata a formulat o cerere de

amânare a cauzei pentru a-și asigura asistența juridică în mod ales (termenul

de judecată din 24 februarie 2010) și o cerere de sesizare a Curții

Constituționale (termenul de judecată din 29 martie 2010), ambele fiind

încuviințate de instanță, precum și o cerere de acordare a unui nou termen de

judecată pentru a fi legal citată (termenul de judecată din 19 ianuarie 2011),

solicitare ce a fost respinsă pe motiv că apelanta nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută de art. 70 alin. (4) C. proc. pen. și că, astfel, încearcă

tergiversarea soluționării cauzei. Or, respingerea de către instanță a uneia

dintre cererile formulate de inculpată pe parcursul procesului penal nu poate

constitui cazul de casare prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C.

proc. pen., acesta având în vedere doar omisiunea judecătorului de a se

pronunța asupra unor cereri esențiale pentru părți, iar nu și situația în care

instanța a respins respectivele cereri apreciindu-le motivat ca fiind

neîntemeiate, așa cum este cazul în speță.

Referitor la critica

privind neefectuarea cercetării judecătorești în apel, Înalta Curte arată că

nici aceasta nu poate fi circumscrisă cazului de casare invocat, atâta timp

cât, pe parcursul judecății în primă instanță, au fost readministrate în mod

nemijlocit, oral și în condiții de contradictorialitate, cu respectarea

dispozițiilor art. 287 - art. 289 C. proc. pen., probele strânse în faza de

urmărire penală (a fost audiată inculpata, s-au luat declarații martorilor

C.R., D.V., A.C., P.E., C.J., C.E., V.E.S., R.M., V.N., N.D., T.G., M.S.M.,

C.M.Z., D.M., M.J., P.I., G.D., M.T., A.V., M.O. și s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. cu privire la martorii E.E. și B.A.),

situație în care instanța de apel nu mai avea obligația de a administra din nou

aceleași dovezi care fuseseră deja administrate în fața instanței de fond. în

același sens, Înalta Curte mai arată faptul că, doar în situația în care

instanța de fond ar fi pronunțat o hotărâre de condamnare exclusiv pe baza

probelor strânse în faza de urmărire penală (în condițiile în care nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.), ar fi revenit

Curții de apel, în virtutea efectului devolutiv integral al căii de atac

promovate și pentru a asigura respectarea dreptului inculpatei la un proces

echitabil, obligația de a suplini lipsa cercetării judecătorești prin

readministrarea probelor menționate în rechizitoriu, situație care, însă, nu se

regăsește în cauza de față.

Pe de altă parte,

este de menționat că dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., care

consacră efectul devolutiv al apelului, nu obligă instanța de prim control

judiciar să reia cercetarea judecătorească efectuată în primă instanță, așa cum

a susținut recurenta inculpată, ci doar să repună în discuție cauza cu care a

fost sesizată, examinând-o, în afara temeiurilor invocate și cererilor

formulate de apelant, sub toate aspectele de fapt și de drept.

Ca urmare, având în

vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este

incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc.

pen.

eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se

constată că situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de

instanța de apel este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele

administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să

prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume

să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat

contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o

influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de

casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa

cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de

fapt reținută și conținutul real al probelor.

În speță, însă,

Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute, niciun

aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție

evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a

relua sau a reface raționamentele instanțelor de fond și de apel realizate în

interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există

vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele

hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpata

V.T., situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu dovezile

administrate, respectiv declarațiile martorilor C.E., M.M., V.E.S., C.J., R.M.,

P.E., R.E., D.M., G.L., C.R., D.V., A.C., M.O., G.D., M.S.M., C.C.F., V.N.,

A.V., M.T., N.D., T.G., C.M., M.J., P.l., facturile fiscale întocmite de

părțile civile și vătămate, instrumentele de plată (filele CEC și biletele la

ordin) emise de inculpată, relațiile comunicate de unitățile bancare, precum și

declarațiile inculpatei, care, audiată fiind atât pe parcursul urmăririi

penale, cât și de instanța de fond în cursul cercetării judecătorești a arătat

că, într-adevăr, a înființat mai multe societăți comerciale pe care le-a

administrat, prin intermediul cărora a derulat mai multe relații comerciale în

perioada 2004 - 2006, inclusiv cu unele părți vătămate/civile din cauză,

recunoscând că, pentru plata unora dintre mărfurile cumpărate, a emis file CEC

și bilete la ordin semnate și ștampilate personal de ea, deși știa că la

momentul emiterii nu avea disponibil în cont, sperând, însă, să fie alimentate

prin încărcările pe care le făcea pe relațiile cu alte societăți comerciale.

Toate aceste probe

confirmă pe deplin situația de fapt reținută de instanțele inferioare, iar

aprecierile acestora și concluziile la care au ajuns prin raționament nu pot fi

cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., căci, în caz contrar, s-ar ajunge la o

reinterpretare și reapreciere a probelor administrate, ceea ce ar fi în

evidentă contradicție cu dispozițiile procesual penale anterior menționate.

În consecință, pentru

aceste motive, se constată că, în cauză, nu este incident cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

De altfel, un aspect

important din acest punct de vedere îl reprezintă și faptul că, deși inculpata

a invocat cazul de casare menționat, aceasta nu a contestat în calea de atac a

recursului situația de fapt reținută de Tribunal și de instanța de apel, ci

doar aprecierea instanțelor inferioare cu privire la întrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii de înșelăciune sub aspectul laturii subiective,

susținând că nu a săvârșit faptele cu intenția de a înșela părțile vătămate și

solicitând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., achitarea sa pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 215

alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., sau schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 84

pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934.

Având în vedere că

ambele solicitări pun în discuție latura subiectivă a infracțiunii de

înșelăciune pentru care inculpata a fost condamnată în cauză, Înalta Curte,

având în vedere și criticile concrete formulate de recurentă sub acest aspect,

la va analiza împreună, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 17 C. proc. pen.

art. 215 alin. (4) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune emiterea

unui CEC asupra unei instituții de credit, știind că pentru valorificarea lui

nu există provizia sau acoperirea necesară, în scopul obținerii unui folos

material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului CEC-ului.

Sub aspectul laturii

subiective, infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen.

se săvârșește cu intenție directă, ceea ce înseamnă că făptuitorul își dă seama

că desfășoară o activitate de inducere în eroare prin emiterea unor instrumente

de plată fără acoperire și că, prin aceasta, pricinuiește o pagubă posesorului

cecului, urmare a cărei producere o dorește. în această variantă, împrejurarea

cu privire la care persoana vătămată este indusă în eroare constă în prezența,

la data emiterii cecului, a disponibilului bănesc în cont, existând

infracțiunea de înșelăciune, așa cum s-a stabilit și prin Decizia în interesul

legii nr. IX/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când

făptuitorul ascunde persoanei vătămate faptul că nu are disponibil în cont,

lăsându-l să creadă că își va putea obține banii prin prezentarea acelei file

la bancă.

În speță, ceea ce

rezultă din coroborarea materialului probator administrat atât în faza de

urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, este faptul că, în

cazul tuturor societăților părți vătămate/civile inculpata i-a indus în eroare

pe comercianți, preluând mărfuri de la aceștia, pentru plata cărora a emis file

CEC sau bilete la ordin fără acoperire, fără ca, în cadrul înțelegerii cu

respectivele societăți comerciale, aceasta să îi înștiințeze pe reprezentanții

lor că nu are disponibil în cont, prezentându-se ca administrator al unor firme

ce prezintă bonitate și dispun de fonduri care asigură plata prețului, ceea ce

nu era adevărat.

Instanța de recurs nu

poate reține apărarea inculpatei în sensul că filele CEC nu au fost completate

la rubrica „data emiterii", fiind înmânate reprezentanților părților

vătămate cu titlu de garanție, recurenta încercând, astfel, să acrediteze atât

ideea cunoașterii de către aceștia a lipsei disponibilului în contul său, cât

și cea a existenței unei înțelegeri între ea și comercianți cu privire la

momentul introducerii cecurilor la plată, relevante sub acest aspect fiind, în

opinia Înaltei Curți, depozițiile martorilor audiați în cauză, care au arătat

că cecurile au fost emise de inculpată ca instrumente de plată pentru mărfurile

livrate către societățile administrate de aceasta, fiind completate, semnate

personal de recurentă și ștampilate cu ștampila firmei al cărei reprezentant

era, data scadenței fiind cea convenită prin contract, declarații ce se

coroborează cu cele date de inculpată în cursul cercetării judecătorești, în

cuprinsul cărora aceasta recunoaște că pentru unele mărfuri cumpărate a emis

file CEC și bilete la ordin, ca mijloace de plată, deși știa că în momentul

emiterii lor nu avea disponibil în cont.

De asemenea, nici

faptul că, după emiterea filelor CEC -pentru care știa că nu există acoperire -

și până la data scadenței înscrise în instrumentul de plată, inculpata a adus

la cunoștința comercianților că nu are provizia necesară și nici împrejurarea

că o parte din cecuri au fost emise înainte de intervenția interdicției bancare

- incident despre care inculpata susține că a încunoștiințat părțile vătămate -

nu au relevanță sub aspectul existenței infracțiunii de înșelăciune sau al

încadrării juridice a faptelor, având în vedere că respectiva infracțiune s-a

consumat în momentul emiterii filelor CEC, când părțile vătămate/civile au

încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu societățile administrate de

inculpată tocmai în considerarea faptului că aveau asigurată plata mărfurilor

prin cecurile emise de aceasta, fiind induse în eroare de recurentă cu privire

la existența disponibilului în cont.

Având în vedere toate

aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cea de prim

control judiciar, ținând seama și de dispozițiile obligatorii ale Deciziei în

interesul legii nr. IX/2005, apreciază că faptele inculpatei V.T. care, în baza

aceleiași rezoluții infracționale, în perioada noiembrie 2004 - iunie 2006, a

emis mai multe file CEC și bilete la ordin asupra unor instituții de credit,

știind că pentru valorificarea lor nu există provizia sau acoperirea necesară,

aspect ascuns beneficiarilor instrumentelor de plată în momentul emiterii

acestora, în scopul de a obține pentru sine un folos material injust și cauzând

beneficiarilor cecurilor și biletelor la ordin (11 părți vătămate/civile) un

prejudiciu total în sumă de 1.194.786,76 RON, constituie infracțiunea de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar nu infracțiunea prevăzută de art. 84

pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, astfel cum a susținut recurenta inculpată.

Așa cum s-a arătat

anterior, inculpata a acționat cu intenția de a înșela părțile vătămate/civile,

inducându-le în eroare, la momentul încheierii contractelor, cu privire la

existența disponibilului în cont și creând, astfel, reprezentanților acestora

sentimentul că produsele vândute vor fi achitate printr-un mijloc de plată,

astfel încât, fără această inducere în eroare societățile păgubite nu ar fi

încheiat convențiile cu inculpata recurentă în condițiile stipulate. O dovadă a

intenției frauduloase cu care a acționat inculpata în relațiile cu părțile

vătămate/civile o reprezintă și împrejurarea că aceasta, ulterior

achiziționării mărfurilor de la societățile respective, le-a revândut la

prețuri mult mai mici decât valoarea lor de piață, de multe ori fără documente fiscale

și cu plata în numerar, pentru a evita alimentarea conturilor și, implicit,

achitarea datoriilor, relevante în acest sens fiind depozițiile martorilor

D.M., C.M.Z., T.G., N.D.I., C.C., M.J., A.V., P.l., M.T., C.E., A.C., D.V. date

atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești.

Având în vedere toate

aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte constată că inculpata V.T. a

săvârșit faptele ce formează obiectul actului de inculpare și pentru care a

fost condamnată de instanțele inferioare, cu vinovăție sub forma intenției

directe, astfel încât, fiind întrunite, atât sub aspectul laturii obiective,

cât și sub aspectul celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunii

de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., nu se impune achitarea acesteia, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., și

nici schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 84 pct. 2

teza I din Legea nr. 59/1934, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 17 C. proc. pen.

privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatei, aspect

în legătură cu care au formulat critici, în cadrul cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., atât aceasta, cât și

partea civilă, Înalta Curte apreciază, că au fost avute în vedere de instanța

de apel toate criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., iar,

față de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și circumstanțele personale

ale inculpatei, s-a aplicat o sancțiune penală al cărei cuantum a fost corect

individualizat, fiind orientat sub minimul special prevăzut de lege pentru

infracțiunea săvârșită, prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a)

și b), alin. (2) și art. 76 C. pen.

Este adevărat că

recurenta inculpată nu are antecedente penale, este absolventă de studii

superioare, iar, pe parcursul procesului penal, a acoperit o parte din

prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii, însă, Înalta Curte apreciază

că aceste împrejurări nu sunt de natură să determine reducerea cuantumului

pedepsei stabilite de instanța de apel, fiind deja valorificate prin aplicarea unei

sancțiuni penale al cărei cuantum a fost coborât sub minimul special stabilit

de Codul penal pentru infracțiunea comisă. În acest sens, trebuie avut în

vedere și gradul de pericol social ridicat al infracțiunii săvârșite, dedus

atât din limitele mari de pedeapsă, cât și din împrejurările concrete în care

faptele au fost comise, respectiv într-un interval mare de timp, în formă

continuată, în dauna unui număr mare de societăți părți vătămate, cărora le-a

fost cauzat un prejudiciu foarte mare, din care doar o mică parte a fost

acoperit prin stăruința inculpatei, precum și conduita manifestată de aceasta

din urmă pe întreg parcursul procesului penal, încercând în permanență să

denatureze adevărul, să inducă în eroare organele judiciare și să tergiverseze

soluționarea cauzei, în scopul evident de a obține exonerarea de răspundere

penală prin împlinirea termenului de prescripție specială prevăzut de art. 124

C. pen.

Pe de altă parte,

Înalta Curte apreciază că, deși reale, aspectele invocate de recurenta parte civilă

nu sunt suficiente pentru a conduce la majorarea cuantumului pedepsei cu

închisoarea stabilit de instanța de apel, ținând seama, în acest sens, de

circumstanțele personale ale inculpatei, astfel cum au fost anterior expuse,

precum și de stăruința manifestată în vederea acoperirii unei părți din

prejudiciul cauzat, aspecte de natură să releve o periculozitate socială mai

redusă a acesteia și să reclame aplicarea unui tratament penal atenuat, astfel

cum a fost stabilit de Curtea de Apel Galați.

Ca urmare, apreciind,

pentru motivele anterior expuse, că pedeapsa stabilită de instanța de apel a

fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatei și

realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta

Curte constată că nu se impune nici reducerea acesteia, așa cum a solicitat

recurenta inculpată și nici majorarea ei, astfel cum a susținut recurenta parte

civilă, nefiind incident în speță cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

critica formulată de recurenta parte civilă cu privire la cuantumul

despăgubirilor civile ce i-au fost acordate de instanța de fond, care nu ar

corespunde, în opinia acesteia, cu prejudiciul efectiv suferit, astfel cum a

fost înscris în tabloul definitiv al lichidatorului judiciar, critică care,

formal, se circumscrie cazului de casare prevăzut art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte arată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 385

9

alin. (4) C. proc. pen., nu pot fi atacate

cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art. 362 C.

proc. pen. nu au folosit calea apelului, ori când apelul a fost retras, dacă

legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot

declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit

apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din

sentință și numai cu privire la această modificare.

Așadar, exercitarea

recursului este condiționată de folosirea prealabilă a apelului, dacă legea

prevede această cale de atac, iar persoanele care nu au folosit calea apelului

pot declara recurs împotriva deciziei instanței de apel numai cu privire la

modificările aduse sentinței ca urmare a admiterii apelului declarat de o altă

persoană dintre cele prevăzute în art. 362 C. proc. pen.

În speță, sentința

primei instanțe a fost desființată parțial, pe latură penală, ca urmare a

admiterii apelului declarat numai de inculpată, partea civilă SC F. SRL Brașov

neexercitând apel în cauză. Ca urmare, cea îndreptățită de lege să declare

recurs atât împotriva sentinței, cât și a deciziei este numai inculpata, în

timp ce partea civilă poate folosi această cale de atac numai împotriva

deciziei pronunțate de inst