ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2148/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 357/02.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea față de pârâta Banca Națională A României ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele A. (fostă S.C. B. SA), C. S.A., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A. - Membră a Grupului F. prin G., H., S.C. I. S.A., S.C. J. S.A. și K. S.A., având ca obiect obligarea băncilor pârâte la încetarea practicii comerciale incorecte de a percepe, la cursul zilei, ratele și orice sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate in CHF, cu consecința obligării băncilor pârâte să încaseze ratele și orice alte sume datorate de consumatori în temeiul acelorași contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor. Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantei formulată de intervenienta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și a fost obligată reclamanta să plătească către fiecare dintre pârâtele S.C. B. S.A., E. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI L., I. S.A. și J. S.A. câte 15.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Anterior, prin încheierea pronunțată la 17.11.2016 instanța a respins cererea de disjungere, excepția calității de lucru judecat, excepția de inadmisibilitate, excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției extinctive și excepția lipsei de obiect și de interes.

Prin decizia civilă nr. 406/20.02.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta M. împotriva sentinței civile nr. 357/02.02.2017 și a încheierii din data de 17.11.2016, a admis apelurile formulate de pârâte împotriva încheierii de ședință din data de 17.11.2016 și împotriva sentinței civile nr. 357/02.02.2017 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, a schimbat în parte încheierea din data de 17.11.2016 și sentința atacată în sensul că: a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Totodată, a fost obligată apelanta reclamantă la plata următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată: 22.155,90 RON către intimata S.C. E. S.A. - membra a grupului F., 11.034,16 RON către apelanta S.C. D. S.A., 19.388,49 RON către apelanta S.C. I. S.A. și 33.223,87 RON către apelanta S.C. B. S.A. și a fost respinsă cererea intimatei S.C. J. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Analizând critica formulată de pârâtele S.C. C. S.A., S.C. N. S.A., K. S.A. și S.C. I. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 17.11.2016 cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere și apărarea apelantei reclamante, Curtea apreciază că această critică este întemeiată pentru următoarele considerente:

Reclamanta M. a solicitat instanței obligarea băncilor pârâte la încetarea practicii comerciale incorecte de a percepe, la cursul zilei, ratele și orice sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate în CHF, cu consecința obligării băncilor pârâte să încaseze ratele și orice alte sume datorate de consumatori în temeiul acelorași contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor și, în cazul admiterii acestei cereri, obligarea pârâtelor la publicarea integrală a hotărârii judecătorești definitive.

Temeiul juridic al acestei cereri l-au reprezentat dispozițiile art. 10 și 13 din Legea nr. 363/2007.

Pârâtele S.C. C. S.A., S.C. N. S.A., K. S.A. și S.C. I. S.A. au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, primele trei arătând că obiectul concret al cererii introductive nu constă în aplicarea remediului prevăzut de dispozițiile legale pe care se fundamentează juridic, ci intr-o cu totul alta "sancțiune", inventată de către reclamantă, respectiv încetarea efectelor clauzelor contractuale privitoare la moneda creditului, care transpun principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. 1864 si art. 2164 C. civ. actual; că această sancțiune este de natură să înlăture de la aplicare dispoziții exprese ale dreptului pozitiv național (cum este principiul nominalismului, respectiv obligativitatea convențiilor consacrată în art. 969 C. civ. 1864, respectiv art. 1270 C. civ. actual).

I. S.A. a susținut inadmisibilitatea acțiunii arătând pe de o parte, că formularea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 363/2007 și implicit ale Directivei 2005/29/CEE este subsidiară unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile legale deja existente în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori iar pe de altă parte, în raport de finalitatea urmărită, respectiv obținerea unui avantaj patrimonial consumatorilor, prin reducerea contravalorii ratelor ce ar trebui să le achite lunar, în realitate, reclamanta urmărește eludarea principiului nominalismului monetar, potrivit căruia, debitorul are obligația de a restitui la scadenta bunuri de aceeași valoare, de aceeași natura și în aceeași cantitate.

Prin încheierea din data de 17.11.2016 Tribunalul a respins excepția inadmisibilității ca nefondată motivat de faptul că argumentele invocate de pârâte sunt apărări de fond ce urmează a fi avute în vedere de instanță la soluționarea fondului cauzei.

În acest cadru, Curtea de Apel a apreciat că există o contradicție în considerentele încheierii din data de 17.11.2016 cu privire la motivarea soluției acestei excepții care, în opinia Curții putea fi evitată dacă, odată ce s-a apreciat că anumite susțineri grupate de părți în susținerea unei excepții sunt apărări de fond a căror temeinicie urmează a fi stabilită odată cu analiza cererii de chemare în judecată, mențiunea cu privire la caracterul nefondat al acestei excepții nu se mai regăsea în cuprinsul încheierii.

Referitor la admisibilitatea cererii de chemare în judecată, contestată de de pârâte, instanța de apel a arătat că dispozițiile procedurale nu reglementează autonom excepția inadmisibilității dar, indiferent dacă ea este privită ca un mijloc de apărare sau ca o excepție propriu zisă, efectul pe care îl provoacă este respingerea cererii de chemare în judecată fără ca în cauză să fie analizat fondul pretențiilor.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor "(1) În vederea stopării și combaterii practicilor comerciale incorecte, persoanele sau organizațiile care, potrivit legii, au un interes legitim pot fie să sesizeze Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte pentru ca aceasta să decidă asupra reclamațiilor, fie să inițieze acțiuni în justiție împotriva comercianților care au săvârșit sau sunt susceptibili să săvârșească practici comerciale incorecte. (2)Operatorii economici concurenți pot informa Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte."

Conform art. 13 "(1) În măsura în care se consideră necesar, ținând cont de toate interesele implicate și, în special, de interesul public, instanțele judecătorești competente sau Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor vor dispune, în procedură de urgență, chiar fără a exista o dovadă a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intenției sau a neglijenței comerciantului, una dintre următoarele măsuri: a) încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte; b) interzicerea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, chiar dacă acestea nu au fost încă puse în practică, dar acest lucru este iminent; c) transmiterea de către Consiliul Național al Audiovizualului, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, a datelor de identificare a persoanelor fizice sau juridice implicate în realizarea publicității audiovizuale, considerată a fi o practică comercială incorectă, precum și o copie a materialului publicitar difuzat. (2) În cazul în care, în vederea eliminării efectelor practicilor comerciale incorecte, s-a dispus încetarea, respectiv interzicerea acestora, iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus această măsură a rămas definitivă și irevocabilă ori ordinul, respectiv decizia emisă potrivit art. 12 alin. (1) nu a fost atacată potrivit art. 12 alin. (3), instanța care a emis hotărârea definitivă și irevocabilă, respectiv Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, poate solicita: a) publicarea acesteia, integral sau parțial, în forma pe care o consideră adecvată; b) publicarea unui comunicat rectificator. Comunicatul rectificator trebuie să cuprindă sediul și celelalte date de identificare ale comerciantului, practica incorectă săvârșită, data la care a fost săvârșită, precum și măsurile dispuse. (3) Publicarea, în condițiile prevăzute la alin. (2), se va face, în toate cazurile, într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala comerciantului."

Din cuprinsul acestor dispoziții legale, s-a reținut că persoanele cărora legea le recunoaște legitimitate activă (art. 10) pot să dispună măsurile enumerate expres de lege: a) încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte; b) interzicerea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, chiar dacă acestea nu au fost încă puse în practică, dar acest lucru este iminent; c) transmiterea de către Consiliul Național al Audiovizualului, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, a datelor de identificare a persoanelor fizice sau juridice implicate în realizarea publicității audiovizuale, considerată a fi o practică comercială incorectă, precum și o copie a materialului publicitar difuzat, dacă apreciază necesar, în vederea stopării și combaterii practicilor comerciale incorecte.(art. 13)

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată în cauză, instanța de apel a constatat că, la o primă analiză, aceasta își găsește suportul în dispozițiile art. 10 prima teză din Legea nr. 363/2007, reclamanta solicitând instanței să dispună obligarea băncilor pârâte la încetarea practicii comerciale incorecte. Din această perspectivă, reclamanta a justificat calitatea procesuală activă și interesul în formularea cererii de chemare în judecată.

Practica incorectă imputată de reclamantă băncilor pârâte, presupune perceperea la cursul zilei, a ratelor și oricăror sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate în CHF.

Referitor la măsura pe care reclamanta a solicitat-o instanței, obligarea băncilor pârâte să încaseze ratele și orice alte sume datorate de consumatori în temeiul acelorași contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor, Curtea de Apel a constatat că aceasta nu este prevăzută de lege, neregăsindu-se printre măsurile menționate de art. 13. Având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamantă, art. 13 alin. (1) lit. a), s)-a apreciat că măsura solicitată de reclamantă a fi aplicată nu poate echivala cu încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, remediul prevăzut de lege în ipoteza în care se consideră necesară aplicarea unei măsuri.

Aceasta deoarece potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007:

"(2) Prezenta lege nu aduce atingere: a) dispozițiilor legale ce reglementează contractele și, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor;"

În concret, s-a constatat că, prin solicitarea formulată, reclamanta ignoră prevederile art. 969 C. civ. 1864, care reglementează principiul forței obligatorii, "pacta sunt servanda", și care înseamnă că actul juridic civil legal încheiat se impune părților, în cazul convențiilor, întocmai ca legea, fiind astfel, obligatoriu. A da curs solicitării reclamantei ar înseamna și ignorarea dispozițiilor art. 970 C. civ. 1864, potrivit cărora "convențiile trebuie executate cu bună credință" și dispozițiilor art. 1073 C. civ. 1864, care reglementează efectul oricărei obligații, dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care acesta din urmă s-a obligat.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta a făcut referire la contracte de credit de nevoi personale sau ipotecare în franci elvețieni (CHF) încheiate în perioada 2006-2008 de pârâte cu consumatorii; a arătat că aceștia din urmă nu au fost protejați de riscul valutar și nu au avut cunoștință despre dimensiunea acestuia atunci când au contractat creditele; a susținut că se impune încetarea practicilor incorecte și obligarea băncilor pârâte să încaseze ratele și orice alte sume datorate de consumatori în temeiul acelorași contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor.

Din contractele depuse la dosarul cauzei, Curtea a observat că părțile contractante (profesionist și consumator) au agreat ca rambursarea ratelor lunare să se facă în valuta în care s-a acordat creditul. Efectul unei astfel de clauze este cel care a nemulțumit-o pe reclamantă deoarece s-au înregistrat creșteri ale cursului CHF în raport de data încheierii contractului.

În raport de dispozițiile art. 969-970, 1073 C. civ. 1864, s-a reținut caracterul obligatoriu al acestor tip de clauze în relațiile dintre părțile contractante. De asemenea, obligativitatea contractului legal încheiat (și implicit a acestor clauze) are forță obligatorie nu numai pentru părțile contractante, ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționrea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act (clauză). Deci, instanța este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ținând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voința părților, sens în care sunt și dispozițiile 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007.

Curtea de Apel a apreciat că prin solicitarea formulată sunt ignorate dispoziții legale și se urmărește lipsirea de efecte a unor clauze contractuale care transpun aceste dispoziții legale, respectiv principiul nominalismului instituit de art. 1578 C. civ. 1864, principiu care ar fi fost aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract. Formulând această solicitare reclamanta urmărește modificarea contractelor încheiate de băncile pârâte cu consumatorii (nenumiți, legătura dintre ei reprezentând-o exclusiv încheierea unor contracte de credit în CHF) astfel încât aceștia din urmă să plătească ratele și orice alte sume datorate de consumatori în temeiul acelorași contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor deși o astfel de dispoziție contractuală nu a fost agreată de niciuna dintre părți la data încheierii contractelor de împrumut. În fapt ar avea loc o modificare a contractelor altfel decât urmare a voinței celor implicați (împrumutat și împrumutător), modificare prohibită chiar de dispozițiile actului normativ care a fost indicat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată. O astfel de intervenție în contracte care să ducă la modificarea unor clauze contractuale nu este recunoscută de CJUE nici în ipoteza în care, instanța stabilește caracterul abuziv al unei clauze.

Cum critica formulată de apelantele pârâte S.C. C. S.A., S.C. N. S.A., K. S.A. și S.C. I. S.A. referitoare la inadmisibilitatea acțiunii a fost apreciată ca întemeiată, consecința fiind schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, Curtea de Apel a apreciat că nu se mai impune analizarea criticii în cuprinsul cărora unele dintre pârâtele au contestat soluția dată de prima instanță excepției lipsei de obiect a cererii și excepției autorității de lucru judecat.

Deși pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. D. S.A. nu au susținut nici în fața primei instanțe și nici în apelurile promovate inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pârâta J. S.A. nu a susținut în fața primei instanțe inadmisibilitatea și nu a apromovat apel, pârâta E. S.A. a susținut doar în primă instanță inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată fără însă a promova apel în care să conteste soluția dată acestei excepții, Curtea de Apel a considerat că se impune a fi admise și apelurile formulate de aceste pârâte deoarece în cauză s-a identificat o coparticipare procesuală subiectivă pasivă atât în prima instanță, cât și în instanța de apel, conform art. 59-60 C. proc. civ.. Prin natura raportului juridic efectele hotărârii se întind asupra tuturor pârâtelor astfel că actele de procedură îndeplinite numai de unele dintre acestea (cele care au invocat inadmisibilitatea acțiunii) profită în condițiile art. 60 alin. (2) C. proc. civ. și celor care nu au avut o astfel de susținere în fața primei instanțe sau o critică în acest sens prin intermediul unei căi de atac.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta M., Curtea a apreciat că acesta este nefondat și va fi respins ca atare având în vedere că, pentru considerentele arătate anterior, critica adusă încheierii din data de 17.11.2016 prin prisma soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a BNR a fost apreciată ca nefondată, iar apelurile formulate de pârâte au fost admise și s-a dispus schimbarea în parte a încheierii de ședință din data de 17.11.2016 și a sentinței civile nr. 357/02.02.2017 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Odată respinsă acțiunea ca inadmisibilă, s-a considerat a fi de prisos analiza criticilor aduse sentinței.

Având în vedere că apelurile pârâtelor au fost apreciate ca întemeiate, cu consecința schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, Curtea a constatat culpa procesuală a apelantei reclamante și a dispus obligarea sa la plata cheltuielile de judecată justificate de apelantele pârâte.

Referitor la suma de 7496 RON solicitată de apelanta pârâtă S.C. J. S.A., Curtea de Apel a constatat că cererea este neîntemeiată având în vedere că factura nr. x/06.12.2017 depusă în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată cuprinde mențiunea "servicii avocațiale (c/v a 1369 euro)" fără însă ca în cuprinsul acesteia să fie menționat numărul dosarului pentru care a fost achitată suma sau un alt element (date despre împuternicirea avocațială) care să ducă la concluzia că această sumă a fost achitată drept contravaloare a reprezentării părții în acest dosar.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta M., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat modalitatea de soluționare a apelurilor incidente, care a lăsat neanalizat apelul principal.

Astfel, recurenta a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 472 alin. (1) și 466 alin. (4) C. proc. civ. în condițiile în care apelurile incidente formulate de intimatele D. S.A., O. S.A. și B. S.A. au atacat exclusiv încheierea din data de 17.11.2016, nu și sentința civilă pronunțată în cauză.

Totodată, recurenta a susținut că soluția instanței de apel contravine dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ. deoarece instanța nu a înțeles să analizeze apelul principal și a reținut că, dată fiind soluția de admitere a apelurilor incidente, criticile apelului principal nu mai au suport procedural pentru a fi analizate, inversând, astfel, accesorialitatea spre apelul principal contrar regulii care instituie dependența apelului accesoriu de cel principal.

Recurenta a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 472 alin. (1) și 477 alin. (1) C. proc. civ., lărgind în mod discreționar cadrul procesual stabilit de apelantul principal, lăsând fără efecte apelul acestuia, deși intimatele ar fi avut deschisă calea apelului principal dacă erau nemulțumite de soluția primei instanțe, în caz contrar având doar posibilitatea de a formula apărări ce privesc aspectele criticate prin apelul principal.

Recurenta a considerat că, schimbând soluția pe fond a primei instanțe în soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii sale, instanța de apel a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac prevăzut de art. 481 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 363/2007 și a legislației de protecția a consumatorilor.

În acest sens, a arătat că a solicitat instanțelor aplicarea unui remediu prevăzut de art. 13 din Legea nr. 363/2017, respectiv încetarea practicilor comerciale incorecte, dar, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, instanța de apel a lipsit de efecte textul legal și nu a respectat principiul efectivității recunoscut la nivelul CJUE.

Contrar considerentelor instanței de apel, recurenta a susținut că principiile forței obligatorii a contractului și al relativității efectelor acestuia nu pot înlătura de la aplicare legislația specială, derogatorie de la dreptul comun, referitoare la sancționarea, stoparea și combaterea practicilor înșelătoare. Recurenta a apreciat că sensul dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007 este acela că validitatea, întocmirea și efectele contractului rămân supuse dispozițiilor de drept comun, cu excepția situațiilor în care acestea ar fi expresii ale unor practici comerciale incorecte, care le afectează total sau parțial valabilitatea sau efectele, și că încetarea practicilor înșelătoare nu echivalează cu modificarea contractelor, în înțelesul dreptului comun, ci doar cu înlăturarea efectelor care sunt expresia unor practici incorecte ale comercianților.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta a susținut greșita aplicare a principiului nominalismului monetar prevăzut de norma supletivă din art. 1578 C. civ. 1864, potrivit căruia debitorul este obligat să verse creditorului suma nominală la care a fost obligat, indiferent de inflație sau de fluctuații monetare. Acest caracter al normei este subliniat și de hotărârea pronunțată de CJUE în Cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra E.), care are rolul de a apăra debitorul de fluctuațiile monetare, și nu creditorul, cum în mod nejustificat a fost detunat în jurisprudența ultimilor ani favorabilă creditorilor bancari.

În final, recurenta a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către fiecare pârât, contrar dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., deși nu putea fi reținută față de toți culpa sa procesuală în condițiile în care instanța de apel nu a analizat apelul său, apelul incident al B. S.A. sau apărările din întâmpinările formulate de B. S.A., J. S.A. sau E. S.A..

Totodată, recurenta a apreciat că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat solicitate de intimatele N. S.A., C. S.A. și K. S.A. deoarece apelurile incidente formulate de acestea erau identice.

Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește modalitatea de promovare și soluționare a apelurilor incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în raport de soluția primei instanțe, care a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, a promovat apel principal reclamanta, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

Soluția favorabilă a primei instanțe nu justifica interesul intimatelor în promovarea unui apel. Cu toate acestea, după formularea apelului principal, nu și-au limitat demersul procesual la formularea unor apărări în cuprinsul întâmpinărilor, ci au depus apeluri incidente, conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ., prin care au urmărit, deopotrivă, schimbarea soluției primei instanțe, dar în sensul respingerii acțiunii reclamantei prin valorificarea unor excepții procesuale inițial respinse de prima instanță.

Demersul procesual al intimatelor a fost apreciat în mod corect ca fiind admisibil potrivit dispoziției legale ce recunoaște posibilitatea formulării de către intimat a unui apel incident, după împlinirea termenului de apel, în condițiile promovării apelului de partea potrivnică.

Scopul principal al intimatelor, acela de reformare a sentinței atacate în sensul admiterii cu prioritate a unor excepții procesuale, rezulta în mod clar din cuprinsul apelurilor incidente, neavând relevanță dacă au precizat sau nu în mod expres că atacă atât încheierea de ședință din data de 17.11.2016, cât și sentința primei instanțe. Neindicarea expresă în petitul unor apeluri incidente a sentinței atacate nu poate fi sancționată în lipsa unei reale vătămări a părții adverse, doar în virtutea unui formalism excesiv, cât timp aceasta era în măsură să cunoască scopul urmărit prin declararea apelurilor incidente. Pe de altă parte, dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. nu permiteau atacarea încheierilor premergătoare decât odată cu fondul tocmai pentru că pregătind darea hotărârii finale, ele urmează soarta acesteia.

De altfel, recurenta - reclamantă nu a invocat în fața instanței de apel inadmisibilitatea apelurilor incidente sub acest aspect și nu a formulat cale de atac împotriva încheierii corespunzătoare a instanței de apel.

Contrar susținerilor recurentei, formularea apelurilor incidente nu a reprezentat o modalitate de lărgire discreționară a cadrului procesual stabilit de apelanta - reclamantă și nici o încercare de eludare a dispozițiilor imperative referitoare la termenul de exercitare a unui apel principal, ci doar valorificarea unui mijloc procesual prevăzut de dispozițiile art. 472 C. proc. civ., în limitele instituite de lege, scopul urmărit, cel al schimbării soluției primei instanțe, neputând fi obținut prin simpla formulare a unor apărări în cuprinsul întâmpinării.

Având în vedere faptul că intimatele urmăreau reformarea soluției primei instanțe prin valorificarea unei excepții procesuale, iar apelanta - reclamantă formula critici cu privire la soluția asupra fondului cererii de chemare în judecată, în considerarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., în mod judicios, instanța de apel a analizat cu prioritate apelurile incidente. Urmare aprecierii ca fiind întemeiate a criticilor apelantelor incidente referitoare la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității, instanța de apel a schimbat în acest sens sentința atacată, devenind inutilă analiza criticilor pe fondul cauzei cuprinse în apelul principal.

În acest mod nu s-a încălcat pretinsa accesorialitate a apelului incident în raport cu apelul principal desprinsă din dispozițiile art. 472 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. Este adevărat că declararea apelului incident este condiționată de existența unui apel principal, dar aceasta imprimă un caracter incidental acestei cereri, și nu unul accesoriu, iar această relație de dependență nu poate fi extinsă dincolo de limitele prevăzute în mod expres de art. art. 472 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la situațiile în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv sau fără a se intra în cercetarea fondului. Legiuitorul a recunoscut dependența apelului incident de introducerea și validitatea apelului principal, dar nu și de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât, de plano, intimatul contestă hotărârea pronunțată, din perspectiva propriilor interese, aspect incompatibil cu limitarea apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

Având în vedere formularea în cauză a unui apel principal, dar și a unor apeluri incidente, devenea inaplicabil principiul neagravării situației în propria cale de atac prevăzut de art. 481 C. proc. civ., instanța fiind investită cu motive de apel din partea părților cu interese divergente. Chiar dacă existența apelului incident este dependentă de formularea prealabilă a unui apel principal, odată depus în condițiile legii investește instanța în egală măsură și permite agravarea situației părții adverse în calea de atac.

Sub aspectul criticilor referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a subliniat faptul că dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 prevăd în mod expres că această lege specială nu poate aduce atingere, între altele, dispozițiilor legale ce reglementează contractele și, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.

În considerarea acestei limitări, instanța de apel a constatat inadmisibilitatea solicitărilor reclamantei care, deși formulate sub forma aplicării măsurii de încetare a practicilor comerciale incorecte, prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, tindea, în concret, la modificarea efectelor unor contracte, a căror valabilitate nu fusese înlăturată până la acel moment. În opinia recurentei reclamante, practica incorectă consta în "punerea în aplicare a unor contracte de credit profund vătămătoare pentru consumatori", iar remediul urmărit prin invocarea art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007 s-ar concretiza în obligarea profesioniștilor - pârâți la încetarea practicilor înșelătoare constând în perceperea în RON, la cursul zilei, a ratelor și a celorlalte sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate în CHF, contrar clauzelor contractuale care instituiau obligația de rambursare a creditului în valuta în care a fost acordat.

Or, acest demers urmărea în mod evident utilizarea mijloacelor procesuale puse la dispoziție de legea specială într-un scop neagreat în mod expres chiar de legiuitor, respectiv pentru înlăturarea efectelor unor clauze contractuale inserate de părți, care sunt protejate de principiul forței obligatorii a contractelor.

Fără a nega principiul efectivității protejării drepturilor conferite la nivel european sau importanța legislației speciale referitoare la protecția consumatorilor, instanța de apel a subliniat doar că mijlocul procesual ales de asociația reclamantă nu poate conduce la obținerea rezultatului urmărit deoarece legea care instituie acest mijloc nu permite a se aduce atingere, pe această cale, valabilității și efectelor contractelor.

Limitarea legală a accesului la un anumit mijloc procesual nu echivalează însă cu lipsirea consumatorului de protecția drepturilor recunoscute la nivel european, existând alte pârghii legale, cunoscute asociației reclamante, pentru sancționarea conduitei necorespunzătoare a profesionistului și înlăturarea efectelor unor clauze contractuale, sens în care amintim dispozițiile art. 6-7, respectiv 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

De altfel, o asemenea limitare se regăsește și în textul directivei transpuse în dreptul românesc prin Titlul I al Legii nr. 363/2007, respectiv în art. 3 alin. (2) din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005.

În ceea ce privește argumentul referitor la greșita interpretare și aplicare a principiul nominalismului, inclusiv din perspectiva hotărârii CJUE din Cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra E.), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele criticate din cuprinsul considerentelor instanței de apel au reprezentat doar o motivare subsidiară, fără o relevanță directă în economia motivelor ce au fundamentat hotărârea atacată. În condițiile în care s-a reținut pe calea prezentei hotărâri legalitatea aspectului privind inadmisibilitatea acțiunii decurgând din imposibilitatea înlăturării pe această cale a efectelor unui contract, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se mai impune analiza acestor critici ale recurentei.

Recurenta - reclamantă a susținut și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 și 451 alin. (1) C. proc. civ. cu prilejul stabilirii în sarcina sa a obligației de plată a cheltuielilor de judecată către fiecare intimată.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în raport de soluția pronunțată de instanța de apel, respingere ca nefondată a apelului principal și admiterea apelurilor incidente, în mod corect s-a reținut culpa procesuală a apelantei reclamante și s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către fiecare intimată.

Faptul că nu au mai fost analizate în concret criticile apelantei reclamante privind fondul acțiunii, față de reținerea prioritară a temeiniciei unei excepții procesuale, nu înlătură culpa procesuală a părții care a declanșat judecata căii de atac. Totodată, instanța de apel a admis în mod corect toate apelurile incidente, chiar dacă o parte din intimați nu invocaseră în mod formal inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, reținând coparticiparea procesuală pasivă și incidența dispozițiilor art. 59-60 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă a criticat și faptul că instanța de apel nu a înțeles să reducă, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumele datorate cu acest titlu unor intimate care au depus apeluri incidente cu un conținut identic, dar Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectul invocat nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, textul de lege neinstituind o obligație în acest sens în sarcina instanței, ci doar o critică de netemeinicie, nepermisă în calea de atac a recursului, prin care se tinde la cenzurarea aprecierilor instanței de apel cu privire la caracterul proporțional al sumelor avansate cu acest titlu.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

În raport de soluția pronunțată, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată dovedite de intimate ca fiind efectuate pentru formularea unor apărări calificate în prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă M. împotriva deciziei civile nr. 406/A din 20 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. (fostă S.C. B. SA), Banca Națională a României, C. S.A., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A. - Membră a Grupului F. prin G., H., S.C. I. S.A., S.C. J. S.A. și K. S.A. și intimata-intervenientă Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de: 27.592,86 RON în favoarea intimatei A., 27.776,98 RON în favoarea intimatei C. S.A., 13.860,53 RON în favoarea intimatei S.C. D. S.A., 16.564,44 RON în favoarea intimatei S.C. E. S.A., 13.806,98 RON în favoarea intimatei S.C. I. S.A., 8.176,54 RON în favoarea intimatei S.C. J. S.A., 13.888,79 RON în favoarea intimatei K. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2019.