ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2462/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX. în contradictoriu cu pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. și AAAA. S.A., au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:

I. Constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloanele L și M din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana D, din actele adiționale indicate (acolo unde este cazul) în coloana N, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1 coloana I;

III. Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 5459 din 8 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 s-a luat act de renunțarea reclamantei K. la judecată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. și AAAA. S.A., fiind obligați reclamanții să plătească pârâtelor AAAA. și YYY. S.A. suma de 60.103,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 645 din 22 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 5459 din 8 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014.

A obligat pe fiecare dintre apelanții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă AAAA. S.A. a sumei de 103,309 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A obligat pe fiecare dintre apelanții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă YYY. S.A. a sumei de 184,607 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții, iar pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. și AAAA. S.A. au declarat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul reclamanților

Prin memoriul de recurs, reclamanții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicarea greșită a deciziei CJUE din cauza C-186716.

Prin decizia pronunțată în cauza C - 186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de față și trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE. După cum se poate observa, doar una dintre întrebări viza aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Pe lângă răspunsurile clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat și mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul național atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Raportat la exigențele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 și nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Recurenții susțin că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În esență, instanța de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C - 186/16, a constatat în mod greșit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator. Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare.

Instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat a aplicat excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

In încercarea de a-și justifica soluția de a exclude de la analiza caracterului abuziv clauzele contestate, instanța face o analogie total neinspirată. Astfel, instanța de apel face trimitere la concluziile avocatului general din cauza Andriciuc, punctele 44-45. Instanța de apel arată că în ipoteza în care s-ar considera admisibilă analiza caracterului abuziv și clauzele contestate ar putea fi analizate pe fond o astfel de analiză nu l-ar plasa pe consumator decât într-o situație juridică egală celei prevăzute de dreptul național în vigoare, ce reglementează, cu caracter supletiv, "principiul nominalismului".

De asemenea, clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepție.

Informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecințele economice ale clauzei, sens în care informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială pentru formarea consimțământului.

În acest context, recurenții susțin că, deși instanța a constatat că pârâta nu a făcut dovada că i-a informat pe reclamanți, cu privire la consecințele efective ale clauzei de rambursare, instanța de apel a concluzionat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, în condițiile în care un consumator mediu informat, cunoaște că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar, decât dacă s-ar putea reține o rea-credință din partea pârâtei, în sensul că avea cunoștință că va urma o depreciere semnificativă a monedei naționale, un șoc valutar de natură să rupă echilibrul contractual dintre părți.

În acest sens, nu numai că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaționale, dar raporturile juridice inegalitare, de putere, dintre bancă și consumator îl fac pe acesta să fie, pur si simplu, dependent informațional de bancă. Oferta de a contracta, precum și contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere iară rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informațiile oferite de bancă (și pe nimic altceva) pentru a-și forma un consimțământ în cunoștință de cauză. Lipsa sau disimularea informației determină vicierea sau lipsa totală a consimțământului.

În opinia recurenților, conduita inexplicabilă a instanței de apel este contrară legislației aplicabile în materia protecției consumatorilor, precum și scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții naționale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Riscul valutar este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deși pare a fi natural, adică presupus de însăși formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic și doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi și cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda națională, în schimbul unei alegeri conștiente a riscului de variație a cursului.

In realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulențe ale pieței, când cei ce dețin lichidități se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităților (safe haven), ceea ce îi conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, observăm că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanța de apel a concluzionat în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul își asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obține resursele de rambursare.

Deși reține în mod clar existența unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului, instanța de apel lasă, în continuare, nesancționată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații.

Îndeplinirea obligației de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunțată în speța Andriciuc).

Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fața instanțelor de fond, recurenții au arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției, Băncii Naționale Române cu privire la iminența aprecierii cursului CHF și efectelor distructive asupra împrumutaților în această monedă.

Într-o altă critică, recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamanților referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF

Astfel, pe baza argumentelor învederate, s-a solicitat instanțelor de fond constatarea faptului că intimata - pârâtă a vândut, în ceea ce ne privește, produse financiare toxice și, ca o consecință directă, s-a solicitat obligarea pârâtei la înlocuirea produsului defectuos.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanța se limitează în mod greșit la prestația efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omițând însă, cu bună-știință, obiectul prestației, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, în mod greșit a apreciat instanța de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noțiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente.

In cazul de față, întrucât reclamanților le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului și, odată constatat faptul că pârâta le-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligația de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Mai susțin recurenții, că în materia protecției consumatorului, legislația s-a dezvoltat treptat, într-o manieră proprie, menită să apere consimțământul consumatorului și să asigure siguranța consumatorului.

De altfel, chiar Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecție mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condițiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecția consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Restituirea sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligației de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaților.

Consumatorii au fost încurajați astfel să se împrumute în CHF prin lejeritatea mai mare cu care aceste credite se acordau, iar banca nu numai că a ascuns riscurile, dar a urmărit să profite de momentul prealabil creșterii CHF, prin acordarea acestor credite. în plus, consumatorii au fost îndrumați spre această categorie de credite, fiind obligați să încheie un contract de credit în CHF, prin faptul că Banca le-a spus ca nu se încadrează pentru contractarea unui alt tip de credit, în RON sau în euro. Mai mult, consumatorii au fost informați cu privire la "beneficiile" de neratat pe care le avea acest tip de credit, fiind susținut faptul că CHF este o monedă stabilă care nu se poate aprecia în raport cu leul.

Or, având în vedere toate aceste condiții de creditare, este lesne de observat faptul că la momentul încheierii contractelor de credit nu se poate vorbi despre o alegere a consumatorilor în acest sens, produsul de creditare în CHF fiind, de altfel, singura opțiune a consumatorilor la acel moment, pe baza analizei ratingului clientului întocmită în mod fraudulos de către bancă.

În acest context, recurenții susțin că în cazul creditelor în CHF, Banca este culpabilă pentru comercializarea creditelor riscante, speculative, vândute consumatorilor ca produse de creditare avantajoase. Răspunderea civilă delictuală a Băncii trebuie atrasă pentru această faptă ilicită, respectiv punerea pe piață a produselor de creditare speculative, fără o informare și avertizare a consumatorilor asupra specificului lor, raportat la alte credite/monede.

În ceea ce privește sancțiunea încălcării obligației de informare și avertizare, recurenții arată că Banca și-a încălcat în mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanța de apel.

Pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, întrucât suntem în prezența unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Mai susțin recurenții, că în cazul în care instanța a constatat neîndeplinirea obligației de informare de către Bancă, în mod necesar acest aspect trebuia să atragă și neîndeplinirea celorlalte obligații solicitate prin cererea de chemare în judecată, dată fiind legătura existentă între acestea și obligația de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică a normelor ce instituie cele patru categorii de obligații, solicitate prin acțiune, sancțiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută.

Este esențial de reținut faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. și AAAA. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurentele au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, în principal admiterea excepției inadmisibilității cererii de recurs, invocată prin întâmpinarea la recursul principal, înlăturarea considerentelor deciziei atacate, care cuprind dezlegări greșite ale problemelor de drept deduse judecății, înlocuirea considerentelor care cuprind dezlegări greșite ale problemelor de drept deduse judecății cu propriile considerente ale instanței de recurs, în sensul celor învederate și dovedite, menținerea în totalitate a dispozitivului deciziei atacate și obligarea intimaților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentele susțin că în mod greșit a apreciat instanța de apel faptul că pretențiile formulate de către intimații-reclamanți nu ar fi «de plano» nefondate, prin raportare la construcția juridică deficitară pe care se fundamentează și la încălcarea principiului purității acțiunii civile, astfel că prezentarea considerentelor prin care s-au oferit dezlegări eronate problemelor de drept deduse judecății, impune înlocuirea acestora de către instanța de recurs.

În acest sens, recurentele arată că în mod eronat a apreciat instanța de apel faptul că sunt aplicabile prevederile art. 481 C. proc. civ. prin neînrăutățirea situației în propria cale de atac, având în vedere că prevederile menționate nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât, inclusiv în ipoteza validării argumentelor recurentelor privind netemeinicia cererii de apel față de caracterul inform al construcției juridice propuse, soluția pronunțată ar fi fost aceeași, respectiv respingerea pretențiilor, ca nefondate.

Astfel, pentru argumentele susținute în cadrul motivelor de recurs, recurentele consideră că se impune concluzia conform căreia principiul prevăzut de art. 481 C. proc. civ. - non reformatio in pejus - a fost în mod greșit aplicat de către instanța de apel, analiza și validarea apărărilor vizând modalitatea de învestire de instanței conducând la aceeași situație a intimaților, respectiv, menținerea soluției de respingere a tuturor capetelor de cerere promovate, ca nefondate.

De asemenea, în mod eronat a apreciat instanța de apel că sancțiunea incidentă în ipoteza constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale ar fi nulitatea, întrucât instanța de apel a reținut, fără temei, faptul că sancțiunea care ar opera în cazul reținerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale ar fi nulitatea, aceste considerente fiind contrare dispozițiilor Directivei 93/13/CEE.

Considerentele care se impun a substitui aprecierile eronate ale instanței de apel urmează a stabili netemeinicia de plano a cererii formulate de către intimații reclamanți prin raportare la construcția juridică deficitară, cu nesocotirea principiului purității acțiunii civile, astfel că față de considerentele eronate ale deciziei recurate, se solicită instanței de recurs să rețină, în realizarea controlului de legalitate, caracterul nefondat al pretențiilor intimaților reclamanți, aceștia promovând o construcție juridică informă și deficitară, în cadrul unui demers judiciar contradictoriu, caracterizat prin incompatibilitatea temeiurilor invocate și a regimurilor juridice pe care acestea le instituie.

Pe cale de consecință, față de încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului obligațional și de inadmisibilitatea amestecului de temeiuri de drept distincte, prin contaminarea unei instituții juridice cu particularitățile și efectele altora, precum și față de denaturarea unor regimuri juridice prin invocarea de sancțiuni străine acestora (exonerarea parțială de obligații), devine evidentă netemeinicia de plano a cererii formulate de către intimați.

Mai susțin recurentele, că prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat, fără temei, faptul că clauzele criticate nu ar prezenta caracter clar și inteligibil, această constatare având la bază o interpretare eronată și trunchiată a Deciziei pronunțate de către CJ.U.E. în Cauza-186/16.

Arată recurentele, că instanța de apel a apreciat în mod eronat limitele obligației de informare incumbând Băncii, prin raportare la considerentele obligatorii ale Deciziei CJ.U.E. pronunțate în Cauza C-186/16. Din considerentele sintetice ale deciziei recurate rezultă faptul că instanța de apel nu s-a fundamentat, în analiza sa, pe raționamentul extins aplicat de către CJ.U.E. În ceea ce privește întinderea obligației de informare, acesta rezultând, cu transparență, din ansamblul dezlegărilor oferite de către instanța europeană, precum și din aprecierile exprese ale acesteia, consfințite prin paragrafele 51, 54, 55, 56 și 57 ale hotărârii pronunțate.

Față de argumentele susținute prin memoriul de recurs, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele apreciază că se impune concluzia aplicării eronate de către instanța de apel a normelor de drept material prevăzute de Directiva 94/13/CEE, astfel cum aceasta a fost interpretată de către C.J.U.E.

Prin urmare, acestea solicită instanței înlăturarea considerentelor deciziei recurate care cuprind analiza eronată referitoare la pretinsa absență a caracterului clar si inteligibil al clauzelor contestate și la presupusa neîndeplinire a obligației de informare. Astfel, în mod eronat a reținut instanța de apel faptul că clauzele contestate nu ar prezenta caracter clar și inteligibil, aceasta încălcând cerințele obligatorii ale analizei care se impune a fi efectuată de către instanțele naționale.

Așadar, prin verificările efectuate, instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a prevederilor Directivei 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de către C.J.U.E., impunându-se a se reține, ca urmare a admiterii recursului incident promovat, respectarea de către Bancă a obligației de informare și, implicit, caracterul clar și inteligibil al stipulațiilor criticate.

Prin urmare, clauzele criticate sunt pe deplin clare și inteligibile, fiind expuse, în chiar cuprinsul Contractelor de credit, ansamblul consecințelor finanțării, în deplin acord cu limitele obligației de informare, reprezentate de acele împrejurări care sunt cunoscute de către Bancă la data contractării.

De asemenea, clauzele sunt clare și inteligibile inclusiv prin raportare la calitatea intimaților reclamanți, aceștia depășind nivelul consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.

De altfel, concluzia depășirii nivelului de pregătire al consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat se impune a fi reținută în cazul tuturor intimaților reclamanți, fiind suficientă, în acest sens, analiza înscrisurilor alcătuind dosarele de creditare ale acestora30, dovedind pregătirea avansată și experiența considerabilă în domeniul juridic și economic.

Familiarizarea intimaților cu noțiunile și cu instrumentele necesare contractării de credite în valută a asigurat, în mod suplimentar, premisele asumării obligațiilor în mod avizat și conștient, fiind dincolo de orice tăgadă că aceștia au înțeles ansamblul consecințelor contractării, în deplin acord cu cerințele C.J.U.E.

În opinia recurentelor, toate aceste aspecte au fost ignorate de către instanța de apel, care nu a luat în considerare cerințele analizei menționate prin răspunsul oferit celei de-a doua întrebări preliminare adresate în Cauza C - 186/16, procedându-se, prin urmare, la aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Directiva 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de către C.J.U.E.

Mai susțin recurentele, că C.J.U.E. a stabilit în sarcina instanțelor naționale obligația de a proceda la analiza efectivă a tuturor împrejurărilor care au însoțit încheierea contractelor de credit (răspunsul oferit celei de-a doua întrebări preliminare adresate în Cauza C -186/16 și paragrafele 46, 47, și 48).

Or, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că, în prezenta cauză, perfectarea convențiilor de creditare a fost precedată de o fază precontractuală complexă de informare și de negociere, fiind furnizate intimaților totalitatea informațiilor necesare pentru înțelegerea consecințelor clauzelor propuse.

Prin urmare, având în vedere remiterea ofertelor de credit, este înlăturată orice îndoială cu privire la existența unei informări corespunzătoare referitoare la condițiile de creditare, intimații reclamanți exprimând un consimțământ avizat în ceea ce privește totalitatea obligațiilor asumate.

Astfel, înțelegerea deplină a tuturor consecințelor contractării în CHF rezultă inclusiv din împrejurarea că o parte semnificativă a intimaților reclamanți au efectuat plata către vânzătorii imobilelor dobândite chiar în moneda CHF, aceasta fiind valuta agreată de către părți prin contractele de vânzare - cumpărare încheiate.

Prin urmare, este dincolo de orice îndoială faptul că intimații reclamanți au înțeles pe deplin ansamblul consecințelor contractării creditelor în CHF, în condițiile în care aceștia înșiși au încheiat contracte în această monedă.

Așadar, în niciun caz nu se poate imputa Băncii în calitate de furnizor de servicii financiare, că ar fi cunoscut evoluția ascendentă a CHF față de LEU și că ar fi ascuns această informație de intimați, asemenea acuzații fiind în vădită contradicție cu înseși principiile care guvernează piața monetară.

Cu toate acestea, instanța de apel a refuzat să acorde eficiență acestei împrejurări la momentul analizei caracterului clar și inteligibil al clauzelor criticate, apreciindu-se, în mod vădit eronat, că Banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare.

Mai susțin recurentele, că în mod eronat a apreciat instanța de apel faptul că la momentul încheierii Contractelor de credit, ar fi fost reglementată informarea intimaților cu privire la "riscul valutar".

Considerentele care se impun a substitui aprecierile eronate ale instanței de apel urmează a reține caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale contestate, în contextul îndeplinirii obligației de informare, conform exigențelor C.J.U.E.

Prin întâmpinarea depusă la 10 septembrie 2018, pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. și AAAA. S.A. au solicitat în principal, respingerea cererii de recurs formulate de către recurenții-reclamanți, ca inadmisibilă, în temeiul art. XVIII alin. (2) teza întâi din Legea nr. 2/2013 prin raportare la Decizia nr. 52/2018 pronunțată de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul înaltei Curte de Casație și Justiție, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică în ceea ce privește aspectele criticate de către recurenții reclamanți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale.

Prin întâmpinarea depusă la 2 noiembrie 2018, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea recursului incident formulat de pârâte.

Prin răspunsul la întâmpinarea recurenților-reclamanți, depus la 21 noiembrie 2018, pârâtele au solicitat respingerea susținerilor reclamanților ca nefondate și admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 ianuarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți, precum și recursul incident declarat de recurentele-pârâte YYY. S.A., ZZZ. REPREZENTATĂ PRIN YYY. S.A. și AAAA. S.A. împotriva deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data 26 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la data de 24.10.2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind ulterior repusă pe rol pentru teremnul din 26.11.2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul reclamanților, precum și recursul incident al pârâtelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot face obiectul analizei în recurs, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentului-reclamant referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, interpretate în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

În consecință, fiind reținută cu prioritate o situație ce exclude clauza criticată de la controlul instanțelor judecătorești din perspectiva caracterului abuziv conform Legii nr. 193/2000, devin lipsite de relevanță argumentele recurenților referitoare la nulitatea clauzelor pentru acest motiv.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispozițiilor din Codul consumului, a Legii nr. 363/2007, precum și a Regulamentului B.N.R. nr. 17/2012 și nr. 24/2011, acestea nereprezentând aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Pe de altă parte, reținând caracterul exhaustiv și temeinic justificat în fapt și în drept al considerentelor deciziei atacate cu privire la toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată legalitatea hotărârii în absența unor critici suplimentare de nelegalitate a căror analiză să pună eventual în discuție cenzurarea deciziei pronunțate în apel.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 756/A din 17 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește recursul incident promovat de recurentele - pârâte, prin care acestea critică exclusiv o serie de considerente reținute de instanța de apel, soluția în ansamblu fiindu-le favorabilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al acestuia pentru motivele ce urmează:

Cu prilejul judecării apelului, Curtea de apel a cenzurat în mod justificat apărările intimatelor - pârâte în considerarea limitelor efectului devolutiv al apelului și a principiului neînrăutățirii situației reclamanților în propria cale de atac, conform art. 477 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ.

Astfel prima instanță a analizat pretențiile deduse judecății, neconsiderând că acțiunea formulată de apelanții - reclamanți ar fi informă/se fundamentează pe o construcție juridică deficitară/ar încălca principiul purității acțiunii civile. În absența unui apel propriu al pârâtelor referitor la anumite argumente prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în judecată pentru alte motive decât cele reținute de prima instanță (cum ar fi că cel potrivit căruia acțiunea reclamanților este de plano nefondată), instanța de apel era ținută să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel. Chiar dacă soluția instanței ar fi fost aceeași, argumentele părților au fost analizate de prima instanță într-o anumită succesiune, iar instanța de apel nu poate reveni asupra analizării unor aspecte prealabile necriticate pe calea apelului de către partea interesată pe calea unui apel propriu în condițiile în care actualul C. proc. civ. recunoaște în mod expres și calea de atac împotriva unor considerente.

În ceea ce privește sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze, chiar dacă aceasta nu a fost în final aplicată, acțiunea fiind considerată neîntemeiată, instanța de apel a reținut în mod corect că aceasta ar fi nulitatea absolută, singura care ar asigura potrivit dreptului național scopul urmărit de Directiva 93/13/CEE a Consiliului și celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin jurisprudența constantă, practica instanțelor române, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind constantă și unitară cu privire la acest aspect.

Recurentele - pârâte au criticat totodată aspectele din cuprinsul considerentelor privitoare la încălcarea de către profesionist a obligației de informare și transparență din perspectiva considerentelor hotărârii pronunțate în cauza CJUE C-186/16, ce a condus la concluzia lipsei caracterului clar și inteligibil al clauzelor contestate.

Deși instanța de apela răspuns pe această cale unor apărări punctuale din partea apelanților - reclamanți, constatăm că acestea nu influențează soluția finală, instanța de apel reținând, în esență, că nu pot fi analizate clauzele contestate din perspectiva pretinsului caracter abuziv deoarece acestea reproduc o dispoziție legală, fie și cu un caracter supletiv, fiind exceptate a priori de la controlul instanțelor de judecată potrivit art. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul pârâtelor este nefondat și cu privire la aceste argumente deoarece premisele dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt întrunite, înlocuirea considerentelor criticate fiind inutilă în raport de principalul motiv care a condus la respingerea demersului procesual al reclamanților, confirmat și prin soluția motivată asupra recursului acestora.

Pentru aceste motive, art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul incident declarat de pârâte împotriva considerentelor deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., E., G., I., L., N., P., C., D., F., H., J., M., O., Q., R., T., W., Y., AA., DD., FF., S., U., V., X., Z., BB., CC., EE., GG., HH., II., KK., NN., PP., QQ., TT., UU., WW., YY., AAA., JJ., LL., MM., OO., RR., SS., VV., XX., ZZ., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., HHH., III., KKK., NNN., GGG., JJJ., LLL., MMM., QQQ., OOO., SSS., TTT., XXX., PPP., RRR., UUU., VVV. și WWW., precum și recursul incident declarat de recurentele-pârâte YYY. S.A., ZZZ. REPREZENTATĂ PRIN YYY. S.A. și AAAA. S.A. împotriva deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă K..

Obligă recurenții-reclamanți la plata sumei de 11.047,01 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei AAAA. SA

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.