ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 155 din data de 18 octombrie 2019 a Tribunalul Maramureș, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (modificată prin O.U.G nr. 54/2010) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. și a art. 5 din noul C. pen.

Au fost respinse despăgubirile civile solicitate de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Maramureș.

S-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător luată asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența sumei de 571.355 RON prin încheierea penală nr. 238 din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2016.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în esență, a reținut că inculpatul A., în calitate de administrator la SC "B." SRL Recea, a înregistrat în contabilitatea societății în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, 14 facturi fiscale care arestă operațiuni comerciale fictive - livrări intracomunitare de carne (facturile nr. x în care figurează ca și furnizor de piept de pui dezosat SC "B." SRL, iar ca și cumpărător SC C., produse care, conform facturilor nr. x, 5 noiembrie 2010 și 12 noiembrie 2010 figurează ca fiind virate de la SC "D." SRL București la SC "B." SRL; facturile nr. x tot pentru piept de pui dezosat în care figurează ca și furnizor SC "B." SRL, iar ca și cumpărător E.; facturile nr. x pentru aceleași cantități de piept de pui dezosat în care figurează ca și vânzător C. și ca și cumpărător SC "B." SRL, fără a se fi dovedit faptul că acesta ar fi avut cunoștință de caracterul fictiv al acestor operațiuni comerciale.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș și partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

Prin Decizia penală nr. 861/A/2020 din data de 20 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva sentinței penale nr. 155 din data de 18 octombrie 2019 a Tribunalul Maramureș, pe care a desființat-o cu privire la soluția dată laturii penale și civile a cauzei.

Astfel, pronunțând o nouă hotărâre, a fost înlăturată schimbarea încadrării juridice dispusă prin încheierea penală f.n. din data de 10 septembrie 2019 a Tribunalului Maramureș, menținând încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005, art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5.000 RON amendă penală, pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 631 C. pen. 1969 referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în caz de sustragere cu rea-credință de la executarea amenzii.

S-a constatat recuperat integral prejudiciul cauzat părții civile Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, în sumă de 239.088 RON, și respinge restul pretențiilor civile formulate de partea civilă menționată.

S-a menținut dispoziția de ridicare a măsurii sechestrului asigurător.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, la fond.

Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș împotriva aceleiași sentințe.

În apel, în esență, instanța a reținut că probele administrate în cauză, în condiții de legalitate și loialitate, conduc la stabilirea dincolo de orice dubiu a comiterii de către inculpat a infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la cele patru facturi emise în luna noiembrie 2010 în condițiile arătate în hotărâre.

Astfel, având în vedere data comiterii infracțiunii, precum și faptul că inculpatul a achitat integral prejudiciul, instanța de apel, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005, art. 5 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5.000 RON amendă penală, pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

*****

Împotriva Deciziei din apel, 861/A/2020 din data de 20 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, a formulat recurs în casație inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, precum și de ANAF prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 28 septembrie 2020, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 23 octombrie 2020, dată până la care, de asemenea, a fost întocmit raportul asupra recursului în casație.

Prin Încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpat îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 4 decembrie 2020, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A. și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A., prin apărător, a susținut în esență că raportat la starea de fapt reținută de către instanța de apel, inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, acțiunea prezumtiv evazionistă reproșată inculpatului nefiind aptă să producă un prejudiciu propriu și direct bugetului de stat în forma reținută de instanța de apel, infracțiunea de evaziune fiscală fiind prin urmare lipsită de un element constitutiv esențial - prejudiciul și altfel spus, în opinia apărării, fapta nu este prevăzută de legea penală.

Așadar, s-a menționat că, având în vedere configurația obiectivă a faptei căreia îi lipsește prejudiciul, fapta nu ar fi putut fi comisă de către inculpatul A. cu scopul special al prejudicierii bugetului de stat. Având în vedere inaptitudinea obiectivă a conduitei de a produce un prejudiciu, fapta reținută în sarcina inculpatului este implicit lipsită de existența scopului special, respectiv fapta nu a fost comisă în scopul prejudicierii bugetului de stat.

În acest sens, în cuprinsul motivelor de recurs în casație, apărarea inculpatului a analizat starea de fapt reținută de instanța de apel. Astfel, a susținut apărătorul recurentului că din starea de fapt reținută de către instanța de apel reiese că instanța de control judiciar a apreciat că bugetul de stat ar fi fost prejudiciat prin faptul că A. ar fi achiziționat marfa de la D. pe care apoi ar fi livrat-o fictiv intracomunitar și, prin urmare, și-ar fi dedus în mod nelegal TVA-ul aferent facturilor de achiziție a mărfii de la D. Implicit, instanța de apel a reținut că acesta a fost și scopul fraudulos în care a acționat inculpatul. S-a arătat că, de fapt, într-o atare ipoteză nu se poate discuta despre un prejudiciu produs direct de către B. bugetului de stat și, implicit, nici despre scopul specific unei fapte de evaziune fiscală - prejudicierea bugetului de stat.

S-a mai arătat că raportat la aceste achiziții de la D., într-adevăr B. a plătit către prima TVA-ul aferent iar, corespondent, D. a colectat TVA-ul. Așadar, raportat la aceste operațiuni, TVA-ul dedus de B. se compensează cu TVA-ul colectat de către D. care, în situația unui comportament adecvat fiscal, trebuia plătit de D. la bugetul de stat.

Totodată, s-a menționat că prejudiciul este direct imputabil D. și nu societății B.. Nu poate fi imputată o faptă de evaziune fiscală unei societăți (B. SRL) pentru simplul motiv că societatea colectoare nu și-a onorat obligația fiscală. Mai mult, B. a revândut (cel puțin scriptic) marfa către C. la un preț la care a realizat profit, încasând în conturile proprii prețul aferent livrării intracomunitare, și astfel cheltuiala realizată cu achiziția de la D. a fost una producătoare de profit (ceea ce înseamnă că deducerea TVA-ului a fost corectă din punct de vedere fiscal - conform art. 145 Codul fiscal în vigoare la momentul tranzacțiilor).

De asemenea, prin recursul în casație formulat, s-a arătat că B. ar fi avut drept de deducere în condițiile în care chiar marfa achiziționată de la D. a produs venit pentru B. - care a primit prețul livrării intracomunitare, l-a înregistrat în contabilitate și în declarațiile sale de venit, iar instanța de apel nu a reținut că acești bani ar fi ieșit în vreun fel din patrimoniul B. S-a susținut că în aceste condiții activitatea de livrare intracomunitară presupus fictivă către C. SRL nu ar fi avut cum să producă un prejudiciu constând în valoarea TVA-ului pe care B. l-a dedus urmare a achiziției de la D.

S-a mai precizat că eventualul prejudiciu care ar fi putut intra în discuție în speță ar fi fost acela constând în presupusul TVA colectat de către B. urmare a valorificării pe piața internă a mărfurilor prezumtiv livrate intracomunitar către C.. Acesta nu este însă prejudiciul la care se raportează instanța de apel în decizia sa, iar instanța de recurs nu poate reține răspunderea penală raportat la o altă stare de fapt față de cea reținută de instanța de apel. Oricum, chiar și în această ipoteză de vânzare "la negru" în plan național a mărfii achiziționate de la D., care oricum nu a fost reținută de instanța de apel sau probată de către acuzare, TVA-ul dedus urmare a achizițiilor rămâne unul corect dedus în acord cu dispozițiile fiscale aplicabile.

Prin urmare, pentru motive arătate în cererea formulată, apărarea inculpatului A. a solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea recursului în casație și achitarea recurentului A. pentru fapta de evaziune fiscală reținută în sarcina sa, cu consecința respingerii acțiunii civile formulată de ANAF.

Analizând recursul în casație formulat de recurentul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 și art. 5 C. pen., la pedeapsa amenzii penale în sumă de 5.000 RON.

Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin cererea de recurs în casație, în temeiul cazului de casare invocat, se reține că apărarea inculpatului A. a susținut în concret faptul că în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate constând în producerea unui prejudiciu bugetului de stat.

În esență, pentru motivele invocate prin cererea formulată, anterior menționate, s-a arătat că în forma reținută de instanța de apel, acțiunea prezumtiv evazionistă imputată inculpatului A. nu este aptă să producă un prejudiciu propriu și direct bugetului de stat.

Astfel, s-a arătat că din starea de fapt reținută de către instanța de apel reiese că instanța de control judiciar a apreciat că bugetul de stat ar fi fost prejudiciat prin faptul că B. ar fi achiziționat marfa de la D. pe care apoi ar fi livrat-o fictiv intracomunitar și prin urmare și-ar fi dedus în mod nelegal TVA-ul aferent facturilor de achiziție a mărfii de la D. S-a susținut că atâta timp cât marfa achiziționată de D., chiar și fictiv, a fost folosită pentru livrarea intracomunitară către C., raportat la operațiunea de achiziție, B. avea dreptul la deducerea TVA-ului.

S-a mai arătat că raportat la operațiunile astfel realizate, TVA-ul dedus de B. se compensează cu TVA-ul colectat de către D. care, în situația unui comportament adecvat fiscal, trebuia plătit de aceasta din urmă bugetului de stat.

Concluzionând, apărarea recurentului inculpat A. a susținut că activitatea de livrare intracomunitară presupus fictivă către C. SRL nu ar fi avut cum să producă un prejudiciu constând în valoarea TVA-ului pe care B. l-a dedus urmare a achiziției de la D.

În raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.

Obiectul cenzurii instanței de casație este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speță, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susținerilor potrivit cărora fapta reținută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de lege.

În concret, din cuprinsul recursului în casație, rezultă că susținerile inculpatului A. subsumate noțiunii de aplicare a greșită a legii în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, sunt raportate de apărare la o apreciere proprie a stării de fapt din prezenta cauză, întrucât în opinia recurentului inculpat fapta nu ar fi putut fi comisă de inculpat cu scopul producerii unui prejudiciu bugetului de stat, întrucât așa cum s-a arătat în cauză, B. a plătit TVA-ul aferent, iar implicit D. l-a colectat. Astfel, s-a arătat că A. SRL ar fi avut drept de deducere în condițiile în care chiar marfa achiziționată de la D. a produs venit pentru B. care a primit prețul livrării intracomunitare, l-a înregistrat în contabilitate și în declarațiile sale de venit.

Examinând cauza, instanța de casație constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Ca situație de fapt, instanța de apel a reținut că inculpatul A., în calitate de administrator al SC B. Recea, în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat prin înregistrarea în contabilitate a unor operațiuni comerciale fictive, respectiv livrări intracomunitare de produse din carne către C. și E., precum și a unor achiziții intracomunitare de produse din carne de la C., fără a avea loc transferuri efective ale bunurilor, ci doar un circuit scriptic al documentelor, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind în sumă totală de 858.355 RON.

S-a menționat că din probele administrate în cursul cercetării judecătorești a reieșit că pentru luna decembrie 2010 mărfurile achiziționate intracomunitar de la "C.", potrivit denumirii produselor și a cantităților facturate, sunt aceleași cu cele livrate intracomunitar către "E." și, în această situație, nu s-a creat un prejudiciu în ceea ce privește impozitul pe profit, întrucât în urma înregistrărilor contabile efectuate SC B. a obținut profit.

Instanța de control judiciar a constatat însă că în ceea ce privește cele patru facturi de livrare intracomunitară către C. din luna noiembrie 2010, acestea au ca obiect mărfuri a căror sursă de proveniență este internă, au fost în valoare totală de 996.200 RON, au ca obiect exact aceleași mărfuri achiziționate la aceeași dată de la SC D. SRL, la valoarea totală de 979.400 RON, deși SC D. SRL nu a depus decont de TVA în luna noiembrie 2010, nedeclarând aceste livrări către firma inculpatului.

Astfel s-a reținut că prin achiziția mărfurilor aparent livrate intracomunitar, ce figurează ca fiind efectuată de la SC D. SRL, SC B. a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 239.088 RON, reprezentând 24% din suma de 996.200 RON.

S-a menționat că probele administrate în cauză, în condiții de legalitate și loialitate conduc la stabilirea dincolo de orice dubiu a comiterii de către inculpat a infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la cele patru facturi emise în luna noiembrie 2010 în condițiile mai sus arătate.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere faptul că inculpatul era administratorul de fapt și de drept SC B., astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, constatându-se totodată ca fiind pe deplin dovedit faptul că acesta avea cunoștință de livrările intracomunitare și de activitatea de intermediere, inculpatul fiind cel care semna contractele de intermediere, astfel cum s-a reținut din probele administrate.

Așadar, sub acest aspect, s-au avut în vedere faptul că inculpatul era administratorul unui SRL, reținând că acesta avea anumite obligații: trebuie sa mențină gestiunea firmei; este responsabil de patrimoniul firmei (mijloacele fixe, stocurile, creanțele de la client dar și datoriile). S-a mai menționat că:

"Administratorul are responsabilitatea de a garanta întru totul desfășurarea legală a activității economice și realizarea obiectelor de activitate; Administratorul reprezintă societatea. În această calitate verifică și semnează documente oficiale în locul asociatului unic sau al asociaților. Acest drept nu se poate transmite decât dacă acest lucru este prevăzut în Actul constitutive; Administratorul are datoria de a prelua și de a păstra documentele oficiale privind înființarea societății comerciale; Acesta este responsabil pentru organizarea și conducerea contabilității firmei. El răspunde pentru bilanțul firmei, contul de profit și pierderi, garantează plata dividendelor și asigură repartizarea acestora; Are obligația de a menține corect registrele cerute de lege: registrul jurnal, registrul inventar, cartea mare, dar și un registru al socităților. Are rol executiv în firmă, fiind purtătorul voinței sociale a acesteia. Întocmește astfel toate actele și faptele necesare punerii în practică a acțiunilor. Are obligația de a convoca adunarea asociaților la sediul social și de a participa la toate adunările generale ale asociaților, la consiliile de administrație și la organele de conducere similare ale acestora. La aceste adunări, administratorul are rol executiv, spre deosebire de asociat, care are rol decizional."

Prin urmare, în concret, în cauză s-a reținut că prin cele patru facturi de livrare intracomunitară către C. din luna noiembrie 2010, ce au avut ca obiect mărfuri a căror sursă de proveniență era internă, (în valoare totală de 996.200 RON), au ca obiect exact aceleași mărfuri achiziționate la aceeași dată de la SC D. SRL, la valoarea totală de 979.400 RON, deși SC D. SRL nu a depus decont de TVA în luna noiembrie 2010, nedeclarând aceste livrări către firma inculpatului și astfel, prin achiziția mărfurilor aparent livrate intracomunitar, ce figurează ca fiind efectuată de la SC D. SRL, SC B. a dedus TVA în sumă de 239.088 RON, reprezentând 24% din suma de 996.200 RON.

Așa fiind, instanța de apel a constatat că fapta inculpatului A. constituie infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la cele patru facturi emise în luna noiembrie 2010 și făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, reținându-se că acesta a achitat integral prejudiciul, s-a dispus aplicarea unei sancțiuni pecuniare.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat A. în susținerea căii de atac - se constată că acesta nu este incident în cauză.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de încriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, instanța de apel a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dispunând condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale în sumă de 5.000 RON.

În speță, recurentul inculpat A., prin motivele dezvoltate în susținerea căii extraordinare de atac, a făcut referire la starea de fapt reținută prin hotărârea de condamnare care în opinia apărării este de natură a evidenția lipsa caracterului penal al faptei reținute în sarcina sa, invocând în apărare faptul că prin modalitatea în care s-au efectuat tranzacțiile intracomunitare în cauză nu s-a creat un prejudiciu bugetului de stat.

Or, așa cum au fost formulate, criticile recurentului inculpatul sunt raportate de către acesta la o situație de fapt proprie, prin recursul în casație formulat recurentul A. neinvocând aspecte care să vizeze legalitatea hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci în realitate au fost prezentate critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel a reținut pe baza probelor din dosar starea de fapt și vinovăția sa în săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus soluția de condamnare.

Solicitarea de achitare formulată de apărarea recurentului, astfel cum a fost formulată, tinde la o reanalizarea situației de fapt, ce nu poate fi analizată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Prin urmare, criticile recurentului inculpat formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute și nici asupra elementelor laturii subiective.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casație, în conformitate cu dispozițiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte notează că prin decizia recurată s-a reținut ca fiind dovedită starea de fapt reținută în actul de sesizare, constând în aceea că, în concret, recurentul inculpat A. s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, prin înregistrarea în contabilitate a unor operațiuni comerciale fictive, respectiv livrări intracomunitare de produse din carne către SC C., fără a avea loc transferul efectiv al produselor. Astfel, în cauză, s-a reținut că marfa a rămas pe teritoriul României, operațiunile privind livrarea intracomunitară fiind fictive, iar inculpatul, în calitatea sa de administrator al SC B. Recea, avea cunoștință de aceste livrări fictive, iar prejudiciul reținut în cauză a constat în contravaloarea TVA-ului, în sumă de 239.088 RON, dedus de SC B.

Ca atare, în mod corect a apreciat instanța de apel asupra tipicității faptei deduse judecății, astfel că toate criticile formulate de recurentul inculpat prin motivele recursului în casație, în principal împrejurarea că prin tranzacțiile intracomunitare așa cum au fost efectuate nu s-a creat un prejudiciu bugetului de stat, vizează în realitatea o stare de fapt diferită de cea deja reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și care astfel nu poate face obiectul cenzurii instanței de casație.

În fine, toate argumentele apărării aduse în susținerea căii extraordinare de atac de față vizează prejudiciul reținut în speță, or acest aspect ține de situația de fapt stabilită în cauză, solicitându-se în realitate o nouă interpretare a stării de fapt în condițiile expuse de apărarea inculpatului - situație care însă așa cum s-a arătat excede analizei instanței supreme prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 861/A din data de 30 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 861/A din data de 30 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2020.

Procesat de GGC - LM