ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 261/F/26.11.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. și art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) din noul C. pen. în infracțiunile prevăzute de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. și art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (2) din noul C. pen.

În temeiul art. 297 alin. (1) din noul C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 3 ani.

În temeiul art. 67 alin. (1), (2) din noul C. pen. cu referire la art. 66 alin. (2) din noul C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

Totodată, în temeiul art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 an.

În temeiul art. 71 alin. (1), (2) din vechiul C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II- a, lit. b), lit. c) (dreptul de a exercita profesia de executor) din vechiul C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 și Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a contopit pedepsele principale aplicate prin prezenta hotărâre, aplicând pedeapsa de 3 ani închisoare la care a adăugat o treime din pedeapsa închisorii de 1 an, inculpatul A. urmând să execute în final pedeapsa închisorii de 3 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție.

În temeiul art. 45 alin. (1) din noul C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 și Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din teza I din noul C. pen., raportat la art. 65 alin. (1) din noul C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 și Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a constatat admisibilă și a admis acțiunea civilă exercitată de AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE (fosta AGENȚIE DE PLĂȚI PENTRU DEZVOLTARE RURALĂ ȘI PESCUIT) și l-a obligat pe inculpatul A. la plata, către partea civilă, a sumei de 566.713,17 RON la care se adaugă penalități și dobânzi calculate de la data de 28.04.2014 până la data plății efective.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurator instituit, până la concurența sumei de 566.713,17 RON, prin ordonanța nr. x/P/2014 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la 21.02.2017 asupra imobilelor situate în jud. Călărași, Mun. Călărași, str. x, în jud. Călărași, Mun. Călărași, str. x, respectiv în jud. Călărași, Mun. Călărași, str. x și asupra autoturismului marca x.

A respins solicitarea Parchetului privind anularea actelor de executare - procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor, somația de plată din 11.12.2012 și adresele de instituire a popririi din 19.12.2013, 08.01.2014 și 22.01.2014.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 3000 de RON (2000 de RON pe parcursul urmăririi penale, 1000 de RON pe parcursul camerei preliminare și cercetării judecătorești), sumă în care nu se include onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 331/A din data de 24 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 261/F din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente ce au fost repuse în individualitatea lor.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. de la 3 ani la 2 ani și 6 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior de la 1 an la 9 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) din teza a II-a, lit. b), lit. c) (dreptul de a exercita profesia de executor) din C. pen. anterior.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, au fost contopite pedepsele principale aplicate prin prezenta decizie, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 9 luni închisoare.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 ani și 9 luni închisoare, pe o durată de 3 ani, ce constituie termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 92 din C. pen.

S-a dispus, în baza art. 93 alin. (1) din C. pen., că inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Călărași la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat, la datele fixate de acesta;

c) să anunțe în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Călărași - Serviciul Public pavaje Spații Verzi sau în cadrul Primăriei Călărași - Serviciul Public Piețe Oboare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

S-a dispus să se comunice inculpatului măsurile de supraveghere la care este supus și dispozițiile prev. de art. 96 din C. pen., a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în conformitate cu art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) teza I din C. pen., raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen., în condițiile art. 65 din C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale care nu contravin deciziei.

*****

Împotriva hotărârii instanței de apel, nr. x/A/2019, la data de 25.06.2020, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casație, s-a solicitat, în temeiul cazului de casare prevăzut de disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și achitarea inculpatului A. în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) din teza I din C. proc. pen.

În motivare, apărarea, în esență, a arătat că inculpatul a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală. Concret, s-a susținut că nici conduita calificată în mod eronat drept exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu care era indusă de conținutul raporturilor procesuale născute ca efect al hotărârilor judecătorești pronunțate în cursul executării silite (adică de obligațiile executorului de a se supune dispozițiilor instanței de executare și de lipsa oricărui remediu sau căi procesuale la îndemâna acestuia vizând eventuala cenzurare a hotărârilor judecătorești) și nici atestarea considerată eronată (dar în realitate corectă și identică cu cea reținută într-o hotărâre definitivă de încuviințare a executării - necontestată până în prezent) a valorii creanței prin "calcularea debitului" ordonată de instanța de executare nu constituie fapte prevăzute de legea penală.

În opinia apărării inculpatului, la momentul pronunțării soluției de condamnare, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod eronat încălcarea unor atribuții de serviciu a căror incidență nu era atrasă în condițiile în care succesiunea soluțiilor judecătorești vizând fondul cauzei, ordonanța președințială și executarea silită a acestora impunea executorului o altă conduită în condițiile Legii nr. 188/2000 și ale C. proc. civ.. Instanțele de fond și de apel nu au identificat corespunzător care era conduita impusă executorului judecătoresc în raport de împrejurarea că executorul judecătoresc nu poate cenzura în niciun mod hotărârile instanțelor judecătorești, învestite fie cu fondul cauzei, fie cu cereri în materia punerii în executare a dispozițiilor hotărârilor judecătorești.

Astfel, s-a arătat că exercitarea atribuțiilor de serviciu ale executorului judecătoresc vizând examinarea primară a legalității cererilor părților este împiedicată de însuși efectul unor hotărâri judecătorești. Mai mult, disponibilitatea care caracterizează drepturile procesuale ale părților în cursul executării silite împiedica și exercitarea din oficiu a atribuțiilor organelor implicate în procedură. Or, recurentului inculpat i se impută tocmai neexercitarea sau exercitarea defectuoasă a unor atribuții a căror exercitare era împiedicată fie de dispozițiile contrare și necontestate ale instanței de executare, fie de disponibilitatea debitorului care nu a uzat de contestațiile și remediile procesuale pe care le avea la îndemână sau le-a exercitat necorespunzător și ineficient, cu consecința anulării sau respingerii acestora.

Apărarea inculpatului a susținut că acțiunile despre care s-a reținut în mod eronat că ar fi compus elementul material al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului reprezintă materializarea conduitei prescrise de dispozițiile C. proc. civ., rezultând din interpretarea coroborată a instituțiilor procesual civile în raporturile conturate de efectele hotărârilor judecătorești.

S-a mai arătat că la fila x a deciziei recurate se arată că inculpatul ar fi încălcat dispozițiile O.G. nr. 22/2002, făcându-se referire la practica judiciară care instituie limitele executării instituțiilor publice ca debitori protejați. Or, s-a susținut că tocmai existența acestei practici denotă că executorii judecătorești procedează la executarea tuturor debitorilor (inclusiv a celor protejați) aplicând principiul disponibilității debitorului de a contesta executarea sau de o confirma, de regulă implicit. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că soluțiile evocate de instanța de apel sunt rezultatul exercitării contestațiilor la executare de către alte instituții publice executate silit de către executorii judecătorești (a căror conduită nu a fost calificată drept infracțiune).

Inculpatul, prin apărător, a menționat că legea procesual civilă permite și confirmarea expresă sau implicită a nelegalităților lăsate de legiuitor în disponibilitatea părții, iar în speță, debitorul protejat a uzat cel puțin ineficient de disponibilitatea sa, sesizând instanțe de executarea care le-au anulat contestațiile ca netimbrate, omițând să invoce suspendarea executării sau a actelor de executare și determinând pronunțarea unor hotărâri judecătorești care au dirijat în mod invincibil conduita inculpatului (ulterior imputată în prezenta cauză).

În motivele de recurs, s-a mai arătat că instanța de apel a înlăturat în mod greșit apărarea inculpatului vizând lipsa pagubei în condițiile în care la epoca executării silite circuitul civil era conturat de dispozițiile ordonanței președințiale interpretate diferit de instanța de apel. Mai clar, la fila x instanța de apel a examinat efectele admiterii cererii de suspendare a efectelor procesului-verbal nr. x apreciind în esență că partea civilă nu trebuia să deconteze suma ce a făcut obiectul popririi. Or, dispozitivul soluției evocate obliga întocmai la continuarea finanțării, conturând un circuit civil vremelnic în care AFIR datora întocmai suma executată.

S-a mai precizat că instanța de apel a evaluat conduita inculpatului după ce a examinat numai succesiunea corespondenței purtate de debitorul protejat cu executorul judecătoresc și deși a reprodus corect ordinea corespondeței, nu a examinat deloc conținutul acesteia. Prin urmare, instanța de apel nu a sesizat că debitorul a comunicat inculpatului numai ciorne nesemnate ale recursului sau motive de recurs care nu purtau viză sau altă mențiune din care să rezulte înregistrarea acestora.

De asemenea, în motivarea recursului în casație, s-a susținut că un alt element greșit interpretat de instanța de apel îl constituie manifestarea bunei credințe exteriorizate prin emiterea somației, în condițiile în care aceasta nu este obligatorie în procedura popririi. Instanța de apel a evidențiat la fila x că O.G. nr. 22/2002 impunea somarea prealabila însă și-a contrazis propriile considerente anterioare potrivit cărora reținuse că inculpatul nu a urmat această procedură. Prin urmare, în procedura comună (pe care inculpatul a aplicat-o greșit sau nu), emiterea somației nu era obligatorie, astfel încât primirea ei necontestată nici măcar de debitorul executat nu denotă altceva decât buna credință a inculpatului.

În ceea ce privește fapta încadrată drept fals intelectual, apărarea a solicitat să se examineze valoarea corectă a debitului calculat din dispoziția instanței de executare, care nu a făcut vreodată obiectul contestării.

S-a susținut că deși se admite că la momentul calculării debitului de către inculpat împrejurarea că Tribunalul Bistrița Năsăud a încuviințat executarea întocmai aceleași sume, apărarea a solicitat să se rețină că această soluție definitivă nu a fost contestată nici măcar de către procuror și nici de către debitorul constituit parte civilă în prezenta cauză.

În opinia apărării, calcularea debitului nu a fost rezultatul voinței inculpatului, ci efectul dispoziției instanței de executare, iar valoarea acestuia nu a făcut niciun moment obiectul contestării. Prin urmare, pe lângă rezultatul aritmetic corect și necontestat, s-a arătat că eventuala atestare eronată (ca manieră de lucru) nu a fost rezultatul intenției ca formă a vinovăției.

Astfel, pentru motive arătate în cererea formulată, în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei din apel și să se dispună achitarea inculpatului A. în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) din teza I din C. proc. pen.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., cererea de recurs în casație a fost comunicată părților și Ministerului Public.

La data de 16.10.2020, au fost înregistrate la dosarul cauzei concluziile scrise asupra recursului în casație formulate de partea civilă AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE, potrivit art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, la data de 30.10.2020, dosarul de recurs în casație a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2020, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 04.12.2020, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 04 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen.., fiind fixat termen în cauză la data de 22.01.2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind redate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. și la pedeapsa principală de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, au fost contopite pedepsele principale aplicate prin decizia din apel, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă de 2 ani și 9 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durată unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condițiile art. 92 din C. pen.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Criticile recurentului inculpat vizează greșita condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual, susținându-se în esență că prin conduita inculpatului, ca urmarea a interpretării dispozițiilor C. proc. civ., nu se conturează exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu - care era indusă de conținutul raporturilor procesuale născute ca efect al hotărârilor judecătorești pronunțate în cursul executării silite, respectiv, atestarea/calcularea corectă a debitului nu a fost rezultatul voinței inculpatului, ci efectul dispoziției instanței de executare.

Astfel, prin motivele de recurs în casație formulate, apărarea a susținut că se impune achitarea inculpatului, având în vedere că din interpretarea situației de fapt deduse judecății rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat, sens în care, faptele imputate acestuia și pentru care în mod greșit s-a dispus condamnarea, nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin calea extraordinară de atac de față, apărarea inculpatului a susținut că instanța de fond și instanța de apel au reținut în mod eronat încălcarea unor atribuții de serviciu, în condițiile în care executorul judecătoresc nu poate cenzura în niciun mod hotărârile instanțelor judecătorești, învestite fie cu fondul cauzei, fie cu cereri în materia punerii în executare a dispozițiilor hotărârilor judecătorești.

În argumentare, în concret, apărarea a arătat că nu constituie fapte prevăzute de legea penală:

- nici conduita calificată în mod eronat drept exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu care era indusă de conținutul raporturilor procesuale născute ca efect al hotărârilor judecătorești pronunțate în cursul executării silite (adică de obligațiile executorului de a se supune dispozițiilor instanței de executare și de lipsa oricărui remediu sau căi procesuale la îndemâna acestuia vizând eventuala cenzurare a hotărârilor judecătorești)

- nici atestarea considerată eronată (dar în realitate corectă și identică cu cea reținută într-o hotărâre definitivă de încuviințare a executării - necontestată până în prezent) a valorii creanței prin "calcularea debitului" ordonată de instanța de executare.

În apărare, s-a mai susținut că acțiunile despre care s-a reținut în mod eronat că ar fi compus elementul material al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului A. reprezintă materializarea conduitei prescrise de dispozițiile C. proc. civ., rezultând din interpretarea coroborată a instituțiilor procesual civile în raporturile conturate de efectele hotărârilor judecătorești.

În ceea ce privește fapta de fals intelectual, s-a arătat că valoarea corectă a debitului calculat din dispoziția instanței de executare nu a făcut vreodată obiectul contestării, iar calcularea debitului nu a fost rezultatul voinței inculpatului, ci efectul dispoziției instanței de executare, Prin urmare, s-a susținut că eventuala atestare eronată (ca manieră de lucru) nu a fost rezultatul intenției ca formă a vinovăției.

Analizând motivele de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpatul A. întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Critici cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor, vinovăția inculpatului, modul de apreciere al probatoriului ori lipsa pagubei așa cum s-a susținut de apărarea inculpatului, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Așa cum se poate observa, criticile apărării inculpatului A. formulate pe calea recursului în casație de față vizează starea de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanțele de fond și apel, încercându-se prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac conturarea unei situații de fapt cu totul diferită decât cea reținută în cauză, print-o proprie interpretare a probelor dosarelor, făcându-se totodată referiri și la forma de vinovăție reținută de instanțe în sarcina inculpatului A..

Toate criticile apării inculpatului invocate prin intermediul recursului în casație formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, instanța are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond și de apel - care nu poate fi schimbată - și care, contrar susținerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a săvârșit faptele în modalitatea descrisă în considerentele hotărârii atacate.

Așadar, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casație invocate nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel și care să conducă la o altă soluție favorabilă inculpatului, de achitare.

Motivele recursului în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile legale în materie.

Contrar susținerilor apărării, situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului avute în vedere de instanțele de fond și apel au reliefat că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual.

În cauză s-a constatat că inculpatul A. a solicitat instanței de judecată încuviințarea executării silite pentru un titlu executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1002/20.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2012, care nu îndeplinea cerința de a fi o hotărâre definitivă în conformitate cu dispozițiile art. 634 din C. proc. civ. raportat la art. 22 din Legea nr. 554/2004 și în condițiile în care executarea Sentinței civile nr. 1002/20.12.2012 a Curții de Apel Cluj era suspendată, conform art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Fapta de abuz în serviciu cercetată în cauza de față a vizat modalitatea de îndeplinire de către executorul judecătoresc A. a atribuțiilor legale ce îi reveneau în această calitate, avându-se în vedere actele de executare silită efectuate, respectiv modalitatea în care s-a derulat executarea silită.

În concret, instanțele au reținut că săvârșirea infracțiunilor imputate inculpatului A. a fost relevată de conduita acestuia în derularea actelor de executare în Dosarul nr. x/2013, prin ignorarea totală a solicitărilor repetate întemeiate în fapt și în drept ale persoanei vătămate și a notificărilor similare din partea instituțiilor bancare și ANAF, privind suspendarea executării silite, respectiv ridicarea proprii instituită asupra conturilor bancare ale părții civile.

Astfel, inculpatul A. a dispus executarea silită cu privire la o hotărâre judecătorească care era atacată cu recurs, iar recursul suspendă executarea, conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, ignorând notificările primite de la intimata parte civilă care i-a comunicat faptul că a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 1002/20.12.2012 a Curții de Apel Cluj, solicitându-i totodată inculpatului ridicarea proprii instituită asupra conturilor agenției.

Pentru executarea silită îndreptată împotriva unei instituții publice, O.G. nr. 22/2002 și O.U.G. nr. 146/2002 prevăd o procedură derogatorie de la dreptul comun (incluzând suspendarea de drept a executării pe durata termenului de 6 luni), procedură pe care inculpatul nu a respectat-o, instituind măsura popririi asupra tuturor conturilor debitorului, indiferent de destinație, cu încălcarea art. 54 din Legea nr. 188/2000, art. 20 alin. (2), art. 22, art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 627 din C. proc. civ., art. 1 și urm din O.G. nr. 22/2002, art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 146/2002.

Se reține, în concluzie, că în raport de starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv, instanțele au constatat încălcarea de către inculpatul A. a dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, art. 14 alin. (7), art. 15 alin. (4), art. 20 alin. (2), art. 22, art. 28 din Legea nr. 554/2004 și art. 627 din C. proc. civ. și totodată, s-a constatat că acesta nu a respectat procedura instituită prin O.G. nr. 22/2002 și prin O.U.G. nr. 146/2002.

În consecință, instanțele au stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. care, în calitate de executor judecătoresc, fiind învestit cu cererea de executare silită a SC B. SRL din data de 15.11.2013 împotriva debitorului Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (în prezent A.F.I.R.), a demarat și continuat procedura executării silite în Dosarul nr. x/2013 (a solicitat instanței de judecată încuviințarea executării silite pentru un titlu executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1002/20.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2012, sentință care nu îndeplinea cerința de a fi o hotărâre definitivă în conformitate cu dispozițiile art. 634 din C. proc. civ. raportat la art. 22 din Legea nr. 554/2004 și în condițiile în care executarea era suspendată ope legis în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar pentru executarea silită îndreptată împotriva unei instituții publice O.G. nr. 22/2002 și O.U.G. nr. 146/2002 prevăd o procedură derogatorie de la dreptul comun, pe care inculpatul nu a respectat-o, instituind măsura popririi asupra tuturor conturilor debitorului, indiferent de destinație), cu încălcarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, art. 14 alin. (7), art. 15 alin. (4), art. 20 alin. (2), art. 22, art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 627 din C. proc. civ., art. 1 și urm din O.G. nr. 22/2002, art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 146/2002 și a produs o vătămare a drepturilor și intereselor Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (A.F.I.R.), care a precizat un prejudiciu în cuantum de 566.713,17 RON reprezentând suma poprită plus dobânzi și penalități calculate de la data de 28.04.2014 până la data achitării efective întrunește, sub aspect obiectiv și subiectiv, elementele din conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) din noul C. pen.

Totodată, s-a menționat că, în cauză inculpatul încălcând obligațiile instituite în sarcina sa prin dispozițiile C. proc. civ., Legea nr. 188/2000, Legea nr. 554/2004, O.G. nr. 22/2002 și O.U.G. nr. 146/2002, sunt îndeplinite exigențele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016.

De asemenea, instanțele au stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. care, în calitate de executor judecătoresc, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat a atestat în mod necorespunzător adevărului în cuprinsul procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor și în somația de plată ambele întocmite în data de 18.12.2013, în adresele de instituire a popririi efectuate către C., D., E., F., G., H., CEC Bank, I., J. în data de 19.12.2013, către K. și APDRP în data de 08.01.2014, către Trezoreria Municipiului București și Satu Mare în data de 21.01.2014, faptul că suma de 552.868,80 RON constituie debit conform titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1002/20.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2012 întrunește, sub aspect obiectiv și subiectiv, elementele din conținutul constitutiv al infracțiunii de fals intelectual prevăzute de art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen.

Prin prisma criticilor aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat A., întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au constatat că infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu au fost dezincriminate și constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există și că au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, s-a apreciat că nu se impune achitarea lui și făcându-se o corectă încadrare a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, s-a dispus în consecință, condamnarea inculpatului.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin recursul în casație invocate în cauză, că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt și reinterpretarea probelor dosarului, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din teza I din C. proc. pen.. Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunilor pentru care a fost condamnat de instanța de apel are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Or, starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate și încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

În ceea ce privește susținerile din cuprinsul recursului în casație referitoare la conduita inculpatului ce rezultă din conținutul corespondenței purtate între debitor și executorul judecătoresc sau referiri la buna credință a inculpatului ori că în ceea ce privește calcularea debitului nu a fost rezultatul intenției inculpatului, ca formă a vinovăției, Înalta Curte constată că acestea constituie o analiză ce excedează verificărilor ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație. Aspectele invocate nu poate fi analizate întrucât vizează latura subiectivă a cauzei, ce nu intră în obiectul analizei recursului în casație.

Cu privire la infracțiunea de fals intelectual, se constată că toate susținerile apărării recurentului inculpat referitoare la valoarea corectă a debitului calculat din dispoziția instanței de executare și care nu a fost contestat, vizează probatoriul administrat în cauză și excedează analizei pe calea recursului în casație.

Tot cu privire la infracțiunea de fals intelectual, apărarea a mai făcut referiri și la lipsa vinovăției inculpatului, în sensul că o eventuală atestare eronată a debitului nu a fost rezultatul intenției inculpatului, însă, așa cum s-a arătat aceste aspecte nu pot fi analizate prin prisma niciunui caz de casare, întrucât au în vedere latura subiectivă a cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 331/A din data de 24 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 331/A din data de 24 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2021.

GGC - OB