ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 24 din 06 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen.., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 27 din 08 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/2014, formulată de A., B. și C..

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, prin cererea formulată la data de 09 martie 2020, condamnații A., B. și C. au solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 27 din 08 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/2014, considerând incidente cazurile reglementate de art. 453 alin. (1) lit. a), întrucât s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în speță, și lit. f) din C. proc. pen., având în vedere cele statuate prin deciziile Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 (privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.), nr. 26 din 16 ianuarie 2019 (prin care s-a statuat nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate de către organele Serviciului Român de Informații) și nr. 55 din 04 februarie 2020 (referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen.). În susținerea cererii de revizuire, cei trei revizuenți au formulat critici cu privire la neregularitatea actului de sesizare prin care au fost trimiși în judecată, la nelegala obținere a materialului probator (înregistrări ambientale sau ale convorbirilor telefonice) administrat în cauză și la netemeinicia acuzațiilor pentru care au fost condamnați, sens în care au făcut trimitere, pe larg, la situația de fapt imputată, arătând că probele dosarului nu au dovedit că ar fi săvârșit infracțiunile de luare de mită pentru care au fost condamnați.

Prima instanță a mai reținut că, prin Sentința penală nr. 27 din 08 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/2014, revizuenții au fost condamnați după cum urmează:

- C., la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) și c), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen. (55 acte materiale), și de constituire/aderare grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind suspendată condiționat pe un termen de încercare de 4 ani;

- B., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen. (19 acte materiale), și de constituire/aderare grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani, pe a cărui durată inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) din C. pen. (1969);

- A., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen. (3 acte materiale), și de constituire/aderare grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969) și art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani, pe a cărui durată inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) din C. pen. (1969).

Sub aspectul situației de fapt, prin sentința penală de condamnare, s-a reținut, în esență, că polițiștii de frontieră de la D. au pretins, au primit sau au acceptat mită, atât în nume propriu, cât și în numele celorlalți colegi, pentru a trece cu vederea încălcări ale dispozițiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României sau, de multe ori, mita a fost pretinsă doar pentru simpla îndeplinire a atribuțiilor de serviciu - aplicarea ștampilei de tranzit a frontierei de stat.

Această sentință a fost reformată prin Decizia penală nr. 297/A din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în sensul că cei trei inculpați au fost achitați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire/aderare grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, iar, în privința inculpaților B. și A., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate pentru infracțiunea de luare de mită.

Raportându-se la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., Curtea a constatat că, în speță, revizuenții nu au invocat fapte sau împrejurări noi, descoperite după soluționarea cauzei, care să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, ci aceștia au reiterat aceleași apărări, privind lipsa vinovăției în săvârșirea infracțiunii de luare de mită, care au fost deja analizate de instanțele de fond și apel care i-au condamnat. Or, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate proceda la readministrarea probelor existente la dosar pentru dovedirea unor împrejurări de fapt cunoscute, pentru a se ajunge, în final, la o altă concluzie decât cea inițială, întrucât s-ar continua judecata, iar revizuirea s-ar transforma într-un apel deghizat.

În ceea ce privește aspectele circumscrise motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a arătat că deciziile Curții Constituționale invocate de revizuenți nu au fost pronunțate ca urmare a ridicării unor excepții de neconstituționalitate în cursul procesului penal în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Iași, așa cum cere textul de lege menționat. Astfel, Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 a fost pronunțată la cererea formulată de președintele Camerei Deputaților de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, iar Decizia nr. 55 din 04 februarie 2020, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., a avut ca obiect o excepție de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția I penală. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 126/2016, în sensul că doar partea care a invocat excepția de neconstituționalitate pe parcursul procesului penal poate, ulterior, să promoveze calea extraordinară a revizuirii împotriva hotărârii definitive pronunțată în cauza în care s-a ridicat respectiva excepție.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea nu conduc la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, motiv pentru care a respins cererea, ca inadmisibilă, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel revizuenții A., B. și C., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei. În acest sens, au arătat, în esență, că instanța de fond nu a făcut o analiză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, așa cum cer dispozițiile art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., ci a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire, fără, însă, a pune în discuție motivele invocate de revizuenți, încălcând, astfel, principiul contradictorialității.

Totodată, au învederat că, în cauză, s-a demonstrat contribuția unor instituții ale statului, precum S.R.I. și D.G.A., la obținerea probelor administrate, care, ulterior, au stat la baza stabilirii vinovăției revizuenților. Or, Deciziile nr. 26/2019 și nr. 55/2020 ale Curții Constituționale se referă tocmai la caracterul nelegal al măsurilor de supraveghere de genul celor folosite în speță, ceea ce face să fie întemeiată solicitarea apărării de înlăturare, din dosarul cauzei, a unor probe nelegal administrate, operațiune în absența căreia nu se poate afla adevărul cu privire la faptele cercetate.

În plus, s-a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că cei trei revizuenți se aflau la începutul activității la Vama Albița, așa încât nu se poate susține că aceștia ar fi avut "comportamentul", "atitudinea" și "maniera" descrisă în actul de sesizare.

Examinând apelul declarat de revizuenții A., B. și C., atât prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru motivele arătate în continuare.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 452 și urm. din C. proc. pen., revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, prin care s-a rezolvat fondul cauzei, doar pentru motivele expres reglementate de legiuitor. În jurisprudență și doctrină s-a reținut că, fiind o cale de atac de retractare, revizuirea permite instanței să revină asupra propriei hotărâri, iar, în același timp, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin intermediul său sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Totodată, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea conflictului juridic de drept penal și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Din coroborarea acestor dispoziții cu cele ale art. 453 alin. (3) și (4) din C. proc. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin Decizia Curții Constituționale nr. 2/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 05 mai 2017, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei duble condiționări, respectiv ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, complet necunoscute instanței care a soluționat cauza și să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunțate, adică să conducă la o soluție diametral opusă celei dispusă prin aceasta.

Pe de altă parte, conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., revizuirea cu privire la latura penală poate fi cerută când hotărârea a cărei retractare se solicită s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce respectiva hotărâre a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Reglementând procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, art. 459 din C. proc. pen. stabilește, în alin. (3), că în această etapă instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 din C. proc. pen. b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3) din C. proc. pen. c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4) din C. proc. pen.. În cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, instanța dispune, prin sentință, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, această hotărâre fiind supusă acelorași căi de atac ca și cea la care se referă revizuirea (art. 459 alin. (5) și (7) din C. proc. pen.).

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a stabilit că împrejurările la care revizuenții au făcut trimitere în cererea formulată nu sunt de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și nu au aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțate, motiv pentru care, în cauză, nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.

Astfel, în acord cu prima instanță, Înalta Curte observă că revizuenții au invocat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., de vreme ce, în cuprinsul cererii de revizuire, nu au făcut referire la fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanțele care au dispus condamnarea.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudența instanței supreme, s-a reținut că expresia fapte sau împrejurări vizează probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare (Decizia nr. 983 din 10 martie 2011, www.x.ro).

Deopotrivă, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută și avută în vedere de către instanță la soluționarea cauzei (Decizia nr. 3050 din 28 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, redată în extras în George Antoniu, Adina Vlășceanu, Alina Barbu - C. proc. pen.. Texte. Jurisprudență. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2008), căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de natură a afecta principiul securității raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce privește inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială (printre altele: deciziile penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nr. 32/A din 28 ianuarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, nr. 152/A din 27 aprilie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 și nr. 40/A din 14 februarie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, nepublicate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părțile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situație, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiție. Simpla divergență de păreri asupra aceleiași chestiuni pusă în discuție nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" și nu poate justifica desființarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, Hotărârea din 7 iulie 2009, și Pravednaya împotriva Federației Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou și necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanțele ordinare care au pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Analizând, în raport cu aceste considerații, cererea formulată, se observă că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, revizuenții nu au invocat împrejurări noi, în sensul mai sus menționat, ci au adus critici hotărârilor judecătorești de condamnare și modului în care a fost administrat probatoriul pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești. Astfel, în cuprinsul cererii, revizuenții au reiterat aceleași apărări formulate pe parcursul judecării cauzei în fond și apel, sens în care au făcut trimitere la probele aflate la dosar, cărora, însă, le-au dat o altă interpretare, susținând că acestea relevă nevinovăția lor sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită pentru care au fost condamnați.

Or, în condițiile în care toate aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire au fost cunoscute de către instanțele ordinare, fiind aduse în discuție chiar de către inculpați, prin intermediul apărărilor formulate, și au fost analizate atât în fond, cât și în apel (la pct. 4 din considerentele Deciziei penale nr. 297/A din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), în mod corect, Curtea de Apel Iași a reținut că revizuenții nu au invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și să aibă aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțate, așa cum cer dispozițiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (4) din C. proc. pen.

Aceeași este situația și în ceea ce privește motivul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., având în vedere că, așa cum rezultă din examinarea actelor dosarului, Deciziile Curții Constituționale nr. 26 din 16 ianuarie 2019 și nr. 55 din 04 februarie 2020, menționate în cuprinsul cererii, nu au avut ca obiect excepții de neconstituționalitate care să fi fost ridicate de către cei trei revizuenți în Cauza nr. 270/45/2014 în care s-au pronunțat hotărârile de condamnare.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, referitor la acest motiv de revizuire (art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.), Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 126 din 03 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016 (paragrafele 25 și urm.), a reținut că, în situația cauzelor care nu se mai află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita -, partea nu mai poate solicita aplicarea respectivei decizii, aceasta neputând constitui un temei legal pentru o acțiune în justiție, întrucât, în caz contrar, consecința ar fi extinderea efectelor ei pentru trecut. Aceasta deoarece, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate care nu poate fi răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul.

Ca urmare, prin decizia mai sus amintită (paragraful 33), s-a statuat că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții Constituționale este circumscrisă doar sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege. Astfel, s-a arătat că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se prin nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Din această perspectivă, se observă că Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, nu a fost pronunțată ca urmare a ridicării unei excepții de neconstituționalitate, așa cum cere textul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ci a cererii formulate de președintele Camerei Deputaților de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, motiv pentru care excedează cazului de revizuire invocat.

Totodată, se constată că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 55 din 04 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a fost examinată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. și art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, excepție invocată de E. în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția I penală. Așadar, atâta timp cât respectiva decizie nu a fost pronunțată ca urmare a ridicării, în Dosarul nr. x/2014, de către cei trei revizuenți a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., aceștia nu o pot invoca, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., pentru a obține revizuirea sentinței penale de condamnare.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, menționată, de asemenea, în conținutul cererii de revizuire formulată de cei trei condamnați, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de F., G. și H. în Dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, secția I penală, și s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională, Înalta Curte constată că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, așadar anterior soluționării definitive a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel Iași, iar nu ulterior acestui moment, așa cum prevede art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. De altfel, la pct. 2 din considerentele Deciziei penale nr. 297/A din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, analizându-se solicitările inculpaților de înlăturare a unor probe administrate în cursul urmăririi penale, au fost expuse, pe larg, argumentele pentru care s-a apreciat că efectele Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale nu pot fi extinse și asupra măsurilor de supraveghere tehnică realizate anterior datei de 01 februarie 2014, cum este și situația celor efectuate în cauză.

Or, atâta timp cât primele două decizii nu au fost pronunțate ca urmare a ridicării unor excepții de neconstituționalitate în cursul procesului penal în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Iași, iar cea din urmă decizie a fost deja avută în vedere la soluționarea cauzei, se apreciază că acestea nu pot constitui temeiuri legale care să permită revizuirea Sentinței penale nr. 27 din 08 martie 2017, nefiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate anterior, întrucât faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea întemeiată pe dispozițiile art. 452 și urm. din C. proc. pen. nu pot conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea, Înalta Curte va constata că hotărârea atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenții A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 24 din 06 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, iar, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală a acestora, îi va obliga la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenții A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 24 din 06 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă apelanții revizuenți la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.

GGC - OB