ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 287/2021

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 raportat la art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 din Constituția României, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

La dosarul cauzei se află cererea inculpatului A. prin care învederează - organului de urmărire penală că, la data de 12 mai 2020 a formulat un denunț către DIICOT, formându-se Dosarul penal nr. x/2020, care în prezent se află pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

De asemenea, la dosarul cauzei se află procesul-verbal de aducere la cunoștință a drepturilor și obligațiilor martorului.

În cauză, Curtea la cererea apărării a solicitat în mod repetat, astfel cum rezultă din încheierile de ședință, Parchetului de pe lângă Tribunalul București sa comunice care este stadiul cercetărilor, în Dosarul nr. x/2002 ca urmare a denunțului formulat de inculpatul A.

Prin adresele depuse la dosar, Parchetul a comunicat că, nu s-a materializat până în prezent denunțul formulat, printr-o acuzație penală in personam.

Pentru termenul de judecată din data de 12 martie 2021, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, prin Adresa din 1 martie 2021 a comunicat că, în Dosarul penal nr. x/2020 se efectuează cercetări de către organul de cercetare penală din cadrul DGPMB - Poliția Sectorului 5 - Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, cercetări care până în acest moment nu au condus la efectuarea în continuare a urmăririi penale fără nicio persoană.

Prin excepția invocată, privitoare la neconstituționalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002, "tragerea la răspundere penală", motivat de faptul că nu este prevăzut un termen pentru care organul de urmărire penală sa dispună o soluție în cauză cu privire la denunțul formulat, Curtea a constatat că de fapt se urmărește modificarea legii.

Curtea Constituțională a României a respins în mod constant ca inadmisibile excepțiile invocate, prin care, criticându-se lipsa unei dispoziții legale cu conținutul dorit de autorii excepțiilor, s-a urmărit modificarea legii.

Astfel, Curtea Constituțională a României a motivat în aceste cazuri că, prin natura sa nu este un legiuitor pozitiv și că, numai organul legiuitor are competența de a adopta, modifica sau completa legile, invocând în acest sens prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la Decizia nr. 4/2002 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept: dacă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micșorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., invocată de către apărare cu consecința sesizării Curții Constituționale a constatat următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4/2020 (completul DCD/P) a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și în consecință, a stabilit că, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Or, prin invocarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în faza de judecată a apelului, sunt încălcate dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997, republicată.

Împotriva acestei încheieri inculpatul A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și pe cale de consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "tragerea la răspundere penală", inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002, motivat de faptul că nu este prevăzut un termen în care organul de urmărire penală să dispună o soluție în cauză cu privire la denunțul formulat.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte amintește că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurenții inculpați, în fața Curții de Apel Timișoara și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 342 din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

În concret, recurentul inculpat a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "tragerea la răspundere penală", inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002, motivat de faptul că nu este prevăzut un termen în care organul de urmărire penală să dispună o soluție în cauză cu privire la denunțul formulat. Or, neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul de a se adăuga un termen în interiorul căruia procurorul să dispună o soluție referitoare la un denunț formulat în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.

În fapt, nu se critică conținutul normei legale, ci lipsurile sale, fapt care echivalează cu o solicitare de completare a acesteia, în sensul de a se indica expres un termen până la care organul de cercetare penală să dispună o soluție pentru denunțul formulat de inculpat. O asemenea solicitare nu intră însă în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curții Constituționale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, din care se reține Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" și nici "nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

"Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva Încheierii din data de 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2021.

Procesat de GGC - LM