ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 76 din 24 februarie 2020, pronunțată de Judecătoria Mangalia în Dosarul nr. x/2018, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (3) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani, de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (3) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani, de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (3) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani, de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 (un) an și 4 (patru) luni închisoare, urmând ca pedeapsa rezultantă stabilită să fie de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară rezultantă, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice (art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen.) și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat (art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen.), pe o perioadă de 2 ani, de la rămânerea definitivă a sentinței.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. cu referire art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie rezultantă, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat (art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.), de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante.

S-a luat act de împrejurarea că persoanele vătămate C., D. și B. nu s-au constituit părți civile în cauză.

În baza art. 272 C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile statului a sumei de 868 RON reprezentând onorariului avocatului E., desemnată să asigure asistența juridică a inculpatului.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței penale nr. 76 din 24 februarie 2020, pronunțată de Judecătoria Mangalia în Dosarul nr. x/2018, a declarat apel inculpatul A., criticile aduse hotărârii apelate vizând, în principal:

- desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de faptul că inculpatul nu a beneficiat de asistență juridică obligatorie nici în faza de cameră preliminară și nici la patru termene în cursul judecății, lipsa de asistență juridică pe fondul cauzei, fiind vorba de o nulitate absolută;

- achitarea inculpatului în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. pentru fiecare dintre fapte;

- un motiv subsidiar de apel a vizat schimbarea modalității de executare, din regim de detenție în suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul fiind de acord cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Prin Decizia penală nr. 934/P din 5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 76 din 24 februarie 2020, pronunțată de Judecătoria Mangalia în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen., s-a avansat suma de 217 RON (onorariu parțial) din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Constanța, în favoarea av. F.

Împotriva hotărârii instanței de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., a declarat recurs în casație inculpatul A., calea de atac fiind fundamentată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul cererii scrise, s-a făcut referire și la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., care este abrogat.

Prin prisma primului caz de recurs în casație indicat, recurentul inculpat a invocat nelegalitatea deciziei penale atacate, din perspectiva greșitei soluții de condamnare, susținând în esență că, în raport de probatoriul administrat în cauză, faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală.

De asemenea, în susținerea căii de atac promovate, recurentul inculpat a arătat că nu a beneficiat în mod corespunzător de asistență juridică în fața instanței de fond.

Prin Încheierea din 25 februarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, constatându-se că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 934/P din 5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul cu același număr, îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., aceasta a fost admisă în principiu și s-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casație declarat de inculpatul anterior menționat.

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parțială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat A. în susținerea căii de atac - se constată că acesta nu este incident în cauză.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de încriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În speță, recurentul inculpat, prin motivele dezvoltate în susținerea căii de atac, a făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză, apreciind că starea de fapt reținută prin hotărârea de condamnare este de natură a evidenția lipsa caracterului penal al faptelor pentru care a fost condamnat.

Criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele au reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția și participația acestuia în săvârșirea infracțiunilor contra patrimoniului pentru care s-a dispus soluția de condamnare.

Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanței supreme pe calea recursului în casație.

Prin recursul în casație promovat, recurentul inculpat a urmărit, în realitate, remedierea unei greșite aprecieri a stării de fapt de către instanțele anterioare, respectiv a unei greșite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Prin raportare la situația de fapt reținută în cauză, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracțiunilor de furt calificat, pentru care recurentul inculpat a fost condamnat.

Nici celelalte critici formulate în calea extraordinară de atac, vizând împrejurarea că recurentul nu ar fi beneficiat de asistență juridică în mod corespunzător în fața instanței de fond, nu pot fi primite de către Înalta Curte, acestea neputând fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat.

Având în vedere considerentele expuse, cum motivele dezvoltate în susținerea căii de atac nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 934/P din 5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 934/P din 5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 aprilie 2021.

Procesat de GGC - LM