Decizia nr. 4454/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal, să se constate intervenită prescripția extictivă a dreptului Consiliului Concurenței de a mai sancționa A. pentru presupusa încălcare și pe cale de consecință să dispuneți anularea parțială a deciziei nr. 82/2016 a Consiliului Concurenței în ce privește amenda aplicată. În subsidiar, a solicitat să se constate că fapta pretins săvârșită de către A. nu există, pretinsa înțelegere dintre B. și A. a nu putea face obiectul sancționării, neîncadrându-se în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/1996 și, în consecință, anularea parțială a Deciziei nr. 82/2016 a Consiliului Concurenței în ce privește amenda aplicată reclamantei. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4030 din 31 octombrie 2017, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat în parte Decizia nr. 82/24.11.2016, emisă de pârât, respectiv în ce privește sancțiunea aplicată reclamantei. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și în rejudecare respingerea acțiunii reclamantei. În motivarea opțiunii sale procesuale recurentul a susținut următoarele: Prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 59 alin. (1) (actualul art. 64 alin. (1) din Legea concurenței reținând că doar actele emise în scopul declanșării unei investigații pot să conducă la întreruperea cursului prescripției, deoarece textul de lege în vigoare la momentul epuizării faptei avea același sens cu cel dat de legiuitor după modificarea Legii concurenței prin O.U.G. nr. 31/2015, când, pentru evitarea oricăror confuzii, sintagma "în scopul declanșării unei investigații" a fost înlocuită cu sintagma "în scopul investigării". Modificările art. 59 din lege aduse prin O.U.G. nr. 31/2015 nu reprezintă modificări de fond în ceea ce privește acțiunile ce întrerup termenul prescripției extinctive. Un prim argument valorificat de instanță pentru a interpreta art. 59 (actualul art. 64) din lege în sensul că prescripția poate fi întreruptă doar de acțiuni prealabile declanșării investigației, iar nu și ulterioare acestui moment, este că din interpretarea gramaticală a formei Legii nr. 21/1996 de la momentul epuizării faptei, premisa "în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații" ar limita actele întreruptive doar la cele efectuate anterior declanșării investigației. Prin O.U.G. nr. 31/2015, respectiva formulă a fost înlocuită cu terminologia "orice acțiune întreprinsă de Consiliul Concurenței în scopul unei examinări prealabile sau în scopul investigării unei încălcări a legii", formulă în vigoare și în prezent. În combaterea acestei interpretări, se arată că instituția prescripției dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale în materie de concurență a fost inspirată de legislația europeană (Regulamentul (CE) nr. 1/2003), după modelul căreia a fost reglementată, la nivel național, această instituție. Astfel, referirile autorității la art. 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 nu au vizat aplicarea directă a acestuia în cauză, ci faptul că legislația națională a preluat aquis-ul comunitar, inclusiv cu referire la instituția prescripției și a cauzelor de întrerupere ale acesteia. Aprecierea instanței de fond că art. 25 alin. (3) se referă la obiecțiunile ce pot fi formulate în temeiul art. 14 din Regulament și că acest articol nu are legătură cu situația din prezenta speță este incorectă întrucât comunicarea privind obiecțiunile este echivalentul comunicării raportului din legislația națională. Or, având în vedere prevederea comunicării privind obiecțiunile ca act întreruptiv la nivel european și având în vedere echivalența acestei proceduri cu cea privind comunicarea raportului de investigație din legislația națională, prevederea acestei etape procedurale ca fiind întreruptivă de prescripție este în acord cu dreptul comunitar. Modificarea art. 62 prin O.U.G. nr. 31/2015, în ceea ce privește cauzele care întrerup curgerea termenului de prescripție, a vizat doar asigurarea unei identități de formă a exprimării, pentru evitarea riscului unor interpretări greșite ale normelor incidente prescripției extinctive în dreptul național. Prin urmare, înainte de apariția O.U.G. nr. 31/2015, care asigură doar o corespondență de ordin formal și nu de conținut cu prevederile art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, acțiunile care întrerup termenul de prescripție sunt acțiunile întreprinse de autoritate în scopul investigării încălcării. Expresia "în scopul declanșării unei investigații" din cuprinsul art. 62 alin. (1) din lege, așa cum acesta era în vigoare la data adoptării deciziei de sancționare, nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanșare a investigației, înțelesul construcției "în scopul declanșării unei investigații" fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii (deci de realizare a investigației, de derulare a acesteia), care nu se limitează la momentul prim de deschidere a unei investigații. Doar această interpretare ar corespunde scopurilor existenței instituției întreruperii cursului prescripției extinctive în orice materie de drept (civilă, penală). În cauză, ulterior declanșării investigației (în luna noiembrie 2010), au fost efectuate multiple acte de procedură de natură a întrerupe cursul prescripției, așa cum sunt cererile de informații adresate părților implicate, printre care și A.. Totodată, Raportul de investigație a fost comunicat acesteia din urmă în data de 03.10.2016. Interpretarea avansată de societatea A. și acceptată de instanța de fond izolează în mod artificial actul care marchează debutul unei investigații, respectiv ordinul Președintelui Consiliului Concurenței, de totalitatea actelor procedurale pe care autoritatea de concurență le are la dispoziție pentru investigarea încălcărilor legii, ultimul act întreruptiv al termenului de prescripție fiind reprezentat de orice demers oficial al autorității, adus la cunoștința părții, întreprins de autoritate pentru investigarea încălcării. Doar în această ultimă interpretare, instituția întreruperii termenului de prescripție poate funcționa. Această interpretare este susținută de următoarele argumentele că prescripția previne și sancționează pasivitatea autorității, iar întreruperea termenului de prescripție reprezintă posibilitatea conferită de legiuitor de prelungire a termenului de analiză în situația în care autoritatea este activă și intervine pentru restabilirea ordinii de drept, singura limitare impusă expres de lege fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenței de a impune sancțiuni, marcat de împlinirea perioadei egale cu dublul termenului de prescripție aplicabil pentru săvârșirea încălcării (maxim 10 ani de la data săvârșirii/epuizării faptei). Dacă s-ar accepta interpretarea promovată de reclamantă, întreruperea termenului de prescripție nu poate opera în cazul în care autoritatea emite ordin de declanșare a investigației pentru analiza unei încălcări continue (neepuizate) la data deschiderii investigației, consumarea faptei intervenind ulterior, pe parcursul investigației. Rezultă din aceste argumente că acțiunile care întrerup termenul de prescripție nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul declanșării unei investigații, ultimul act care ar putea întrerupe termenul de prescripție fiind, astfel, Ordinul de declanșare a investigație, ci întreruperea cursului prescripției poate interveni și ulterior acestui moment, prin acțiuni întreprinse în scopul investigării încălcării (cereri de informații, inspecții etc), singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea, respectiv 10 ani de la data săvârșirii faptei. Noțiunii de "proceduri legale" i se circumscriu toate acțiunile oficiale întreprinse de autoritatea de concurență pentru investigarea unei încălcări, numeroase astfel de acte procedurale fiind ulterioare declanșării, după cum urmează: - procedura de inspecție; - procedura adoptării de măsuri interimare pentru a preveni riscul apariției unui prejudiciu grav și ireparabil adus concurenței; - procedura acceptării propunerilor de angajamente; - procedura comunicării raportului de investigație și a formulării de observații la acesta de către întreprinderile implicate în exercitarea dreptului la apărare; - procedura de acces la dosar în care părților implicate li se aduce la cunoștință probatoriul care demonstrează săvârșirea faptei și existența vinovăției; - procedura audierii părților. Practic, interpretarea oferită de prima instanță invalidează față de oricare din procedurile menționate natura de act ce întrerupe termenul de prescripție, în condițiile în care toate aceste acte procedurale sunt, prin excelență, menite a întrerupe termenul de prescripție, ca instituții juridice prezente la nivel de principiu în activitatea de anchetă/cercetare/investigare din toate ramurile de drept. Mai mult, actele ce întrerup termenul de prescripție, prevăzute la art. 62 alin. (2) din lege (fostul art. 59 alin. (2), sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, fapt ce implică, fără echivoc, existența și a altor situații care întrerup termenul de prescripție (de exemplu, Raportul de investigație, audierile părților etc, acțiuni care, prin natura lor, sunt plasate ulterior examinării preliminare și deschiderii investigației). O dovadă în sensul existenței unei enumerări exemplificative, iar nu exhaustive, este folosirea, în cuprinsul textului alin. (2) al art. 62, a sintagmei "în principal", ce precede enumerarea respectivă. Prin urmare, în forma în vigoare la data adoptării soluției de sancționare în cauză, comunicarea raportului de investigație, deși era prevăzută în mod generic, constituia un act întreruptiv de prescripție, prin însăși natura sa, de acțiune oficială a autorității, comunicată părților, întreprinsă în scopul investigării încălcării. Cererile de informații, prevăzute ca acte întreruptive inclusiv la momentul introducerii în lege a dispozițiilor referitoare la prescripție, nu puteau fi făcute decât ulterior declanșării investigației Un argument relevant că încă de la data edictării normelor privind prescripția aplicabile în cauză (prin O.U.G. nr. 121/2003), legiuitorul a urmărit ca întreruperea cursului termenului de prescripție să se realizeze prin acțiuni întreprinse de autoritate în scopul investigării încălcării este faptul că, la momentul introducerii art. 62 1 - 62 2 în lege prin O.U.G. nr. 121/2003 (actualele art. 63-64), cererile de informații (prevăzute ca acțiuni ce întrerup cursul prescripției) se puteau formula doar în cadrul investigațiilor autorității privind posibile practici anticoncurențiale și nu anterior declanșării investigației. Prin urmare, cererile de informații erau acte ulterioare deschiderii investigației, întreprinse în scopul investigării încălcării, întreruperea termenului de prescripție survenind, astfel, după declanșarea investigației în cauză. Legea concurenței nu a instituit o durată standard a investigațiilor Consiliului Concurenței în materia practicilor anticoncurențiale. Investigația autorității de concurență nu poate fi limitată la o durată de 5 ani. În esență, prin limitarea actelor întreruptive la cele efectuate în vederea declanșării investigației, instanța instituie un termen standard de derulare a investigațiilor Consiliului Concurenței, de maxim 5 ani de la data deschiderii investigației. Or, pe caz concret nu se poate aplica ex ante un șablon temporal unei investigații privind o posibilă practică anticoncurențială, întrucât fiecare investigație are propriul grad de complexitate, prin prisma faptelor analizate (durata acestora, gravitatea), al numărului de întreprinderi, al pieței analizate, al aspectelor procedurale care pot interveni în cauză etc. Legea concurenței prevede o procedură specifică de investigație care, fără a produce o vătămare a drepturilor subiecților săi, este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporțională cu complexitatea cazului. Față de specificul analizei pe fond a faptelor posibil anticoncurențiale, atunci când legiuitorul nu a prevăzut un termen de finalizare a investigațiilor, a fost avută în vedere obligația Consiliului Concurenței de a-și forma concluziile pe baza unor probe temeinice, apreciate minuțios, astfel încât deciziile sale să nu prejudicieze partea investigată atât din perspectiva posibilelor sancțiuni sau măsuri dispuse, cât și din cea a drepturilor procedurale. Astfel, normele procedurale impun transmiterea către persoanele audiate a raportului de investigație și permiterea consultării, în condițiile legii, a dosarului cazului, etc. În acest sens, se relevă că în cazul Hoechst (T-410/2003) (în care întreprinderea sancționată a susținut că, din cauza perioadei îndelungate în care a fost investigată de forul european, drepturile și interesele sale au fost afectate, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o cauză de nulitate a deciziei de sancționare), instanța europeană a reținut următoarele: "223. Rezultă că Regulamentul nr. 2988/74 a instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptățită, fără să aducă atingere exigenței fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurența. În această privință, trebuie să se sublinieze că, în materie de amenzi, în cadrul aplicării normelor comunitare privind concurența, rezultă din articolul 2 alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/74 că termenul de prescripție expiră, în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări, după 10 ani, dacă prescripția este întreruptă conform articolului 2 alin. (1) din acest regulament, astfel încât Comisia nu poate, sub sancțiunea împlinirii termenului de prescripție, să întârzie pe o perioadă nedeterminată decizia sa cu privire la amenzi (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 324)." Or, potrivit legislației naționale, termenul în care Consiliul Concurenței are obligația să-și exercite prerogativele de autoritate administrativă în domeniul concurenței este limitat de prescripția specială, la art. 64 alin. (4) (art. 59 alin. (4) sub reglementarea de la momentul epuizării faptei). Având în vedere argumentele expuse, din care rezultă caracterul nelegal și netemeinic al sentinței recurate, în speță se impune casarea acesteia și sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond către intimata-reclamantă A., art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., invocat de instanță ca temei legal în motivarea acordării cheltuielilor de judecată, devenind inaplicabil în urma respingerii acțiunii formulate de societatea A.. De altfel, sentința recurată este nelegală și netemeinică din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată acordate A., în condițiile în care faptele reținute în privința acestei întreprinderi prin Decizia nr. 82/2016 au fost confirmate de instanță, din perspectiva existenței, a gravității și a duratei (pag. 6, par. 2-5 din sentința recurată). Toate aceste aspecte demonstrează faptul că intervenția Consiliului Concurenței în ceea ce privește sancționarea A. a fost legală și temeinică. În aprecierea cuantumului real al cheltuielilor de judecată, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că cererile formulate și înscrisurile depuse ca probe au fost utilizate de către A. în principal pentru susținerea inexistenței faptelor imputate prin Decizia nr. 82/2016, or în privința acestui aspect instanța de fond, prin sentința recurată, s-a pronunțat în sensul constatării ca fiind legală și temeinică decizia autorității. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare reclamanta - intimată societatea A. S.R.L. a solititat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material în materia prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni. În dezvoltarea acestor apărări intimata a susținut următoarele: În cadrul recursului formulat recurentul Consiliul Concurenței susține în esență că prima instanță ar fi trebuit să considere că sintagma cuprinsă în art. 58 din Legea 21/1996, în forma avută în data de 31 decembrie 2010, "în scopul declanșării unei investigații" este identică cu cea din varianta modificată a acestui text legal, respectiv art. 62 din Legea nr. 21/1996 astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 31/2015 respectiv "în scopul investigării unei încălcări". Recurentul susține că modificarea adusă de legiuitor în anul 2015 nu este una de conținut astfel încât și în anul 2010 orice act al Consiliul efectuat fie înainte de declanșarea investigației fie după are rol întreruptiv de prescripție. Această interpretare a textului legal aplicabil la data epuizării faptei, art. 59, este eronată și conduce la aplicarea retroactivă a Legii, aplicare care este interzisă expres de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României. Neretroactivitate legii este un principiu constituțional fiind una din regulile de bază ale statului de drept. Teza susținută de recurent conform căreia cele două sintagme ar fi una și aceeași nu poate fi primită având în vedere întrucât în mod evident textul legal nu a avut în vedere să confere caracter întreruptiv de prescripție oricărui demers procedural întreprins de Consiliul Concurenței în scopul investigării încălcării ci doar a acelora efectuate în vedere declanșării unei investigații. Modificarea adusă textului prin O.U.G. nr. 31/2015 este o veritabilă schimbare de optică a legiuitorului, argumentația din Expunerea de motive având în vedere alte confuzii precum cele referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor; Susținerea recurentului privitoare la faptul că, în varianta Legii nr. 21/1996 de la momentul epuizării faptei, cererile scrise de informații puteau fi efectuate doar după declanșarea unei investigații este eronată. Legea nr. 21/1996 atât în varianta în vigoare la data epuizării faptei cât și în cea actuală nu impune o durată standard a investigațiilor ci o obligație a Consiliului de a manifesta rol activ în identificarea și sancționarea într-un termen rezonabil a faptelor anticoncurențiale, nefiind de acceptat că investigațiile Consiliului ar putea dura la infinit indiferent de momentul consumării faptei investigate. Din textul art. 59 în forma avută la data epuizării faptei rezultă clar că legiuitorul a avut în vedere ca în cazul faptelor continue care nu s-au epuizat la data declanșării investigației ordinul de începere a investigației nu are rol întreruptiv al termenului de prescripție a dreptului Consiliului de sancționa fapta. Existența instrumentelor de restabilire a mediului concurențial precum măsurile interimare și angajamentele nu contrazice soluția adoptată de instanța de fond. Pretinsa aplicarea neuniformă a dispozițiilor Dreptului național și a celui European nu există. În mod evident textul legal nu a avut în vedere să confere caracter întreruptiv de prescripție oricărui demers procedural întreprins de Consiliul Concurenței efectuat în scopul investigării încălcării ci doar a acelora efectuate în vedere declanșării unei investigații, exprimarea legiuitorului fiind clară și lipsită de orice fel de echivoc astfel încât nu este necesară vreo altă interpretare. În completarea dispozițiilor din prima frază a alin. (1) al articolului 59 alineatul al doilea arată care sunt acțiunile întreprinse de Consiliul Concurenței este evident în vederea unei examinări preliminare sau declanșării unei investigații care au caracter întreruptiv de prescripție: - solicitările de informații, în scris; - ordinul președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații; - începerea procedurilor legale. Solicitările scrise de informații la care se referă acest text sunt cele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea 21/1996 în varianta avută la data epuizării faptei, respectiv la cele prevăzute de art. 26 alin. (2) în cadrul procedurii de examinare preliminară. Totodată, nici sintagma începerea procedurilor legale nu are în vedere orice demers efectuat de Consiliul Concurenței indiferent de momentul efectuării sale - anterior, concomitent sau ulterior declanșării investigației, așa cum în mod eronat susține recurentul. După cum am subliniat deja textul alin. (2) trebuie aplicat în corelație cu cel al alin. (1) care limitează clar caracterul întreruptiv de prescripție al actelor și demersurilor Consiliului Concurenței la acelea care au ca scop fie examinarea preliminară fie declanșarea unei investigații. Orice altă susținere este contrară principiului fundamental de drept referitoare la interpretarea corelată a textelor actului și conduce la o extindere nepermisă a categoriei actelor întreruptive de prescripție dincolo de voința clar manifestată a legiuitorului. Modificări Legii concurenței dovedesc în mod clar că nu este vorba de o simplă "cosmetizare" a textului legal menită să elimine presupuse interpretări eronate, ci de o veritabilă schimbare a modului în care legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția prescripției dreptului Consiliului de a constata și sancționa încălcările Legii 21/1996. Includerea în lista acțiunilor care au caracter întreruptiv de prescripție a inspecțiilor și a comunicării raportului de investigație, acțiuni care existau și la momentul reglementării inițiale din anul 2003 a prescripției, dovedește schimbarea de viziune a legiuitorului, care tocmai pentru a arăta că norma modificată are o sferă de cuprindere mai mare decât cea inițială, în sensul că orice acțiune efectuată în scopul investigării încălcării are caracter întreruptiv menționează expres inspecțiile și comunicarea raportului, acțiuni care sunt ulterioare declanșării investigației. Prin urmare, contrar celor susținute de recurent nu există o identitate între sfera de cuprindere a textului articolului 59 (62 după republicare) și ce a aceluiași articol după modificarea sa prin O.U.G. nr. 13/2015. Legea nr. 21/1996 atât în varianta în vigoare la data epuizării faptei cât și în cea actuală nu impune o durată standard a investigațiilor ci o obligație a Consiliului de a identificarea și sancționarea faptele anticoncurențiale într-un termen rezonabil Legiuitorul a stabilit că investigația Consiliului trebuie să se finalizeze înainte de momentul expirării termenului de prescripție aplicabil faptei investigate. Acest termen de prescripție este susceptibil de întrerupere și/sau de suspendare în situația în care dispozițiile legale care prevăd aceste instituții sunt aplicabile în respectiva speță. Este adevărat că prin alin. (4) al art. 59 ulterior 62 legiuitorul a stabilit că durata maximă a investigației, inclusiv emiterea deciziei, nu poate poate depăși dublul termenului de prescripție pentru fapta investigată, dar acest lucru nu înseamnă că în mod automat orice investigație se poate întinde pe această durată. Astfel, în situația în care termenul de prescripție nu este întrerupt prin una dintre acțiunile prevăzute de art. 59 alin. (2) atunci acesta este 5 ani și nu de

Contrar susținerilor recurentului textul art. 59 nu instituie o aplicabilitate a instituției întreruperii prescripției la orice speță indiferent că aceasta se circumscrie sau nu ipotezei avute în vedere de legiuitor. Un text legal trebuie să se aplice pe deplin tuturor situațiilor care se circumscriu ipotezei sale. El nu poate fi aplicabil și în acele situații care nu se încadrează în ipoteza normativă avută în vedere de legiuitor la edictarea sa. Existența instrumentelor de restabilire a mediului concurential precum măsurile interimare și angajamentele nu contrazice soluția adoptată de Curtea de Apel București Măsurile interimare se adoptă după declanșarea investigației în caz de urgență determinată de riscul unui prejudiciu grav și ireparabil adus concurenței, în cazul în care Consiliul constată, la o primă evaluare, existența unor fapte de natură anticoncurențială prohibite expres de lege și care trebuie eliminate fără întârziere. Fiind vorba de acțiuni ale Consiliului care sunt efectuate după declanșarea investigației acestea nu au efect cu privire la întreruperea prescripției. S-ar putea pune însă problema unui efect suspensiv al procedurilor judiciare de contestare a acestora declanșate de cei vizați. În ce privește angajamentele, această instituție era reglementată prin dispozițiile art. 462 din Legea 21/1996, text care nu vine în contradicție cu cel al articolului 59 în sensul că acceptarea angajamentelor duce la încetarea investigației astfel încât nu mai există justificarea Consiliului de a sancționa. Decizia de acceptare a angajamentului deși nu poate avea caracterul unui act întrerupător de prescripție poate avea caracter suspensiv, pe perioada stabilită prin decizie. Prin urmare, nu există niciun fel de contradicție între existența măsurilor interimare și a angajamentelor și textul articolului 59 din Legea nr. 21/1996. II. Soluția instanței de recurs 2.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății cauzei, formulată de către recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată. Pârâtul se prevalează în susținerea cererii de suspendare de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ. potrivit cărora instanța poate suspenda judecarea cauzei atunci "când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară". Această normă de procedură a fost introdusă în C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, astfel că în raport de art. 24 C. proc. civ. dispozițiile acestei norme noi de procedură sunt aplicabile numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare. Prezentul litigiul s-a declanșat la data de 24.04.2017 (data înregistrării cererii de chemare în judecată), anterior intrării în vigoare normei anterior enunțate, astfel că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile cauzei, iar pârâtul nu se poate prevala de efectele ei. Prin urmare, cererea de suspendare este nefondată și va fi respinsă în consecință. 2.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta a învestit instanța de fond cu controlul jurisdicțional de legalitate al Deciziei nr. 82/24.11.2016 emisă de Consiliul Concurenței, prin care s-a constatat că reclamanta alături de alți distribuitori ai produselor societății B. S.R.L., inclusiv această din urmă societate, a încălcat dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, prin aceea că în relația de distribuție cu furnizorul au fost încheiate contracte în care a fost stipulată o clauză contractuală prin care a fost restrânsă capacitatea distribuitorilor de a-și determina în mod independent prețurile, prin stabilirea prețului de vânzare cu amănuntul al produselor de către furnizorul B.. Prin acest act administrativ reclamantei A. i-a fost aplicată sancțiunea amenzii în cuantum de 123.252 RON, reprezentând 0,660% din cifra de afaceri realizată în anul 2015. Din analiza efectuată, instanța de fond a constatat că reclamanta prin conduita avută în relația cu destribuitorul a încălcat interdicția prevăzute la art. 5 lit. a) din Legea nr. 21/1996, pârâtul sesizând în mod corect existența unei fapte anticoncurențiale. În schimb, au fost valorificate argumentele reclamantei referitoare la legalitatea aplicării sancțiunii, constatându-se că dreptul pârâtului de a aplica amenda este prescris, criticile cu care a fost învestită instanța de recurs fiind circumscrise numai acestui aspect. În esență, în această privință, instanța de fond a constatat că dreptul autorității de concurență a început să curgă la data epuizării faptelor (31.12.2010), ulterior ordinului de declanșare a învestigației, și s-a împlinit înainte de momentul emiterii deciziei de sancționare. În acest sens s-a apreciat că din analiza art. 59 și 60 a Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare aplicabilă cauzei, rezultă că nu orice act emis de Consiliul Concurenței întrerupe prescripția, ci doar acelea care sunt emise în scopul declanșării unei investigații, care sunt întotdeauna anterioare investigației. În alte cuvinte, s-a apreciat că noul termen de prescripție care începe să curgă după ce a fost întreruptă prescripția anterioară printr-un act emis în scopul declanșării unei investigații nu este susceptibil de întrerupere întrucât legiutorul nu a reglementat situațiile de fapt sau juridice cu acest efect, astfel că acest termen curge în mod continuu până la împlinirea sa, când produce efectele prevăzute de lege. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 58 și 59 din Legea nr. 21/1996, criticile pârâtului în această privință fiind fondate. Prin art. 58 din Legea nr. 21/1996, în forma aplicabilă în cauză, legiutorul a prevăzut că dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie într-un termen de 3 sau 5 ani, funcție de natura contravențiilor constatate. Acest termen începe să curgă de la data săvârșirii încălcării, care în cazul faptelor juridice lato sensu ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, este data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză. Acest termen este susceptibil de întrerupere, legiutorul prevăzând în art. 59 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 că are efect întreruptiv orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii. Într-adevăr, textul legal anterior menționat, are în vedere orice acțiune care intră în sfera de competență a Consiliului Concurenței, anterioară sau cel mult concomitentă ordinului de declanșare a investigației, inclusiv, acte sau fapte cărora legiuitorul le recunoaște caracter întreruptiv de prescripție și în raport de care începe să curgă un nou termen de prescripție de aceeași durată. Acest nou termen, contrar aserțiunilor instanței de fond, este la rându-i susceptibil de întrerupere, instituție juridică care este de esența prescripției, legiutorul nefăcând nici o distincție și, implicit, derogare de regim juridic între prescripția inițială și cea care începe să curgă după întreruperea acesteia. Reglementarea prescripției dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurențiale și a aplica sancțiuni are ca scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor și competențelor recunoscute prin lege acestuia, și, implicit, sancționarea rămânerii în pasivitate față de orice fapte care prezintă pericol anticoncurențial, fiind astfel de neeacceptat ca ieșirea din pasivitate a Consiliului în exercitarea competențelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripție. În această notă, trebuie interpretată dispoziția art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în enumerarea acțiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție, legiutorul având în vedere toate actele sau faptele juridice emise sau săvârșite de autoritatea de competență în limitele sale de competență cărora li se recunoaște efect întreruptiv al oricărei prescripții care curge împotriva acestuia. Această enumerare nu este limitativă, ci exemplificativă, aspect care rezultă din utilizarea de către legiuitor a sintagmei "în principal", sugerându-se că legiutorul a avut în vedere și alte acțiuni "secundare", neindividualizate însă, astfel că orice încercare a recurentei de încadrare a acțiunilor identificate de legiutor în competențele Consiliului situate temporal anterior sau concomitent declanșării investigației este inutilă. De altfel, interpretarea propusă de reclamantă și însușită de instanța de fond ar face imposibilă aplicarea art. 59 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 21/1996, contrar principiului de drept conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat). Prin această normă s-a instituit o prescripție specială a dreptului Consiliului de a aplica sancțiuni autorilor faptelor anticoncurențiale constatate, stabilindu-se că termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus nici una dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege. Plecând de la premisa că declanșarea investigațiilor a avut loc înainte de împlinirea termenului de prescripție, pentru a nu fi incident termenul de prescripție generală, când norma în discuție este exclusă de la aplicare, perioada de timp scursă până la acest moment este în mod firesc inferioară termenului de prescripție aplicabil. Dacă se acceptă că după acest moment curge un nou termen de aceeași întindere, în mod continuu și neîntrupt, niciodată nu va putea fi atins în mod obiectiv dublul termenului de prescripție pentru a deveni incidentă norma menționată. Prin urmare, legiutorul prin instituirea acestei prescripții speciale a avut în vedere că de la momentul săvârșirii faptei concurențiale sau al ultimului act care intră în conținutul acesteia, atunci când fapta are caracter continuu, și până la împlinirea dublului termenului de prescripție au avut mai loc mai multe întreruperi ale termenului de prescripție al dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurențiale și a aplica sancțiuni, întreruperi care nu pot fi imaginate decât după declanșarea învestigației în sensul arătat. În consecință, instanța de fond în mod greșit a apreciat că solicitările de informații sau îndeplinirea procedurilor legale de către Consiliu, ulterioare declanșării investigațiilor în prezenta cauză, inclusiv comunicarea raportului de investigație către reclamantă, nu au caracter întreruptiv de prescripție, efect care prin luarea sa în considerare justifica concluzia că dreptul Consiliului Concurenței în cauză nu era prescris. În concluzie, Decizia nr. 82/24.11.2016 emisă de Consiliul Concurenței este legală din perspectiva analizată, astfel că hotărârea instanței de fond care a invalidat-o sub acest aspect este dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile. 2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 și 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 4030 din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. ca neîntemeiată.